Maidanul cu dragoste

Gioală, trimes cercetaș pe maidan, se întorsese cu veste tristă. Haimanalele nu se adunaseră încă în umbra salcîmilor de pe hotarul sîrbilor, gîrla era rece la Ciurel, sub bălăriile fragede nu se uscase pămîntul.

Timpul era senin, iarba se așternuse, covor cu petice, pe locurile virane, iar viorelele zîmbiseră plăpînd. Soarele, însă, rămăsese sloi, departe, înstreinat. Ne uitam la el ca printr-un geam fumuriu.

Venise luna lui april, cu moleșeală și somn. Umblam, prin casă și prin curte, dormitînd. Mi-era lene, cum stam întins pe un preș, în căldura dospitoare a după- amiezii, să deschid gura și să cer o cană cu apă. Mă pișcau muștele de pleoape și-mi bîzîiau pe buze. Le lăsam în pace. Simțeam cum mă desfac din încheieturi și mă topesc. Țărîna de sub mine parcă era o gură de li-pitoare. Mă speriasem mîncînd. Aveam impresia, în fiecare seară, cînd mă ridicam de jos, că mă culeg din cîrpe, din frunze, din pămînt și din aer, alt copilandru.

— Ce-o fi cu el?

Puica întrebase, cu un amestec de nedumerire și grije în glas.

— Schimbă de piele, ca șerpii! Începe să viseze drăcovenii și să adulmece a trup de fată mare…

Safta fusese doftoroaia. Se uitase la mine ca în undă limpede. N-a mai fost nevoie să-mi vadă palma, ca să descifreze primăvara din sînge și din închipuire.

Ivan o asigurase pe mama că n-am nimic. Eram slab și atît. Să mănînc bine, să dorm, să beau din cînd în cînd un strop de vin și să aștept să înflorească sal- cîmii. Moleșeala? Dispare. Împlinisem patrusprezece ani? Rusul a surîs vag, privind în gol. Nu era nici un pericol toate vor trece! Să mă dezbrace în fiecare seară, cînd mă culc și să mă afunde, de cîteva ori, în butoiul cu apă — ca pe găină, cînd nu vrei s-o lași să cadă cloșcă…

Fana sta toată ziua lîngă mine. Se așeza, cu o cusătură în mînă, pe un scăunel. Începuse să ne intereseze intrigile și bîrfelile dintre chiriași.

Pascu fusese la biserică și dăduse acatist pentru Mădălina dar Lenora nu murise încă. Sultana avea gînd rău cu țiganca. Fata nu aflase cum o să se răzbune sora mare dar era sigură că o să fie ceva crunt. Gore venise acasă beat, îl înjurase pe Bela și adormise în sală, pe jos. Paler și țiganca abia îl dezbrăcaseră. Era mort de băutură. Ca să-l urce în pat, l-au chemat pe Ivan să le dea ajutor.

Fana aflase de la rus, după ce se jurase că n-o să-mi spună, că tata i-a comandat, pentru mine, o pereche de ghete. Cizmarul îmi luase măsura piciorului într-o noapte, în timpul somnului. Mama îi șoptise că au să-mi cumpere și haine, peste cîteva zile dacă nu mai curînd — oricum, în Săptămîna Mare, să fiu gătit de sărbători.

Mi-a fost lene să mă bucur.

Am spus că trăiam, alături de Fana, toamna și iarna, o viață moartă. Noi eram desculții orașului. Nu cunoscusem, pînă la șapte ani, ciorapul și nu purtasem ghete. Fata se încălțase, școlăriță săracă și tristă, cu niște rupturi mari și scîlciate, pe care nu le mai purta Sultana, iar eu luptasem, prin clisa ploilor și prin nămeți, cu cizmele rămase și acum lîngă pat, pline de praf și de păcură, cu carîmbii harmonică. Erau așa de largi, că trebuia să-mi înfășur piciorul în patru obiele și așa de grele, că le legam strîns, cu sfoară, de picior, să nu le pierd prin zăpadă. Mergînd, asudam tîrîndu-le ca pe niște ghiulele de ocnaș.

Redevenisem, după cei patru ani de școală, jerpeliții orașului și prizonierii încăperilor, ca niște carcere, din lunile de toamnă friguroasă și de iarnă cum erau iernile atunci, lungi și viforoase.

Se întîmpla, deseori, să nu mai putem suporta atmosfera de mormînt a tavanelor joase, să simțim cum se strîng răsucit în noi, ca niște arcuri, nervii — așa cum simt pușcăriașii, cînd li se face dor de albăstrelele cîmpului, de soare și de moarte.

Stam la pîndă, să nu ne vadă părinții și la întîiul moment prielnic, chiuind ca sălbaticii, evadam cu Fana de mînă, desculți și numai în cămăși, în viscolul ce răsturna omătul pe maidanul cu basculă. În înfrigurarea fugii, zăpada era caldă ca apa de la stăvilar în toiul verii, iar crivățul blînd ca o adiere din înserările primăverilor. Ne tăvăleam prin troiene, rîzînd, plîngînd de fericire și zburdam cu figurile în plină viforniță.

Bătrînii, în cele din urmă, dau alarma, iar vecinii, cuprinși de panică și afurisindu-ne ca pe nebuni, organizau o adevărată vînătoare. Alergau după noi, ne rugau să ne întoarcem acasă și ne amenințau — solicitau deseori concursul căruțașilor de la barieră, ca să ne poată prinde.

Ne tîrau pînă în curte cu țipete mici și cu întîm- plări fără haz atunci. Safta luneca pe gheața ascunsă sub pulbere albă și se da peste cap, cu mine-n brațe, iar Pascu era prea slab ca s-o poată duce pe Fana pe sus. O apuca de un picior și o trăgea, asudînd și înjurînd, prin nămeți.

Urlam și ne apăram libertatea, cu pumnii și cu lacră- mile.

Viața de atunci — frumoasă ca o sorcovă…

Acum era cald. Înviau mărăcinii pe maidan. Mă așteptau, desculț și în cămașe pestriță, lipovenească, larg desfăcută la gît. Nu aveam ce să fac cu haine scumpe și botine de comandă, cu elastic și scîrțîietori.

Pînă la toamna ce va veni, îmi rămînea destul timp să mă bucur și să le rup…

Fana încrucișase brațele, tristă, pe cusătura uitată în poală.

— Eu tot pui de bodaproste rămîn…

Am căscat și m-am întins, cu trupul tot o furnicare.

— Las’că intru ucenic la fabrică și-ți cumpăr de la mine din leafă…

Mă frămînta alt gînd, acum. Era adevărat ce spusese Safta? Ce se petrece, seara, la oloagă în casă? Nu știam de ce vreau să aflu. Descoperisem în mine un dușman, un glas necunoscut pînă atunci, un sentiment nou — la început ca o umbră ușoară pe frunte, alteori ca o mușcătură în inimă. În ziua cînd se dezveleau surorile pe saltele, am avut o clipă impresia că o văd pe Fana în locul Sultanei, goală sub ochii ilfovenilor. Întorsesem capul, repede, cu un necaz scrîșnit în mine. Nu m-am liniștit pînă nu am găsit-o, singură, în magazia de lemne. De atunci, cîteva nopți la rînd, mă perpelisem sub plapumă și mă chinuisem să mi-o aduc aminte pe sora mică, așa cum era la gîrlă. Mă întrebam: oare și ea are pulpa albă și rotundă, ca Domnica? Dar toate imaginile de altădată mi se șterseseră din amintire cum ștergeam uneori, cu palma, de pe geamul aburit, chipurile și florile pe cari le desenasem cu degetul sau cu vîrful stins al chibritului. Ziua, stînd lîngă fată, mă surprindeam privindu-i pe furiș făptura și încercînd să-i închipui liniile, sub cămașe.

— Fano, piciorul tău e alb?

— Nu-l vezi?

Mi l-a arătat, simplu, cît se vedea din fustă, pînă mai jos de genunchi. Tot așa de simplu, însă, ea și-a tras bluza pe umeri și-a încrucișat picioarele. Se roșise și clipea repede. Înțelesese cu ce rost o întrebasem. Îmi citise în priviri cuvîntul ce nu îndrăznisem sau nu știam cum să-l spun. Își acoperise sînii, se apărase de gîndul rău, nemărturisit încă și de ochii pentru cari nu avusese taină pînă atunci.

Nu mai era fata de astă vară, goală și superbă în lumina soarelui, pe parapetul de la Ciurel.

Bănuia Fana în mine, ca o pasăre cu zborul frînt lîngă tufiș, dușmanul ascuns? Avea uneori tresăriri mici și i se înfiorau nările. Alteori rămînea stană, cu pleoapele strînse. Parcă asculta, în aer și în ea, un zvon.

Ne luam de mînă și încercam să surîdem dar ne întristam, fără să înțelegem de ce și ne depărtam, rușinați. Stam față în față, cu ochii în pămînt, vinovați fără vină.

Începusem, amîndoi, să pierdem paradisul…