Maidanul cu dragoste

Mahalaua aflase drăcovenia din casa hamalului. Șoapta zburase de la o poartă la alta, cu repeziciune, iar cumetrele se adunaseră pe bănci și scăunele, în plină uliță, să comenteze zgomotos, s-o ocărască pe Safta că a fost și a rămas o tîrîtură nesățioasă și să povestească în amănunt, cu figura pudică și vorba nerușinată, scena dintre țigancă și portar, în momentul cînd a năvălit bărbatul în casă.

Strada avea un aspect de iarmaroc — un adevărat tîrg al clevetirilor, unde fiecare conștiință era o tarabă plină cu turta dulce a șoaptelor cu multe înțelesuri, cu muzicuțele măscărilor sau cu stambele ieftine și colorate țipător, ale răutăților. Oricît de spart și de puternic ar fi fost glasul cu care Stanca-Roiba încerca să-și domine vecinele, oricît de neastîmpărată voia să fie Bica-mărun- țica și parcă în ciuda Raliței, ce se agita pe un scăunel și da din mîini, slabă și murdară în rochia ei cu volăna- șele înfoiate și de culoarea lintiței, totul se pierdea în murmurul de stup uriaș al mulțimii, în pantomima unică a grupurilor de la porți, cu gesturile la fel și împletite, în balta cu miros urît a sufletului colectiv.

Sufletul acesta impur și dement, de care nu mă apropiasem pînă atunci, pentru că trăisem numai în robia casei cu nebuni și în necuprinsul maidanelor, urla

și se da peste cap ca un saltimbanc, în orice nevastă sau cumătră din mahalaua cu nume rușinos.

Șoseaua Basarab, cu zidurile mari și fumurii de fabrică alături de casele mici, cu gardurile trîntite și cu cerul viu colorat în fund, peste podul gării, de răsăritul apropiat al discului lunar, părea un decor imens de panoramă, în care se juca una din cele mai triste și mai dezgustătoare farse ale vieții.

Roșcovii sălbatici semănau, în ceasul acesta al îngemănării dintre zi și noapte, cu niște candelabre imense și întoarse. Așteptam să se aprindă, în ele, lumini colorate și mici, de serată dansantă sub cort.

Firește, cele mai revoltate erau țațele din sobor, care o blestemau pe Safta crunt și porcos. Gore nu scăpase, de asemeni, de ocări. Femeile îl învinuaiu că se purtase, cu nevasta și ibovnicul de la gară, ca un tont. Bătrînele erau de părere că hamalul trebuia să le toace capul la amîndoi, cu barda, în timp ce tinerele opinau că ar fi fost mult mai nimerit să-i măcelărească sub pîntec cu un brici, să nu mai aibă cum se îndrăgosti. O zvăpăiată cu fantezie și aventuri fără număr țipase că s-ar fi dus pomina, dacă încornoratul i-ar fi despuiat pe ticăloși și i-ar fi purtat, legați cot la cot, prin mahala, să-i înjure bărbații, să-i scuipe nevestele cumsecade și să facă haimanalele mascări cu ei, la fiecare răspîntie.

Oricum, mahalaua aștepta de mult un scandal și era în fierbere acum: se frămînta, se pasiona, trăia din plin…

În casa cu nebuni, în acest timp, era o liniște suspectă. Bela se încuiase în odăița lui și renunțase să cînte la vioară. Ivan lăsase perdelele, iar Mădălina, deși se întunecase, nu avea curaj să aprindă lampa în casă. Noi mîncam tăcuți, copleșiți de întîmplare, cu tresăriri mici, de cîte ori ni se părea că auzim mișcare la ușe. Așteptam, din moment în moment, să se petreacă în curte ceva înfiorător. Liniștea de afară era deseori sfîșiată de rîsul nestăpînit, bucurat, provocător, al surorilor două, vesele pînă la nesimțire de victoria ce o cîștigaseră.

Mama îngîna o tristețe cunoscută:

— Of, ce lume, în ce lume am ajuns să trăim…

Tata asculta rîsul de afară, ridica din umeri, descurajat ori se scutura, cu dezgust.

— Scroafe! Scroafe și altceva nimic…

Acum știam cine a fost matahala ce-i ridicase papucii țigăncii spre tavan și-i lipăise de călcîi, în seara cînd mă uitasem, printr-o spărtură a perdelei, în casa hamalului. Mă bucuram că Safta fusese prinsă, eram trist pentru Gore și mă revolta bucuria nerușinată și crudă a fetelor de la bordel.

După-masă, Fana a venit la noi, chihotind, să ne povestească pățania vecinei cu garoafa. Renăscuse, în ea, fata din pod. Vorbea cu o voluptate stranie în ochii întredeschiși, neatentă la cămașa ce se desfăcuse la piept și la fusta ce i se ridicase, cum sta pe pat, peste genunchi și dispusă să repete, ca nevestele și țațele de pe stradă cu figura pudică și gestul mai nerușinat ca vorba, toate măscărite ce ocoliseră mahalaua.

Mă întrebam, ascultînd-o, cu același dor, vag lămurit în mine, ca un ecou îndepărtat de muzică tristă și obsedantă: unde era Fana ce-mi destăinuise, plină de dezgust, cu cîteva zile în urmă, ce pun la cale „scroafele tinere și porcii bătrîni”, fata care-mi plînsese cu capul pe umăr și se jurase că nu se mai întoarce în cocină?

Am țipat, nestăpînit, lovind cu pumnul în masă, brusc răsucit în mine de ciudă că nu o regăsesc pe tovarășa din vis și din viața de odinioară și în egală măsură de revoltă și scîrbă pentru toate nerușinările pe cari le spusese, printre hohote zgîrietoare de rîs, în fața bătrînilor.

— Nu mai bîrfi, spurcăciune! Taci din gură, că te bat!

O amenințam, pentru întîia oară, și mă uitam la ea cu ochii scăpărînd. M-a durut gîndul că o ameninț și o privesc dușmănos — o durere încercată la fel, de cîte ori o vedeam pe Mădălina picior-de-lemn înfigînd mîi- nile în părul ei frumos, ales în cărare la mijloc.

Sora mică, însă, era străină acum de suferința mea și nu s-a lăsat intimidată. Venise din cocină, cu sufletul dezgolit și prins în toate măscările auzite de la cei bă- trîni — era și ea, în momentul acela, o Tincă veninoasă și o Sultană fără rușine.

— Ce să le fac eu — mi-a răspuns, sărind în picioare și vorbind precipitat, cu ochii închiși și cu figura ca o mască — dacă sunt proști? Tu nu vezi că nici unul nu-i mai cu scaun la cap? Ivan face papuci de atlas pentru Maro — pentru aia care…

Încremenisem lîngă masă.

Fana ar fi fost în stare să spună tot ce văzusem în pod în noaptea de pomină, ca să facă dovada că, în adevăr, Ivan n-ar fi mai deștept ca Gore, din moment ce nu era nici o deosebire între țigancă și grecoaică. Speriat că bătrînii îmi vor afla isprava și scos din fire de bestia mică și albă, ce vocifera — în timp ce mama și Pui- șor-mare, surprinși, nu știau cum s-o împace — m-am repezit la ea și i-am astupat gura. Fata a încercat, zbă- tîndu-se gemut în brațele mele, să se elibereze. Cum știam ce va urma, dacă o vorbi, nu mai mi-am dat seama ce fac și orbește, cu disperare, hotărît s-o reduc oricum la tăcere, i-am dat doi pumni în figură.

Fana s-a clătinat o clipă, amuțită, cu sîngele gîlgîind din nas și s-a prăvălit la picioarele mele, mototol. Mama a țipat, îngrozită și s-a grăbit s-o ridice, iar tata — pentru întîia oară, în viața pe care o petrecusem alături și puișori — m-a lovit peste obraz cu mîna lui mare, mîn- gîiată și dragă.

— Să ieși afară, să pleci de la noi din casă — măgarule, zurbagiule și asasinule!

Scena a fost așa de neașteptată și s-a petrecut cu atîta repeziciune că nici eu singur, revenit după o clipă, smuls din vîrtejul ce mă amețise și stăpîn pe mine, nu am înțeles precis ce se întîmplase. Numai obrazul îmi era o flacăre. Palma primită îmi rămăsese pe figură, ca o pată. Nu am putut să suport gîndul că Puișor mare m-a bătut și m-am tîrît pînă în curte cu pămîntul nesigur sub picioare, ținîndu-mă de zid, de ușe, de scaune.

O auzeam pe mama, ca în ceață și departe, bleste- mînd viața și norocul.

— Of, c-a dracului zi a mai fost…

Dar calvarul nu se sfîrșise.

Casa de nebuni, furată tîrziu de un somn zbuciumat, plin de spaime, a fost deșteptată în plinul nopții de un strigăt prelung.

Sărisem în picioare, buimac, în întunericul din sală. Am avut impresia, un moment, că aud semnale de alarmă. Am așteptat, încremenit, în prag, nesigur. Nu știam dacă țipase cineva sau mi se păruse, dacă fluierau în adevăr fabricile. Afară s-au precipitat pași, cîteva umbre și-au întretăiat fuga și am ascultat în urmă, lămurit, chemarea disperată a țigăncii.

— Săriți! Săriți, oameni buni, că iar o omoară cîinele, săraca…

Am înțeles: după ceremonialul erotic cunoscut, începuse un nou scandal în casa simigiului.

Era noapte cu frumuseți de basm — ca să ne vedem mici și mai murdari, în mușuroiul tuturor scîrnăviilor.

Chiriașii se adunaseră la ușa grecului, ca de obicei, și-l rugau, tot așa de milogi

— N-o mai bate, domnule Tino, c-o omori, săraca… și e păcat…

Ilfovenii apăruseră la poartă, umăr la umăr, glumind în șoaptă, rîzînd, nepăsători de furtuna ce răsturna cuibul stăpînului.

Am avut, atunci, o primă și mare nedumerire: unul din ei era ibovnicul grecoaicei, îl văzusem din pod, cum o îmbrățișa. Ce taină, ce învoială se făcuse între slugă și jupîn, ce mister mai presus de înțelegere îl obliga pe flăcăul voinic s-o lase pe Maro martirizată de coropișnița umană, neputincioasă și sadică? Nepăsarea asta începuse să mă revolte.

Eram convins că milogelile vecinilor nu vor îndupleca inima simigiului. Știam, de asemeni, că Paler, Pascu și Bela vor încerca zadarnic să spargă ușa cu drug de fier pe dinăuntru și în curmeziș. Gore nu era acasă, să amenințe cel puțin, tata nu mai vrea să se amestece, după cum spusese odată: în tărîța porcilor, iar Ivan nu învățase altceva decît să plîngă la icoană și să prindă glas după ce Maro n-o să mai aibă putere să geamă — sfîși- ind întunericul cu un cîntec în care suferința lui nu ar mai fi avut nimic nou să ne spună.

Rusul mi s-a părut, atunci pentru întîia oară slab, prost, ridicol. Îmi era silă: de el, de cei trei mototoli ce dau tîrcoale ușii, fără s-o atingă. Scena dintre mine. Fana și Puișor-mare mă clătinase sufletește. Gîndul că, după cîteva luni de liniște, vom reîncepe seria scandalurilor săptămînale și a nopților de neodihnă și de teroare mă îngrozise.

Cu plînsul clocotind în mine, îmi venea să-mi înfig degetele în păr și să urlu ca un cîine prost la lună sau să-mi sfîșii cămașa și să le strig celor din casa cu nebuni — lor și vieții, laolaltă:

— Destul! Nu mai pot să văd, nu mai pot să aud, nu mai pot să rabd…

Tremurînd, plecasem spre poartă, să-i rog pe ilfoveni, să-i implor s-o salveze pe stăpînă sau să le țip în față toată scîrba, toată revolta, toată ura ce mi-o inspirau.

Dar, după primii pași, m-am oprit surprins.

Ivan smucise ușa și apăruse lîngă mine, uriaș, cu părul vîlvoi și ochii tulburi. Renunțase în sfîrșit la icoană și se hotărîse să nu-și mai cînte durerea pe care nu i-o înțelesese și nu i-ar fi putut-o nimeni înțelege. Tino o martirizase destul pe nevastă, în carnea cîrpaciului, în visul lui de dragoste și în întruchipările din ceaslovul cu sfinte…

În odaia simigiului s-a auzit o trosnitură, ca o sfărî- mare de scaun izbit în ziduri, iar Maro a țipat, pentru ultima oară, înnebunită.

Crescut în el și alături de noi, Ivan s-a repezit în ușe, cu umărul. Tăbliile au pîrîit și au căzut. Cîrligul ce fixa drugul de fier a fost smuls cu ușurință, prin una din spărturi, și rusul s-a năpustit înăuntru. Încremeniseră toți chiriașii din casa cu nebuni, pe lîngă ziduri, umbre. După o clipă de liniște, parcă o eternitate, gospodin a apărut în prag cu Maro — goală — pe brațe. Tino se prinsese cu amîndouă mîinile de un picior al lui și — tîrît ca un muțunache — se ruga printre sughițuri de plîns:

— Lasă, Ivan — lasă nevasta…

Sora de la Candia, pe brațele lui batiușca, în lumina lunii, era sculpturală și pură.