Maidanul cu dragoste

Mahalaua aflase — cum și de unde, nu interesa pe nimeni — că Salomia se hotărîse să termine cît mai

curînd cu balamucul din căsnicia simigiului. Pînă una- alta, se știa sigur că Maro nu se mai întoarce în casa cu nebuni. Tino primise ordin să se mute pînă în sărbători, să plece unde i-o place, cu tăvile lui de corăbioare, cu șirurile de covrigi și cu dovlecii copți.

— Capră rîioasă — strigase proprietăreasa din balcon, la plăcintar, care încremenise la poartă, cu pălăria în mînă — să știi că te-ai șters pe bot de nevastă! Maro rămîne aici, la mine și… am să-i găsesc eu alt noroc. Pînă atunci, să nu te mai văd — să pleci, cu slugi cu tot. Fugi, ticălosule și să nu te mai găsesc pe Basarab, că te spînzur cu capu-n jos, de roșcovul din fața prăvăliei!

Vecinii aflaseră, de asemeni, că ilfovenii au rîs cînd au auzit de porunca Salomiei — ca să amenințe în urmă, întunecați.

— Tino o să plece, noi nu. Sau, dacă plecăm, mai luăm pe cineva. Oricum, Ivan o să rămînă cu buza umflată. Noi n-am fost slugi la Tino pentru gologani. Am avut altă învoială, pe care a știut-o Maro și n-o s-o mai afle nimeni. Așa că, dacă plecăm, Maro vine după noi…

Fantezia țațelor și a cumetrelor din cartier era liberă, acum, să brodeze după plac, să închipuie întîmplări și să dezgroape taine. Ilfovenii, deși nu spuseseră nimic precis în jurul înțelegerii pe care „numai Maro o știa” — înțelegere ce o legase pe fosta stăpînă de slugi sau numai de una din ele, pentru totdeauna, cu asentimentul și poate după îndemnul bărbatului — neliniștiseră mahalaua și ațîțaseră, la culme, curiozitatea femeilor. Toate scornirile și clevetirile plecau de la o întîmplare ce-și afla, abia acum, un înțeles revelator. Nimeni nu uitase că flăcăii apăruseră, în casa cu nebuni, în ziua cînd și-a adus simigiul nevasta tînără.

Adevărul acesta lămurise misterul.

Acum se știa de ce și din pricina cui suferise Maro maltratările, se aflase taina — nepătrunsă doi ani — din căsnicia grecului uscățiv și bătrîn.

Tino era compătimit, iar sora de la Candia și presupușii ibovnici ocăriți crîncen, de bătrîne și de bărbați. Dar, după cîteva ore, codanele și inițiatele din sobor au

redus la tăcere ura și clevetirile celor în vîrstă, schimbînd vîntul simpatiei generale. Marele vinovat, în cele din urmă, rămăsese covrigarul, care ar fi fost dator să nu se însoare, pricăjit și stors de vlagă cum era, cu o fată frumoasă, dornică de viață, cu sîngele clocotind de neîstîmpăr și carnea arsă de dorinți.

— Ce, fă — strigaseră codanele generoase la babor- nițe — era să se usuce Maro, ca o sfîntă Filoftee, numai ca să nu-l înșele pe brînzoiu de palicar? Cine l-a pus să se înhame la trup tînăr, cînd nu era în stare decît să-i morfolească, în gingii, sfîrcul țîțelor? Brava ilfovenii! Ea numai draci, ei ca niște tauri: asta zicem și noi că-i dragoste…

Isprava țigăncii lui Gore fusese uitată cu desăvîrșire, cel puțin deocamdată.

Mahalaua, după ce judecase căsnicia simigiului și stabilise vinovățiile, avea să răspundă la altă întrebare: ce-i cu Ivan, de ce spuseseră cei doi flăcăi că rusul o să rămînă cu buza umflată și o să fluiere, ififliu, după fosta nevastă a grecului? Zvonul că el ar fi fost, cu ani în urmă — cînd se întîlniseră prin streinătăți — ibovnicul Salomiei, începuse din nou să preocupe cartierul, firește în legătură cu ultimele întîmplări din casa cu nebuni.

Acum nu se mai îndoia nimeni că Safta avusese dreptate, pe vremuri, să afirme că gospodin venise în țară convins că ibovnica de odinioară îl aștepta cu parale și îmbrățișări. El se făcuse cizmar ca să înlăture orice bănuială a lumii și — mai ales — a pușcăriașului frumos din Cotroceni, de care Salomia promisese solemn că o să scape cît de curînd. Dar, între timp, proprietă- reasa se gîndise, muiere isteață cum era, că n-ar fi rău să-și păstreze amîndoi bărbații — pe Fane amant de casă și de lume, iar pe Ivan iubit tainic, cu îmbrățișări furișe și îndrăgostiri repezi, gîfîite, chinuite, pe după ușile acareturilor boierești de pe Grant, cînd era ibovnicul celălalt plecat, sau în întunericul chițimiei cu duh necurat, de cîte ori venea să-i încerce rusul papuci de atlas. Opt ani, apreciau mahalagioaicele, batiușca avusese timp să se convingă, deopotrivă, de primejdia jocului ce-l făcuse Salomia cu inima lui și a pușcăriașului frumos

din Cotroceni și de nestatornicia sentimentelor ei. Obosit, scîrbit, convins că — în cele din urmă — jocul acesta o să aibă un final sîngeros (pentru că ar fi fost imposibil ca Fane să nu simtă, într-o bună noapte, că-i înșelat), Ivan se hotărîse să termine, într-un fel sau altul, cu o dragoste de pripas.

Rusul amenințase așa:

— Ori îl lași și trăim cinstit, pe față — ori te las și plec în lume…

Femeia nu știa cum să scape de adoratul cu tricou și nu vrea, pentru nimic în lume, să se despartă de gospodin, care era cărturar cu rude mari în țara moscoviților. Nu se împăca numai cu boieria ce i-o asigurau casele ciocoiești de pe Grant, trăsura cu doi armăsari murgi și slugile patru, pălmuite după plac și fericite, totuși, că tirana le dă să mănînce o dată pe zi și numai de post. Ea ambiționa să se simtă mai cucoană, cu fiecare îmbrățișare a lui Ivan. Visa să ajungă — prin dezveliri pe după uși și proptiri în zid — os moscovit și nobil, dacă nu împărătesc…

Salomia învățase din tinerețe, pe cînd era la Con- stantinopol — că nici ea, afirmau vecinele strînse la sfat, nu fusese o poamă mai bună ca sora de la Candia — că rușii nu știu de glumă, cînd spun o vorbă și nu se pricepea cum să facă să-l lege pe cîrpaci de inima ei, cît mai strîns, să-l păstreze cu orice sacrificiu și în ciuda tuturor pericolelor ce-o amenințau.

Cumetrele, în taifasul lor, erau sigure că proprietăreasa, dacă ar fi avut o fată, nu s-ar fi sfiit s-o mărite cu gospodin numai ca să nu-l piardă. Firește că nu ar fi fost ea singura ibovnică din lume ce și-ar fi făcut amantul ginere. Una din nevestele tinere, Paulina-cu-pistrui, pe care soborul din casa țigăncii o poreclise Cocoșel, fusese servitoare la o maioreasă din centru și se convinsese că — între boieri — schimbul de ibovnic, de la mamă la fiică și de la amîndouă la alte rubedenii, se face cu ușurința cu care ai întreba: „cum o mai duci, fante?” — ca să ți se răspundă la fel și tușind a colivă: „mulțumesc dumitale, sănătoșel…”

Maro — frumoasă și prostănacă, după părerea țațelor — fusese sortită să joace, între Ivan și Salomia, rolul fetei de măritat. Boieroaica de pe Grant făcuse un plan minunat, pentru că — de acest adevăr era sigură, acum, toată mahalaua — tărășenia cu scandalul de la simigiu, voinicia neașteptată a cîrpaciului și crucificarea lui Tino de copac fusese pusă la cale, în deplină înțelegere cu gospodin, ca să poată ea, a doua zi, s-o ia pe grecoaica tînără acasă, s-o descoasă, s-o incînte și să i-o facă plocon.

Batiușca se învoise la jocul acesta — bucuros că o să aibă încă o amantă, mai fragedă și mai frumoasă — fără să bănuie că — prin Maro — Salomia — îl lega pentru totdeauna de fusta ei.

Vîntul simpatiilor se schimbase din nou.

Tino era o biată victimă, acum, iar ilfovenii ce-l amenințaseră pe Ivan că o să rămînă cu buza umflată împrumutau, în fantezia tuturora, aureole de trimiși ai cerului, veniți pe pămînt să facă dreptate cu sabia, cu pumnii și poate cu o răpire misterioasă.

Era, în egală măsură, în romanul acesta închipuit de soborul țațelor, minciună și adevăr. Oricum, minciuna era mult mai frumoasă ca adevărul.

Salomia, în cele cîteva luni de liniște, se convinsese că nu mai are nici un motiv să se amestece în căsnicia surorii vitrege, mai ales că — după întîmplarea din noaptea revelionului — ea nu se îndurase să-i trimită un cuvînt de dojană sau de recunoștință, pentru pumnul ce o scăpase de maltratări. Se bucura că răușise, cu atîta ușurință, să astîmpere bestia mică și sălbatică, ascunsă în grec. Ivan, în tot acest timp, era fericit de asemeni că poate să răscumpere ura de odinioară cu dragoste și umilință, bănuind că numai așa va putea să-l sugrume în el pe Cain și să se mîntuie de păcatul lui gîndit numai. Tino rămăsese stăpîn la el în casă și-ar fi putut să continue, fără supărare, ceremonialul păgîn de dragoste, pe care — alături de ilfoveni — numai eu și Fana îl știam și-l tăcusem, ca pe o boală rușinoasă sau o diformitate a sufletului.

Ultimul scandal, însă, deschisese din nou rănile și le adîncise.

Salomia o luase pe sora de la Candia la ea, hotărîtă să nu mai lase os din osul căpitanului Paminonda bat-jocorit de pumnul slugii de altădată. Pcrunca ei fusese deopotrivă de energică și clară: plăcintarul să se mute cît mai repede, iar ilfovenii să plece cu el sau să se ducă, singuri, unde le-o place. Maro va rămîne sub aripa ei protectoare o lună, un an, oricît, pînă i-o găsi alt noroc. Se gîndise, cum era și logic, la Ivan, pe care — în opt ani — învățase să-l apreciere și să-l respecte. Rusul ar fi fost, în adevăr, după opinia ei și a lui Fane, un bărbat admirabil pentru copila din flori a corăbie- rului de la Pireu. Se convinseseră amîndoi, după spovedania din noaptea revelionului, de dragostea lui fără margini și erau siguri că la prima întîlnire — Maro o să-l îmbrățișeze pe salvator cu dragoste la fel și recunoștință.

Prietenii de pe Grant stabiliseră planul prin care voiau să asigure fericirea viitorului cămin. Gospodin va fi ajutat să-și deschidă în locul simigeriei, un atelier de încălțăminte ca în oraș, cu vitrină, ucenici, lucrători și comenzi. Pe firmă trebuia scris neapărat:

„Cizmăria Meșterului Ivan — la Căpitan Paminonda — reparațiuni și comenzi de lux”. Pînă la nuntă (o să aibă loc, oricum, cît mai curînd), batiușca o să se mute singur în odăile lui Tino, iar sora vitregă o să rămînă lîngă stăpîna acareturilor cu balcon și slugi, ca o fină frumoasă și cuminte. Ce vor mai face, după cununie, au să vadă după ce vor sta de vorbă și cu Ivan, ca să-i, cunoască — în amănunt — dorințele și felul cum înțelege să-și cimenteze viața nouă.

— Mă rog, s-ajungem noi pînă acolo…

Maro, însă, îi deziluzionase din prima zi.

La toate dovezile de dragoste ale Salomiei — îmbrățișări și daruri, promisiuni și lacrămi de bucurie că sunt și vor fi alături de atunci încolo — ea răspunsese cu o privire speriată, streină și rareori cu un surîs vag. Sta ascunsă prin colțuri, mută, nu tristă, dar nici veselă: absentă. Trăia cu gîndul în altă parte. Sufletește, nu o lega nimic de casa boierească și de oamenii ce-o încon-jurau, pînă la plictis, cu o afecțiune ce nu le-o ceruse. Fane se grăbise să-i spună — ca odinioară lui Ivan — toată aventura căpitanului Paminonda cu Glicheria văduva lui Iani din Candia, iar gazda, îmbrățișînd-o, strigase fericită:

— Surori! Suntem surori, drăguțo…

Maro se eliberase, cu un gest scurt, din îmbrățișare și înginase cu glasul alb, privind afară, pe strada plină de praf și de plozi numai petice:

— Nu știam că suntem surori. Mi se pare că ai fost bună cu mine — mulțumesc…

Salomia nu-și putuse stăpîni revolta.

— Cum, asta e tot ce ai să-mi spui, acum, cînd ne regăsim surori? Nici o lacrimă, nici un semn de bucurie, nici un sărut? Ce inimă de piatră, ce suflet de lighioană ai, progenitură a Glicheriei și a altcuiva nimeni?

Ea a rîs, pentru întîia și ultima oară i-a rîs în față, ca un mîrîit, cu capul dat pe spate și dinții strălucitori în corola gurii.

— Frumersă sălbăticiune, îngînase Fane, îngîndurat.

Maro rămăsese, în adevăr, sălbăticiunea pustiului de piatră și de nisip din insula copilăriei. Zburdase ca o iadă și crescuse ca un fruct, în soarele fierbinte al amiezilor și în vîntul ce înțepa obrazul, aducînd amurgul multicolor pe grumajii valurilor șopotitoare, verzi sub coamele de spumă. Țipase scurt și speriat, ca pasările mării și alergase pe bancurile de nisip cu brațele deschise și ochii închiși, să i se pară că zboară. Între mizeria de acasă și splendoarea depărtărilor marine, pe cari fata fără stăpîn lopăta cu gîndul — spre apus pînă la țărmurile ele poveste ale cîntatului Rodos, iar spre miazănoapte pînă la dantelăria insulelor egeice — ea nu învățase altceva decît să fie și să rămînă o sălbăticiune. Copila din flori a căpitanului Paminonda nu se amestecase în jocul plozilor, nu avusese prilej să se înduioșeze, nu simțise nevoia unei îngemănări de suflet și nu cunoscuse motiv de tristețe. În primii ani ai adolescenței, numai singurătatea mării și legănarea zărilor pe valuri o neliniștiseră și numai soarele îi despicase în carne mugurul dorinței: ca o beție în priviri, ca o sete în toată ființa, ca o poruncă de arcuire sub cer, cu pîntecul gol.

Maro se îngropa în nisipul fierbinte, ca să-și admire apoi formele pe cari le păstra culcușul de pulbere și să le cînte, fără cuvinte, îngenuncheată, cu părul căzut peste față, pînă la pămînt.

Sălbăticiunea se bucura că trăiește liberă și singură.

Tino o găsise hoinărind pe țărmuri, cu doi ani în urmă, cînd debarcase la Candia cu scrisoare de la Salomia pentru Glicheria, să-i ia fata și să i-o ducă în țara unde curge lapte și miere, să-i facă un rost în lume. Maro plecase fără împotrivire cu streinul scheletic, ademenită de poveștile lui despre orașul în care o aștepta frumoasa din Pireu, cu daruri și găteli sclipitoare și bucuroasă că va călători zile și nopți — mai ales nopți — pe valuri, pe creste: peste mări, peste munți.

Drumul fusese ca un vis pentru ea, ca să se deștepte obosită și tot singuratică, într-o casă — mică pentru sufletul despletit deseori pe tot cuprinsul mării — dintr-o mahala murdară și săracă de tîrg oriental ca oricare altul.

— Frumoasă sălbăticiune — îngînase Fane și atunci, mai îngîndurat, cu privirile mai fierbinți.

Maro trecuse — peste cîteva zile numai — din salonul binefăcătoarei spre cuibul casnic, unde o aștepta simigiul, cu pasul ușor tremurat, dar stăpînă pe zvîcnetul inimii.

Cînd a văzut-o goală în fața lui, parcă răsărită din spuma mării, Tino a țipat de admirație și deznădejde și și-a scuipat și lovit, cu pumnii, făptura uscată.

— Sunt mort, mort pentru corpul tău tînăr, de care nu mai pot să mă bucur!

Supt de suferință și stors de mizerii, de timpuriu, covrigarul era mort — în adevăr pentru toate comorile și minunile ascunse în trupul fraged.

— Iartă-mă, Maro, iartă-mă…

Ea îl asculta fără gînd și se uita la el fără să-l vadă, sfîșiind voalul și mototolind în palmă floarea de lămîiță. Beteala îi lunecase pe șolduri și-i încolăcise gleznele, ca un șarpe de aur.

Grecul i-a mărturisit că o luase de nevastă pentru că numai așa putuse să scape de slugărit. Neputincios și sterp, nu putuse face altceva decît s-o binecuvînteze: ea îi rupsese lanțul robiei, prin ea ajunsese stăpîn pe o simigerie. Visul lui, de cînd trăia: să aibă un cuptor și cîteva tăvi cu corăbioare și brînzoaice pe tarabă…

Maro își scuturase părul pe umeri și răspunsese abia dezlipind buzele, în tăcerea de cavou a camerei nupțiale.

— Ai să mă pierzi, Tino și-ai să pierzi, o dată cu mine, taraba cu brînzoaice și corăbioare…

Vorbind, își prinsese sînii în palme, cu trupul tot destins. Era, în gestul acesta, o poruncă și un țipăt.

Simigiul a înțeles. Plîngînd, s-a tîrît pînă la ușe și a deschis-o. În prag aștepta, blond, zîmbitor și atletic, unul din ilfoveni.

Femeia a tresărit, înfiorată și l-a privit lung, tremu- rînd, pe flăcăul voinic.

— Bine, Tino, primesc tîrgul. Stinge lampa repede și ieși afară.

Cocoloșit în întuneric, într-un colț, grecul ascultase și suferise, ca un scuipat în obraz, toată bucuria nestăpînită a trupurilor goale, tinere, încleștate. Mirii oficiaseră dragoste, tăvălind sub ei pînă l-au strivit, în nebunia întîiu- lui spasm, sufletul ca un crin înfășurat în otrepe al mortului întîrziat.

Dar sufletul acesta strivit, ultragiat, o diviniza pe Maro. Renăscut, a doua zi, în soarele după-amiezii, el cîntase făptura de vis — din visul ce-i rămăsese curat, frumos și încă neîmplinit.

— Te ador, neprețuito — din toată durerea și cu toată nebunia și umilințele mele de azi noapte, te ador…

Tino smulsese sufletul din Nedu, care rămăsese numai un trup frumos și voinic. Prin el palpita, se zbuciuma și se bucura — îmbrățișînd cu mîinile puternice ale slugii — iubirea vie a vrăjitorului cu înfățișare de vierme și de batjocură. Adorata nu-l simțise, în fiecare sărut și nu-l recunoscuse, pentru că nici suferința și nici lacrima lui n-o cutremurase. Numai credința ei de mîine o să despice taina de acum și o să-l mintuiască.

Maro îl privise lung, prin intredeschizătura ochilor leneși și zîmbise vag:

— Tu ai fost mirele meu din prima noapte și vei rămîne mirele meu de totdeauna.

În serile următoare, apariția ilfoveanului, în pragul dormitorului, fusese precedată de ceremonialul pe care-l văzusem în noaptea de pomină, din pod și de simfonicul

sufletesc, transfigurator — acel cintec al iubitei „la care nici o vină nu găsise”, ascultat alături de Fana. Era, în glasul elegiac al bătrînului, un omagial pentru formele desăvîrșite ale femeii și un act de prezență, în același timp, al duhului dogoritor ce-l înviora pc Nedu și peseda, prin el, cu o forță îndoită, ființa ce i ss dăruia cu toată beția dragostei.

— Din tinerețea neobosită a unuia și din sufletul blînd și pierdut de fericire, al celuilalt, mi-am făcut un bărbat întreg așa cum îl visam.

Singură, în fața surorii vitrege, Salomia ascultase palidă, uimită, scîrbită, copleșită. Maro își povestise viața, sinceră pînă la nerușinare, încolăcind reptile în adîncul privirilor. Simțea o nevoie organică să se răzbune: pe viață, pe dragoste, pe oameni, pe memoria căpitanului Paminonda și pe tot pămîntul. Se răzbuna din ură și ura din perversiune, cu tot sufletul acela crescut cotropitor, ca să poată îmbrățișa și robi cu ramurile bărbații amîndoi, într-o încleștare contopitoare.

— Urăsc, cu toată nebunia și patima cu care m-am dăruit sufletului viu, din trupul mort și tinereții fără suflet!

Maro era ca un crin cu suc de cucută urcat în tulpină.