Maidanul cu dragoste

Mă regăsisem în atmosfera duminicală a căminului, între cutioare și orașe de carton, copil — un Puișor cu gînduri și joacă fără vină, odihnitoare.

După prînz, bătrînii au făcut un tabinet. Tata se descălțase și sta grecește în pat. Puica trăsese un scaun aproape. Aruncasem o pernă, între amîndoi, să aibă pe ce întinde cărțile. Scriam tablele, într-un catastiv ca al ofticosului de la birt și controlam, chibiț cu priviri furișe, ce figuri erau jos și în mîinile partenerilor. Bătrînul juca neatent, mai mult ca să omoare timpul. Mama, dimpotrivă, voia neapărat să cîștige, ca să-l oblige pe Puișor-mare, în final, ca unul ce pierduse partide, să intre mototol sub masă și să strige „sunt ageamiu” sau „cucurigu” de trei ori, ceea ce însemna o umilință gravă, deoarece — recunoscînd că „nu știe să joace 101” — renunța la un prestigiu cu care orice respectabil cap de familie ambiționa să se împăuneze.

Pentru că aveau și bărbații din casa cu nebuni și din mahalaua cu nume rușinos, ambițiuni și prestigii personale.

Gore, de pildă, se lăuda că-i om serios. Bucălan, potcovarul de lîngă grajdul fabricii de alături, era recunoscut și respectat ca un neîntrecut mîncător de ardei iuți. Țiganul punea o lingură de boia și semințe, într-o farfurie de ciorbă. Stîrcu rămăsese cartofor invincibil, iar Paler știa, mai bine ca orice gospodină harnică, să facă surcele și să aprindă focul cu un singur chibrit și fără gaz turnat în hîrtioara cu cenușe. Era deseori pomenit, ca o pildă de ins economicos, un oarecare Mo- dîrlă, din mahalaua cărămidarilor, care se hrănea cu un sfert de pîine pe zi și o prună, jumătate la prînz și restul seara. Toți, însă, se încăpățînau să adaoge, la gloria lor personală și renumele de buni jucători în cărți. Tabinetul fusese decretat „distracție serioasă”, de familie și de oameni deștepți. Stosul și „treizeci și una” erau stricăciune de cafenea, pentru pungași. Rișcă jucau numai căruțașii, hamalii și sacagiii, iar barbutul, adus de curînd în mahala, le pasiona îndeosebi pe Sultana și. Domnica și, în genere, pe cucoane — fiind „ceva” curat și onorabil, deoarece nu cere multă deșteptăciune și încordare.

Tata nu dorise nici una din aceste glorii cîștigate scump și păstrate cu sfințenie, uneori din tată în fiu. El era tîmplar mecanic la fabrică și Puișor-mare acasă, pentru mine și mama. Altceva nu-l interesa.

— Să mă lase-n pace, cu nimicurile lor. Îmi ajung necazurile și frămîntările mele…

Nu era, bătrînul, un singuratic, un ursuz, o inimă acră de om, cu care să nu poți face o glumă dar se convinsese — ca și Ivan — că între el și mahalagii nu era posibilă o apropiere.

— Nu știu cum, dar e ceva care ne desparte…

Tata învățase tabinet de dragul mamei, s-o mai distreze. Nu știau, ei și nimeni în cartier, ce să facă și cum să omoare timpul, într-o sărbătoare. Vecinii se pomeniseră ucenici, prin fabrici și ateliere și îmbătrî-niseră muncind. Viața lor adevărată era între curele și mașini. Acasă veneau să mănînce, să înjure nevasta sau s-o îmbrățișeze și să se culce. Numai duminica își dau seama ce goală și searbădă li-i existența.

— Of, de-ar trece și sărbătoarea asta…

Unii plecau la cîrciumă, să se îmbete ieftin cu țuică și să nu mai știe nimic, pînă a doua zi, iar alții se plictiseau de moarte lîngă plozi sau consoartă și căutau motiv de ceartă. Firește, încheiau săptămînă cu o păruială casnică sau cu o tăvălire strașnică prin praf sau mocirlă, după cum era anotimpul.

Tata, între scandal și beție, prefera să-l cheme pe gospodin rusu la o cafea și la o parolă despre „ce mai e nou în țara rusienească” sau să joace un tabinet cu Puica, pe cîte cinci parale ori pe „cine pierde cîntă cucurigu”. Făceam un haz așa de mare, cînd îl vedeam, voinic cum era, intrînd cu capul sub masă, că Puișor- mare, de multe ori, pierdea dinadins partida, numai să ne audă rîzînd din toată inima. În după-amiaza aceea de Florii, odihnitoare, bătrînul era neatent, spre deosebire de mama, care combina cărțile jos, pentru figura din mînă, numărînd fiecare punct cu degetul, băbește.

— Soro dragă, pînă să aduni matale pe opt și cu cinci, trece baba cu colacii…

Puica se oprea din numărătoare, păstrînd arătătorul — udat pe limbă — pe punctul pînă la care socotise și se uita la tata cu superioritate.

— Dacă ești dumneata mai firoscos ca mine și știi să aduni ca pe apă, de ce pierduși dama, adineauri, aruncînd-o jos ca un gîscan cu fundă la gît, în loc s-o iei cu șapte ochi și cu șase?

— Păi de, nevastă, vorba lui Gore: carte parșivă domnule…

Se înserase, fără să prindem de veste. Puișorul cîn- tase de cîteva ori cocoșește și capitulase fără multe mofturi, recunoscînd că-i „ageamiu”. Victorioasă, mama renunțase să-și mai piardă timpul cu un partener așa de slab. Aprinsese lampa și trecuse în sală, să pună masa.

Tata, în fiecare după-amiază duminicală, închipuia un joc pentru mine. Tabachera era un lup — un co-coloș de hîrtie, o capră, un nasture, o varză. Dunga adîncită, cu palma, prin mijlocul pernei, era gîrlă.

— Așaa, Puișor-mic, poftim la panoramă! Asta e gîrla și aici, pe un mal, ești matale, cu o capră, un lup și o varză. Vrei să treci pe celălalt mal. Buun. Da-n barcă — să zicem că cutioara asta e barca — nu poți trece o dată decît tu și varza sau numai lupul și tu. Acum, Puișor-mic, noi știm că dihonia de lup o mănîncă pe capră iar căprița mănîncă varza. Cum faci matale, să le treci pe cîte una dincolo și să le ai pe toate, tefere?

Mi se păruse ușoară dezlegarea și am strigat imediat, cu ifos.

— Trec întîi varza, să n-o mănînce capra.

— Bine-ar fi, da’ rămîne dihania de lup și-o mănîncă pe capră.

Mă încruntasem, atent, cu ochii la tabacheră, la co- coloș și la nasture. Problema, abia acum, începuse să mă intereseze. Nu știu cît am stat cu fruntea în palme, căutînd o altă dezlegare. Cînd am ridicat să răspund, bucuros că răușisem în sfîrșit să ies din încurcătură cu varza și lighioanele, fără nici o pagubă, am zărit-o pe Fana, peste umăr. Sta pe scaun, în locul mamei și se uita la mine, fix, cu un surîs imperceptibil pe figură.

De la isprava din pod nu ne mai văzusem și nici nu căutasem să ne întîlnim. Se ridicase între noi, de atunci, o stavilă: un sentiment încă nelămurit, de jenă, de spaimă sau de repulsie, de oroare pentru tot ce descoperisem sau de reciprocă imputare, pentru fapta urîtă ce o făcusem, privind ca răufăcătorii în casa simigiului. Oricum, pentru mine, Fana era acum fata ce mă luase de mînă și mă dusese în pod, să-și dezgolească pieptul și șoldurile fără rușine, să vibreze patimă, să aspire patimă, să-mi apese obrazul pe sînul ei tare, plin, cărnos, rotund și mic, care se ceruse strivit, frămîntat, mușcat — să mă aprindă cu promisiuni amețitoare și să-mi aplece apoi capul spre gaura din capul podului, ca să urmăresc, în toată splendoarea și murdăria ei, mascarada împreunării dintre Maro și unul din ilfoveni, în fața bestiei scheletice și încovrigate ce

dansa, guița și miorlăia, în spasmul erotic pe care i-l dăruia gîndul că un flăcău atletic și frumos îi fecunda nevasta.

Dar, fără voia ei, Fana îmi pricinuise o altă mare amărăciune.

Așteptînd la poartă, să văd cum trage grecul oblo- nul la simigerie, vorbisem cu ilfovenii, mă jucasem cu ei, simțisem cum îmi surîde, în mîna ce mi-o întinseseră la despărțire, prietenia și începusem să-i admir, să-i iubesc.

Acum îi pierdusem pe amîndoi.

Semănau și ei cu toți oamenii cumsecade și serioși din casa cu nebuni. Nu era nici o deosebire între flăcăii cu mustăcioară blondă și Gore, Tănăsică, Safta, oloaga, Mădălina picior-de-lemn și țațele din sobor…

Îi plînsesem, fără lacrimă și-i îngropasem alături, în suflet — așa cum o plînsesem și pe Fana de odinioară.

Sora mică, însă, nu mă înțelesese.

În adevăr, o rugasem odată, cu o privire în care scăpărase dorința, să-mi arate piciorul gol. Simțindu-i, în noaptea aceea de pomină, carnea fierbinte și mătăsoasă mîngîindu-mi obrazul, îi îmbrățișasem nestăpînit genunchii și-i sărutasem pulpele, cutremurat de o poruncă lăuntrică. Totuși, în pod, în timp ce mă chema, cu fiecare dezgolire și mi se dăruia, cu orice cuvînt, am ascultat în mine un dușman sau un frate ce țipase, oripilat în fața trupului gol și se încrîncenase în re- fuz — în refuzul brațelor de a înlănțui mijlocul ademenitor, în refuzul cărnii de a dori carne, în îndărătnicia cu care imaginea ce mă obsedase, atîta vreme, întîrzia să mi se contureze în fantezie și să mi-o înflăcăreze.

Streinul acesta, abia a doua zi descoperit și recunoscut tovarăș bun, îmi înclinase de cîteva ori capul pe umărul fetei și suspinase în mine, o dată cu mine:

— Mi-e dor de tine, Fano, și nu știu cum mi-e dor…

Acum știam — îl înțelesesem, ne înțelesesem: o căutam, goală și pură în toată superba ei perfecțiune, ca în anii copilăriei, strălucind în soarele stăvilarului și despicînd aerul, ca o săgeată și ca o arătare de vis paradiziac. O așteptam, imaculată prin renunțare la orice

podoabe, pentru ochiul care s-o vadă și să n-o umilească, pentru gîndul care s-o pipăie fără s-o atingă, pentru sufletul care s-o admire, s-o cînte și să i se închine — poate așa cum se închina, în una din pozele văzute la Ivan, împăratul tuturor rușilor, la picioarele domniței din poveste…

De unde răsărise lîngă mine, prin ce vraje ascunsă, făptura întunericului, copila nerușinată, lubrică și ar- zînd în beznă ca o făclie a dorinții, fata ce știa că patima înfiptă în trup și răscolind, frămîntat, carnea încinsă, e „ceva care doare și face bine”? Unde era Fana de odinioară? Murise și ea, poate, o dată cu soarele, alături de Ciuf-Ciufulici și între mărăcini…

N-am priceput ce mai căuta vedenia din pod în atmosfera aceea duminicală a căminului, după ce tata cîntase „cucurigu” și, în timp ce eu încercam să trec un cumătru lup, o capră cufurită și o varză înfoiată, peste o apă adîncită în albul de madipolon al pernei.

Îmi îngropasem fața în mîini, să n-o mai văd.

Dar fata a vorbit.

— Nu-i greu, Puișor-mic. Faci așa: treci dincolo de gîrla capra, că lupul nu mănîncă varza. O lași pe mal, te întorci, iei varza, o treci dincolo, da’ ai grije să iei capra înapoi, să nu mănînce varza, pînă vii tu să iei lupul. Așa, care va să zică: ai trecut varza, da’ te întorci cu capra înapoi, o lași pe mal și treci acum lupul pe malul cu varza. Pe urmă revii să iei capra pe care o lăsaseși adineauri, fără teamă că lupul o să mînînce varza și treci pe celălalt mal și cu ea…

Bătuse din palme, veselă că mă scosese din impas și rîsese, ca un răsfăț pentru mine:

— Gataa! A văzut Puișor-mic…?

Tresărisem: vocea cristalină de altădată, bucuria senină a copilăriei. Nici urmă din glasul întretăiat de patimă, din hohotul acela deșucheat cu care îmi zgî- riase sufletul, în întunericul de infern al podului…

Am întors capul repede și am privit-o drept, atent, fără să clipesc, în plină figură. Mi se păruse că totul e o mistificare și voiam s-o surprind, s-o descopăr — sub cea mai ușoară tresărire, în cel mai ascuns licăr al ochilor, în cea mai imperceptibilă cută a obrazului — pe sălbatica de sub acoperiș.

Mi-a surîs Fana de totdeauna:

— Ce mai faci, Puișor de patruspe’ ce ani…?

Mă întrebase sinceră, candidă, angelică, cu surîsul, cu zvîcnetul inimii, cu fluturarea genelor, cu mîinile și cu tot trupul — ca și cum nimic nu se intîmplase…