Maidanul cu dragoste

Numai meșterul și feciorul grăjdarului rămăseseră lîngă Oița.

Se împrieteniseră repede.

Bela se bucurase că tatăl lui Rel a venit din țara de peste munți. Se mira numai că adolescentul nu învățase limba ungară și se revoltase, auzind că bătrînul nu se învrednicise încă să-l dea la un meșteșug.

— Un băiat voinic ca tine ar fi ajuns un lucrător fain sau poate… ceva mai mare!

— Am să-ți spui eu o dată, dumitale, ce-a fost cu mine.

Vorbise șovăielnic, cu ochii în pămînt.

Bela a înțeles că e o taină, poate o dramă la mijloc și-a schimbat repede vorba, despre cer și moarte. Era sigur că numai în patria lui se mai poate vedea o lună atît de mare și strălucitoare. E păcat, cînd ești tînăr, să mori pe-o noapte așa de minunată. Oița era un copil aproape. Frumoasă fată. O fi orfană? Nu venise nimeni s-o plîngă…

Rel răspunsese, tîrziu, simplu.

Meșterul nu auzise de Priboi și de Natalia? Toată mahalaua îi cunoștea. Stau în casele mici, bătrînești, cu pălimar și salcîmi la poartă, de lîngă fabrica de bere. Peste drum de depozitul de cărbuni. Priboi e un om cumsecade. Are o brișcă nouă și-un cal murg, cu o pată albă la ochiul stîng. Lumea cumpără mălai numai de la el, că e galben și curat ca aurul. Îl aduce de departe, de la o moară pe care nu o spune nimănui, să n-o afle băcanii și să-i facă, la preț și calitate, con-curență. Dacă nu apăruse pînă atunci lîngă Oița, s-o plîngă și să se tragă de păr de disperare, e semn că nu-i acasă. S-o fi dus la măcinat.

Natalia e bolnavă de un an și mai bine. Nici doctorii nu știu ce are, că n-o doare nimic. Dacă ar mînca și-ar dormi, ar fi sănătoasă. Dar nu poate să ia ceva în gură și stă toată noaptea cu ochii mari în tavan. Se jură că nu se gîndește la nimic. Rel se mai mira încă: s-o fi putînd așa ceva, să fii viu și să n-ai nici un gînd în cap? El bănuia, însă, că Natalia nu vrea să spună ce tristeți și ce presimțiri o frămîntă, în ceasurile ei de nesomn, ca să nu-l îndureze pe Priboi și să n-o facă pe Oița să plîngă. Acum, fata a scăpat de lacrămi și de taina ce o s-o îngroape, în curînd, pe mamă-sa. Firește că n-a avut nimeni curaj să se ducă să-i spună ce s-a întîmplat pe maidanul cu basculă. Nici băiatul în tricou n-o să poată face una ca asta. Bolnava ar muri sau ar înnebuni. Cînd s-o întoarce mălăierul de la moară, au să vadă ce e de făcut. De-ar veni mai curînd. După ce-o vorbi cu el, o să aibă Rel un cuvînt și față de conștiința și de sufletul lui, care intrase, vorba lui Pascu, în mare bucluc. Numai moartea o să-l scape, cum a scăpat-o și pe Safta…

Bela aflase tîrziu, prin întrebări puse cu rost anume, ce judecată avea prietenul cu conștiința și sufletul lui de adolescent.

— Eu am adus-o de acasă pe Oița, să vadă tără- boiul de astă seară și tot eu am urcat-o pe gard. Va să zică, meștere, eu am împins-o spre piatra țigăncii! Asta nu pot să mi-o iert. Să știi că ori mă culc pe linie, să mă facă trenul bucăți, ori mă stropesc cu gaz și-mi dau foc. Adineauri, cînd am vorbit cu oloaga, am țipat și-am făcut fel de fel de fițe, să nu afle frații ce mă doare. Acum nu mai pot să rabd. Simt că mă strînge ceva de gît…

Bela, speriat, îl prinsese de umeri și-l scuturase puternic, să-l smulgă din robia gîndului acela nebunesc. O nenorocire nu poate fi ocolită. Nu știe nimeni ce-i e scris să i se întîmple. Acolo, pe maidan și așa a fost destinul fetei să moară. Dacă n-o aducea el, se găsea altcineva s-o cheme la mascaradă sau venea singură, cum veniseră și celelalte codane din mahala.

— Cînd e moartea în urma lui, omul stă și-o așteaptă. Dacă-i înainte, fuge s-o ajungă. Trece peste orice piedică și-o ajunge tocmai în locul unde trebuie să cadă, neînsuflețit…

Rel, în ciuda argumentelor invocate de meșter, fluturase palma: semn mut de renunțare. Știind ce-a fost între el și fata mălăierului, ungurul n-ar mai vorbi cu atîta ușurință de destin și nu l-ar mai certa că are gînduri negre. N-a spus el că fiecare om are un blestem scris în frunte? Atunci de ce nu pricepe că nici prietenul nu poate fugi de soarta lui, mai ales acum?

Cînd ai optsprezece ani și faci un jurămînt de haimana — legămînt de dragoste și moarte — nu mai poți să șovăi. Firește că Bela nu aflase că adolescenții în tricou au o lege a lor și nici nu știa că viața Oiței se împletise, de mult, cu norocul băietanului ce nu mai era capabil să smulgă din el o lacrimă.

Rel îngenunchease lîngă cadavru și-i dezgolise brațul stîng. Șeful de la „Lessel” văzuse o inimă cu contururile arse în carne, cu acul înroșit. O inimă la fel descoperise și pe mîna voinică și tot așa de albă încă a tînărului.

Feciorul grăjdarului se uitase, cu ochii lui albaștri și îndelung, la meșter și-l întrebase în șoaptă, scuturat de un fior lăuntric:

— Acum… acum nu-i așa că înțelegi?

Bela n-a mai răspuns. Tăcuse, privind prostit la inima de pe brațul gol…

Chiriașii din casa cu nebuni se adunaseră în acest timp în jurul trupului neînsuflețit al țigăncii. Fiecare-i aprinsese o lumînare la căpătîi. Văzut de pe maidanul cu basculă, cercul de umbre încovoiate era în adevăr impresionant. Feștilele își jucau luminile galbene pe figurile mai prelungi acum, mai slabe și mai îndurerate. Mădălina și Lenora, Fana și Tinca — adusă cu căruciorul de Pascu — plîngeau laolaltă și se legănau, despletite. Spălătoreasă îi blestema pe dușmanii ce-o striviseră pe Safta cu picioarele și se ruga la sfinți să nu-i mai rabde pe pămînt pe cei ce se bucurau de nefericirile altora. Oloaga îi ținea isonul cu bocetul ei spart și generos în lacrămi, afurisind viața ce ne strepezește sufletele cu necazuri și-o implora pe moartă s-o ierte.

— Surioară, dăduși ortu’ popii supărată pe mine, scumpo! Să nu te faci strigoi, soro, c-o să-nțepenesc de spaimă cînd o să te văd…

Fana și Lenora, scîncind, se prinseră de mînă. Uitaseră că se urau…

— Săraca țața, săraca…

Tănăsică avea grije să nu se stingă lumînările, ple- cind de lîngă nevasta hamalului pe maidan și de la Oița la pompa de apă. Îngîna, clătinînd capul, cu un glas ce nu mai semăna cu al lui — pentru cei ce-o păzeau de cîini flămînzi pe fata lui Priboi sau pe înțelesul celor strînși în jurul țigăncii:

— Acu, coană, la ce să mai bocim? Le înviem? Aiurusum! Vezi să nu le-nviem! Mai bine alergam afară să împiedicăm nenorocirea. După ce s-a făcut drăcovenia, n-avem decît să ne stoarcem ochii mult și bine! Să ne ia domnu dracu pe toți, că de altceva nu mai suntem buni. Pupa-m-ar, cine știu eu, unde…

Fana se mira că nu sînt trist. Mă luam la întrecere — fugeam — cu umbra ce mi-o conturase luna pe zidul fabricii de alături și nu știam de ce îmi vine să rîd, să cînt și să mă dau tumba prin praf. Acum nu-mi mai păsa că murise Oița și mă amuzau bocetele femeilor adunate în sobor, la căpătîiul Saftei.

Era ultimul ei sobor…

Mă forțam să hohotesc — poate ca să nu le mai aud țipetele. Uimită, fata îmi dăduse un pumn — mic și nu mă duruse — în piept, să mă readucă la realitate.

— Ce-i cu tine, Puișor?

Am rîs din nou și nu i-am răspuns. Era ceva cu mine sau se prostise ea la fel ca toți ceilalți? Supărasem pe cineva? Alergam pe lîngă zid pentru că îmi plăcuse să văd cum fuge umbra, în pas cu mine. În definitiv, de ce să nu zburd și să nu fiu vesel, dacă așa-mi vine? Cine-i întreba, pe cei de lîngă Safta, de ce plîng? Ar fi putut sora mică să-mi explice de ce erau triști vecinii din casa cu nebuni și de ce bocește Tinca oloaga? Nu erau ei mai ridicoli ca mine? Să mă lase în pace: Fana și oamenii din cartier și din oraș. Să-i scuipe mîțele pe toți! Oricum, să nu mă supere nimeni, că-l iau la goană cu pietre. Să țină minte tovarășa de jocuri, că a doua oară nu-i mai spun: mă hotărîsem să plec în lume! Unde? Nu știam. Am să merg pe-o stradă — oricare-o fi — și pe urmă pe alta. N-o să mă opresc undeva anume. Am să umblu pe drum, neobosit, ani întregi. Poate am să fac un popas, o săptămînă, în orașul din poza lui Ivan, cu podul de fier, cu copilul din trăsură și cu porumbeii albi zburînd în jurul turlelor de piatră fumurie. După asta am să mă duc mai departe — mereu mai departe — pînă o să uit c-a fost o dată un Iacov, în mahalaua cu nume rușinos…

Fana, ca ori ce fată proastă, nu știa ce spune.

Pleci singur în lume sau nu mai pleci de loc! Vrei să fii cum e plopul din poarta cimitirului și cum e curcubeul! Să nu porți grija nimănui, să nu te-ntrebe și să nu-ți aducă nimeni aminte de ce-a fost. Nici grija ta să n-o ai! Să nu știi unde ai să ajungi, peste-o oră sau o săptămînă și să nu-ți pese ce-ai să mănînci și unde-ai să dormi.

— Ai să mori de foame și de frig!

Nu mă speriasem! O să rabd orice, numai ca să văd minunile de departe și-o să crăp neștiut, într-un șanț, dar bucuros că n-o să mă plîngă nici Tinca oloaga și nici Mădălina picior-de-lemn.

Fana se rezemase cu un umăr de zid, ca un copil nebunatic pus la colț și mă amenințase.

— Nici eu n-am să te plîng!

— Bine! Mare pagubă…

O răutate pe care mi-a plătit-o prompt.

— Nu ești nici frumos și nici deștept ca Rel!

Am rîs. Voiam s-o conving că opinia ei, despre mine, mă lasă cu totul indiferent. Adevărul e că mă supărase rău comparația ce-o făcuse între mine și feciorul grăj- darului de la fabrica de bere. Am recunoscut că meritam ofensa, dar nu m-am putut stăpîni. Toată ziua o șicanasem, o provocasem, o umilisem. Mă bucurasem de cîte ori o văzusem plîngînd. O uram din seara cînd o lovisem cu pumnii în figură, pînă o umplusem de sînge? Nu știam, nu mă întrebasem încă. Dacă n-o vedeam lîngă mine, plecam s-o caut. Cînd o găseam, întrebuințam toate mijloacele s-o gonesc. Singur, gîn- dindu-mă la ea, o închipuiam frumoasă și mă certam că am fost rău. Nu șovăisem, totuși, de cîte ori o întîlnisem, să-i spun vorbe urîte. Mă miram că trecuse ziua și încă n-o luasem la palme sau n-o trăsesem de păr cel puțin. Continuam s-o provoc, mai ales acum, cînd mă hotărîsem să le zic adio tuturor…

— Numai eu singur… în lume! Tu ai să rămîi cu Tănăsică, să fii nevasta lui și sluga ofticosului cu catas- tiv, dacă n-o să ajungi cumva — ca Sultana și Domnica — la gîrlă…

Fana s-a năpustit în mine cu pumnii mici și repezi, m-a tras de păr și m-a mușcat — supremă răzbunare — de sfîrcul urechii. Am țipat de durere și-am prins-o în brațe. Ea se zbătuse, încercînd să scape, mă lovise din nou cu pumnii și mă trăsese de păr. Am strîns-o puternic — cu fiecare pumn al ei mai puternic — pînă cînd am simțit cum se frînge de la mijloc, în mîinile mele, învinsă.

Încercam, pentru prima oară, o senzație nouă, ca o ceață în priviri și ca o răscolire în carne. Fata se lipise strîns de mine, cu spatele — cum o înlănțuisem — de la umeri și pînă la glezne.

Tremuram, amîndoi, cu răsuflarea întretăiată. Îmi adusesem aminte de Fana din noaptea de pomină a dezgolirilor, de scenele erotice din odaia simigiului, pe care le privisem împreună, poate nu tot așa de vinovați. Sora mică mi se dăruia, ca atunci, nerușinată și pură în graba cu care se părăsise în brațele mele și-mi șoptise c-ar fi bine să mergem la ei în casă, că nu-i nimeni. Vedeam — cum stam cu capul pe umărul ei și cu pleoapele întredeschise — corpul sculptural al grecoaicei, îngropat în părul blond ce-l învăluise în tîrziul acela plin de dezgust, de legănare a sufletului sub aripa unui vis transfigurător și mă întrebam, tulburat, clocotind în mine, ce taine ascunde trupul mic și neastîmpărat, cu formele crude încă, pe care-l robisem în cătușa mîinilor? Încercam — nu pentru întîia oară — să mi-l reamintesc gol, strălucind în soare, pe parapetul de la stăvilar, dar imaginile păstrate în suflet erau, ca și odinioară, frînte, șterse, imprecise. Am înțeles, cînd i-am simțit unduirea șoldului, că nu mai am nevoie de aduceri aminte. Făptura căutată în gînd era strîns lipită de mine, a mea, cu toate darurile, întreagă și înfiorată sub palmele ce începuseră să-i caute coapsele, să lunece și să dezmierde.

Mi-am auzit sufletul, ca un pui de rîndunică piuind în somn.

— Nu plec singur în lume, n-am să mai pot să plec fără tine…

Fana a întors capul și și-a lunecat fruntea pe obrazul meu, ca o mîngîiere pe care era sigură că i-o dărui, deplină.

— Știam — o să mergem împreună…

— Adineauri, toată ziua, am fost rău cu tine. Iar- tă-mă! N-am crezut nimic din tot ce-am spus și tot ce-am făcut n-a fost d’adevărat. Mă prinsese scîrba de mine și de tot, mă uram și mi s-a părut că te urăsc. Nu mai știu ce-i cu mine…

Ajungeau, pînă la noi, bocetele Mădălinei și plînsul pițigăiat al Lenorei. Lumînările își tremurau luminile, printre gleznele celor adunați în priveghi.

— Niciodată, Fano, n-am simțit ce simt în noaptea asta, pe care n-o s-o uităm…

Văzusem în mine, pentru întîia dată, lămurit.

Fata se mirase că fug cu umbra pe zid, că sunt vesel și cînd? Nu înțelesese că-l imitam pe Tănăsică de la birt, care rîdea numai atunci cînd îi venea să plîngă, pentru că nu vrea să afle alții ce se petrece în sufletul lui? Nu-i spusesem, la început, ce-i cu mine, fiindcă nici eu singur nu știam. Abia acum se risipiseră negurile. Toate întîmplările din Săptămînă Patimilor, toate mascaradele și toate scandalurile, ca să nu mai vorbim de nenorocirea cu Oița și Safta, parcă numai pe mine mă dureau. Mă apăsa ceva pe umeri, pe inimă și nu-mi da pace să răsuflu, cînd mă uitam la lumînările de la căpătîiul moartelor. Parcă le-aș fi ucis eu…

Cînd mergeam, aveam impresia că duc în spinare mahalaua, cu toate casele și fabricile, iar cînd mă uitam spre triaj, mă înfioram. De cîte ori vedeam un tren tre- cînd și erau oameni la barieră sau pe linie, îmi venea să țip, ca și cum — în fiecare din ei — pe mine și numai pe mine m-ar fi amenințat.

— Ești un prost, Iacov… De ce să-ți faci oftică pentru alții? Tu nu vezi că ai păsărică la cap? Acum un an și mai demult, te smiorcăiai că lași mărăcinii pe maidan, să tremure de frig. Atunci erai un copil…

Fata, ca să mă convingă de importanța adevărului ce mi-l spusese, împrumutase o figură serioasă, gravă, de bunică știrbă, cu ochelari și gură strînsă. Altădată eram mici și mi se ierta să plîng de mila bălăriilor de pe coclauri. Acum începusem să fiu om mare, un bărbat cu neliniști în carne și cu semne pe trup. Tinca oloaga o sfătuise pe sora mică să fugă de mine, că pot să-i fac rău și-o să încep, oricum, să-i spun porcării. Mama strigase de cîteva ori, exasperată de toate năzdrăvă- niile mele: „ce focului, acum nu mai ești copil!” Îmi venea să țip, de cîte ori o auzeam vorbind așa. De ce nu mai eram ca înainte? Scorpia din cărucior mă ocărise odată: „haimana bătrînă, acum ți-au dat tulee pe burtă…”

Fana știa, simțise că nu mai sunt copil. Mi se dăruia, pentru a doua oară, în brațe și mă îndemna, mă chema în casă, unde vom fi singuri, să ne spunem porcării și

„să-i fac rău”. Era și ea, în clipa aceea, o femeie ca oricare alta și mă aștepta — poate așa cum mă visase — un mascul brutal, feroce, neobosit, nesăturat — animal…

Ea, în adevăr, nu mai era copil.

Îndurerat, i-am prins capul în palme și-am căutat, în adîncul ochilor ei de ciută speriată acum, o urmă din seninătatea de odinioară, dar fata se lipise de mine, fremătînd de dorinți și mi-a readus aminte că nu-i nimeni la ei. Mă regăsisem, în brațele calde, cu toate neliniștile ce mi le adunase primăvara în suflet.

— Mi-e dor, Fano, și nu știu de ce mi-e dor…

Ciuf nu murise încă în mine și nu creșteau mărăcini numai în necuprinsul cu jocuri și isprăvi, de pe cele două maluri ale gîrlei. Viața toată nu era altceva decît un maidan cu buruieni și nerușinări, cu jocuri crude și măscări, cu lacrămi și rînjete.

Abia atunci mi-am adus aminte de blestemul din gluma ce-o făcuse mama, în seara cînd o rugasem să-mi spună — în palmă — norocul.

— Să plîngi pentru toți mărăcinii…

Luna îmi crescuse umbra pe zid dar fata plecase de lîngă mine, bombănind.