Maidanul cu dragoste

Cu fructul acesta amar în palma întinsă am intrat în lume, prin gangul umed, plin de necazuri și taine, al casei cu nebuni, copleșit fără să înțeleg, simțind adevărul în mine ca un spin și murdar de toată murdăria ce mă înconjura.

Mama nu uita să-mi închine perna, cînd mă culcam.

— Fugi la rugăciune, drace! Roagă-te la Dumnezeu, să crești mare…

Un motiv de întristare, pentru mine și bătrîni: isprăvisem clasele primare dar nu crescusem mare! Meșterii nu mă primeau în fabrici și ateliere, să-mi aleg brățara de aur a unui meșteșug, pentru că eram prea mărunt și slab.

— Ce să facem cu el? Mai ține-l un an acasă și în- doapă-l ca pe curcani, să prindă vlagă…

Tata ofta, trist că trec anii și rămîn haimana pe drumuri. Mama, însă, nu se descuraja. Era sigură că, pînă la toamna viitoare, o să ajung cît un plop, dacă o să mă rog la icoană.

— Închină-te, să te faci mare, Puișor și să nu mai visezi urît…

Mă uitam, absent, la îngeri și sfinți și mișcam buzele.

Icoana închipuia în linii, în culori și slovă necunoscută, o poveste de dincolo de moarte și din cer.

Fusese împărțită în cinci vămi. Între ele pluteau nori cenușii, mohorîți, să aibă îngerii și mucenicii cu aureolă pe ce să calce.

Prima vamă, inferioară, era împărțită, la rîndu-i în cincisprezece chinuri ale iadului. Păcătoși și păcă- toase, în pielea goală, spînzurînd de limbă sau legați cu capul în jos, se părpăleau în flăcări. În vama următoare, de-o parte era învierea din morți, de alta chinurile tartarului. În mijloc, străjuia un înger cu sabie de foc în mîna stîngă. Răposații apăreau zîm- bitori din pămînt, pe lîngă crucile mormintelor. Dar nu dormiseră toți în umbra crucii. Pe unii îi mîncaseră fiarele. Vor veni și ei în cer, pentru că o balenă, un crocodil și un leu se apropiau de arhanghel și vărsau, din gura deschisă larg, victimele foamei și sălbăticiei lor. Ce prigoană îi aștepta și aici? Doi draci prinseseră în lanț o armată de netrebnici: muritori de rînd, stăpîni atotputernici odinioară și călugări, femei stricate și bătrîni cu bărbi încîlcite. Diavolii îi trăgeau spre iadul închipuit ca o mare de flăcări, în care suferă, plîng și țipă nevrednicii să vadă lumina paradisiacă. Un tartor îi împungea cu un trident, în timp ce altul se bucura că-l ține de beregată pe avarul nedespărțit de punga lui cu aur. Firește că, peste oameni și chinuri, zbura un înger, să aducă mustrări, cu glas de trîmbiță, pentru sufletele pierdute în acea vale a plîngerilor tîrzii. Un șarpe gros, verde, înfășurat de la coadă la cap de o panglică pe care nu știam ce scrie, se ridica din foc să gonească sfîntul cu goarnă, dar gura lui de smoală aprinsă nu putea să atingă vestmîntul roșu și albastru al celestului trimis să smulgă, de pe buzele fripte de sete, un gemăt de pocăință.

În vama superioară era judecata. O cumpănă, în mijloc, cîntărea faptele bune și rele. Oricît de mult ar fi tras doi nichiperci de talgerul cu păcatele muritorului ce aștepta, gol și pur, virtuțile lui erau mai grele și omul avea să intre în raiul cu porțile deschise și împodobite cu crengi înflorite. În calea fericiților pe veci, alt înger arunca trandafiri.

Peste toată această întîmplare cu zîmbete și plîngeri, cu bucurii ce nu vor fi vis și nenorociri peste cari n-o să se mai aștearnă praful uitării, plutea izbînda crucii, la care veneau să se închine regi în hlamidă și patriarhi cu cîrje de aur, fecioare în alb și copii cu ramuri verzi în mîini. Era glorificarea credinței și aureolarea lui Isus. Mîntuitorul sta pe un tron luminos, în ultima vamă a văzduhului din icoană, înconjurat de apostoli și de aripioare cu capete de copil zburînd în jurul lui ca fluturii pe lîngă o floare…

Cînd eram singur acasă, iarna îndeosebi, mă urcam în pat și mă uitam ore întregi la icoana asta mare, încercînd să înțeleg tot ce văd și să nu mă sperii de tot ce înțeleg.

Uneori, împărțeam nefericirile și recompensele celeste, pentru cei din curte, după canonul din poză. Pe Tinca o spînzuram de limbă și o aruncam în foc. Lenora trebuia să încalece pe capul șarpelui și să țipe de frica dracilor. Ivan zbura, înger cu goarnă, pentru că știa să cînte frumos. Pe Gore îl aruncam în gura crocodilului, iar pe Mădălina o lăsam mîncată de leu, curios să văd dacă bestia cu coamă o să-i înghită și piciorul de lemn. Tino Stavros pleca în iad fără să mai treacă pe la cumpănă, în timp ce grecoaica și Tănăsică, de mînă cu mama și cu Fana, intrau în rai, mîngîiați pe obraz de sfîntul portar. Nu știam ce să fac cu Paler, cu cei doi ilfoveni și cu Pascu. Pe hamal, scăpat printr-o minune din gura crocodilului, îl obligam să se descarce de păcate în fața judecătorilor. Strigam la înger: „să faci ce vrei, cu el și cu țiganca lui”…

Era o joacă de copil. împărțeam omenirea ce mă înconjura, iconar ca oricare altul, în răi și buni, în victime și călăi. Acesta a fost întîiul gînd lămurit sub frunte. Îl repetam în fiecare seară, cînd mă rugam: „precum în cer așa și pre pămînt”…

Alteori uitam de vecini. Mă cocoțam pe un scaun pus în pat, ca să fiu mai aproape de cer și de taine și priveam pierdut, smuls din casa cu nebuni și din lume, la icoană. Încercam un sentiment de desprindere, de evadare din pantalonii cu brăcinar de sfoară și din cămașa în culori lipovenești, ca și cum mă apuca o mînă invizibilă de chică, mă ridica în sus și mă lăsa, chip și eu ca oricare altul din poză, pe malul apei din care scoteau capul balenele și crocodilii, ca să învie din gura lor oamenii mîncați cine știe cînd și pe ce meleaguri ale vieții pămîntene. Eram îmbrăcat ca îngerii, zîmbitor ca patriarhii, senin ca sfinții și ușor ca aripioarele cu capete blonde de copil, din jurul lui Isus. În zborul lor recunoscusem sufletele albe ale porumbeilor morți în toate flăcările incendiilor.

Urcam de la o vamă la alta, ca în vis. O auzeam pe Tinca țipînd în tartar, Fana îmi făcea semn cu mîna, din poarta raiului, să mă apropii, iar Tănăsică se bucura, bătînd din palme și plîngînd de fericire că nu se înșelase, cînd îi spusese Saftei lui Gore că „o să fie bine peste un an”! Acum era bine pentru el, era frumos, uitase toate umilințele și nedreptățile ofticosului cu catastiv, scrumit, de mult în jurul iadului.

Nu mă apropiam de paradisul ce mă chema prin Fana. Căutam pe altcineva, printre regi cu hlamidă și cuvioși, de la un nor la altul, pînă sus, la picioarele lui Isus. Întrebam, umblam neastîmpărat de colo pînă colo, întrebam din nou și iar plecam, despicînd văzduhul cu zborul meu, pînă la malul unde înviau morții, în vecinătatea torturilor și sub fericirile promise ale raiului.

Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crînceni:

— Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu…

Se cutremurau văzduhurile și mă deșteptam căzînd în pat, rostogol, cu infernul și cerul peste mine. Nu mă mișcam. Scînceam, cu mîinile încurcate printre picioarele scaunului și cu icoana apăsată pe umerii mei, ca o piatră de mormînt. Stam așa pînă intra mama în casă.

— Ce făcuși, împielițatule — se speria ea — pliciind palmele și oprită în prag.

— L-am căutat pe Dumnezeu — urlam de sub cadră și cioburi de geam, fără lacrămi.

Puica se mira, cu mîna la gură, tristă că are un copil stricător și buimac din fire, ca mine. O lăsam să se mire și îmi apăsam lama cuțitului pe frunte, să dau înapoi cucuiul ce mi-l făcuse, în cădere, un colț al ramei de stejar. Eram furios pe mine, pe icoană, pe mama și pe tot cerul, cu vămile și crucile lui victorioase. În prăbușirea mea din slavă și în semnul de la frunte vedeam o răzbunare a lui Dumnezeu — pentru că îndrăznisem să-l caut și să-l strig pe nume.

Mama afirmase un mare adevăr pentru mine: că milostivul se afla pretutindeni. Nu era nevoie să mă cațăr pe scaune și să intru cu tărtăcuța prin geamuri, ca să-l găsesc. Am început să-l caut, cum spusese bă- trîna, pretutindeni și s-a întîmplat să-l întîlnesc la noi în curte, într-o zi de iarnă, cu soare mult pe zăpada orbitoare.

În fața ferestrei de la sală era un copac rămas — ca mine — pipernicit, fiindcă nu-l înviorase soarele primăverilor și nu-l crescuseră ploile darnice. Numai Mădălina îi turna, la rădăcină, lături.

Vrăbiile se opreau în crengile lui, ciripeau spre mine, vesele și săreau pe zăpadă, să ciugule firimiturile de pîine pe cari le aruncam, în fiecare zi, după masă. Mă uitam la ele, din casă și băteam cu degetul în geam, să le dau de veste că le văd și mă bucur de zburdălnicia lor de bulgărași cu aripioare.

Nu știu de unde se pripășise la noi în curte o pisică mare, neagră, ca un duh necurat. O uram pentru că, de cîte ori o întîlneam, se încorda, zburlită, cu botul pe labe, gata să sară pe mine. Miorlăia dușmănos, răsucind și întinzînd coada stufoasă și mă fixa cu ochii despicați și crescuți. Nu puteam să-i suport privirile și țipam, cu capul ascuns în palme, pînă venea Ivan, din magazia lui, s-o prindă de gît și s-o arunce pe casă. O ura și rusul. Pisica îi furase pîinea de cîteva ori și-i răsturnase sufertașul cu mîncare.

Animalul dormea în poala oloagei. Tinca o mîngîia cu un nume de floare. Noi o botezasem, cu o dușmănie egală pentru bestie și stăpîna ce-i da să mănînce, Gașperița.

În după-amiaza aceea revelatoare de iarnă, ce avea să mă apropie de Dumnezeu, rămăsese o singură vrabie în copac. Zburda din cracă în cracă, se ciugulea sub aripă ori striga spre mine: cip-cirip, ca un rîs nevinovat și ca o mulțumire că-i aruncasem un miez de pîine. O strigam, la rîndu-mi, prin geam, cu mîngîieri și o întrebam dacă nu-i e frig afară, prin zăpadă — mică și fără adăpost cum era. Pasărea își tremura aripile, ciripind: nu, nu! Mă înțelesese și încerca să mă convingă că ei niciodată nu-i e frig.

Dar, în zburdălnicia jocului, pisica a lucit priviri de pradă.

Gașperița se apropiase de pom cu pașii rari, atenți, imateriali. Cînd am văzut-o am tresărit. Era prea tîrziu ca să mai ies afară, să gonesc duhul negru ce se tîra pe pămînt încet, sigur, cu ochii fascinanți. Am bătut cu pumnii în fereastră, să sperii vrabia, am strigat la ea să plece, că vine pisica și-o omoară. Pasărea însă, nu presimțise moartea în apropiere. Se ciugulea sub aripă. Așa a prins-o animalul în gură, în săritura ce-a făcut-o, ca o vedenie, prin fața mea.

Nu am chemat pe nimeni, să smulgă prada din ghearele Gașperiței. Nici eu nu am ieșit repede afară, să încerc s-o scap.

Încremenisem la geam, fără gînd.

Vrabia plîngea în mine: cip-cirip, mi se ascunse în inimă și se zbătea, cu aripele deschise: cip-cirip, cu un plîns, ca o dojană, ca un protest. O ascultam, cu o lacrimă prelinsă în bărbie, slab, proptit de zid să nu cad, cu desăvîrșire deprimat. Dacă incendiile și nenorocirile mă cutremurau, tulburînd și răsturnînd în mine toate imaginile, scena asta neașteptată, de o clipă, cu o pasăre mică și o mîță de smoală, mă anesteziase. Înțelegeam, pentru întîia oară, că sunt dureri mai presus de plîns și de zbucium.

Seara, la masă, am povestit bătrînilor ce se întîm- plase. Întrebasem: „de ce”? Era o întrebare ce mă chinuia, pe care o strigasem în mine, ca să nu aflu un răspuns.

Tata a surîs vag, cu toată limpezimea ochilor în lumina lămpii. A surîs și m-a mîngîiat pe frunte, îndelung, cu mîna ușoară. Pe el nu-l impresionase isprava Gașperiței. Îl îngînduram eu, pentru că: „tare eram bun la inimă și mult o să sufăr în lume”! Mama, însă, a ținut să mă convingă, în timp ce aduna firimiturile de pe masă, că nu se petrecuse nimic deosebit. Vrabia era sortită să mănînce musculițe, pisicile mîncau vrăbii, cîinii omorau pisicile…

— Vorba mamă-ti, Puișor — a oftat tata. Tu nu vezi? Se mănîncă unii pe alții…

Am întrebat, aplecat peste masă, cu buzele albe;

— De ce?

Nu bănuiam că răspunsul, așteptat ca o dezlegare în conștiință, mă va apropia de cer.

— Pentru că… așa a lăsat Dumnezeu!

Am bîlbîit, nu mi-aduc aminte ce și am căzut pe scaun, slab, cu bărbia în piept.

Dumnezeu, pe care-l căutasem în icoană și-l chemasem în mine, mi se arătase în gheara ce sfîșiase pasărea, îmi vorbise prin gura ce devorase prada mică…

Tîrziu, am ridicat ochii spre icoană, umezi și am privit-o lung, cu încrîncenare în pumni și cu părere de rău în suflet, ca pe un vis și ca pe o jucărie de care trebuia să mă despart pentru totdeauna. Se prăbușise ceva în mine și se căscase un gol — un pustiu în care gîndul era zbor de liliac peste încremeniri de ape sub sălcii și sub lună. Mă simțeam singur dar crescut, mai puternic, cu o cută adîncă între sprîncene. Cu o încordare de voință în smuncitura în sus a capului, ca să-mi descopăr fruntea, aruncînd spre creștet șuvițele de păr ce-mi lunecaseră pe tîmple, am vrut să strig, pentru mama și pentru gîndul ce mă copleșise: „eu nu mai mă-nchin la icoană!”

Nu știu dacă acest prim efort de eliberare a fost prea istovitor pentru plodul de atunci sau dacă, în gîndul ruperii de credință, m-a durut, în subconștient, ideea despărțirii de copilăria legănată, atîta vreme, de sufletele albe ale porumbeilor întîlniți în capetele bu- călate și blonde din jurul lui Isus și de sfinții — toți la fel și frumoși, în vestmintele lor roșii și albastre: acel roșu apostolic pe care a fost scris să-l întîlnesc, mai tîrziu, fluturînd pe o baricadă…

Adevărul e că am plîns, cu capul căzut pe umărul tatei, nestăpînit.

— Of, că tare ești prost — se mîhnise mama. Poftim la el ce risipă de lacrimi, pentru un pumnișor de vrabie…!

Tot așa mă certa Puica și toamna, cînd mă întorceam acasă plîngînd de mila mărăcinilor și a scaieților cu floarea în puf violet, pe cari-i lăsasem, singuri și frînți de vînt, să-i biciuie ploile și să-i îngroape zăpezile ce aveau să vină, cu viscolul scăpat pe maidane ca un mînz sălbatic. Pentru ea, mărăcinii și scaieții erau niște buruieni și atîta tot. Se uscau toamna, înviau primăvara, alții și tot ei, fără nici un rost. Pentru mine, însă, în serile cînd așteptam cu Fana alături, sub pod, o minune în care, rînd pe rînd, tovarășii de joacă și de isprăvi se bucurau că nu mai cred, ca să poată rămîne în adăpostul cald de acasă, toate aceste nevrednice uscături și buruieni, cum le botezase mama, începeau să aibă un suflet, să simtă, să prindă glas și să mă cheme, să mă roage, să plîngă — un plîns ce numai eu aveam urechi să-l aud — că le las singure, fără apărare în noapte și în furtună. Parcă-i vedeam cum tremură și se adună unul lîngă altul, mărăcinii laolaltă cu ciulinii și scaieții, mici și scuturați de spaimă, copii și ei ca mine, uzi, vineți de frig, scîncind, plesniți cu biciușca vîntului peste ochi cînd încercau să se apere de ploaie, dezrădăcinați și dați peste cap, amestecați cu noroiul și clisa galbenă, de

șuvoaiele de apă ce inundau — scurse pe cele două versante ale dealului cu linia ferată — coclaurile.

Sufletul acesta obidit și mut, al maidanului, trăia în mine.

Mama filozofase la fel.

— Nu mai plînge, prostu’ mamei! Așa e soarta lor de mărăcini! Scaieții rămîn pe cîmp, se ofilesc și putrezesc, rîndunelele pleacă, vrăbiile ciripesc în cuiburi mici, noi ne adăpostim în case. Parcă oamenii nu mor și nu putrezesc? Pe vrabie cine-o apără, pe noi cine ne plînge…?

— Fiecare: om, pasăre, vierme sau buruiană, orice lighioană, are un noroc scris în frunte. Sau, cum am spus adineauri: o soartă…

Adevărul ce mi-l dezvăluise mama, cu cîteva luni în urmă, în noaptea cu plîns pentru sufletul maidanului zgribulit de frig și rămas în mine, cu țepii mărăcinilor înfipți în carne, mi se limpezise sub frunte abia atunci, în seara aceea de schimbare la față, cu ninsoare molcomă, cînd umbra jucăușe a vrabiei mai stăruia încă prin crengile fragede ale pomișorului, ca un fulg de zăpadă sau ca un licăr.

— Așa e soarta Mădălinei, să aibă picior de lemn și să spele rufe la hamali? Care e norocul lui Ivan? Să dreagă papucii Saftei și să plîngă în fiecare noapte, de mila grecoaicei? Dar soarta grecoaicei? S-o bată simigiul?

Se înnodau întrebările în mine și nu știam cum să le smulg în lumină, cu ce vorbe să le spun. Închisesem ochii, să le simt, să le apropii, să le văd mai limpede. Se despica în mine o amintire și se desfăcea, miraculoasă, ca o floare japoneză în apă: Safta țiganca, cu un chiștoc de țigare stinsă în colțul gurii, dînd în cărți și ghicind în palmă…

Intrase într-o zi cineva la ea, un om cu figura suferindă, veștedă. Nu-l știa nimeni de unde vine și cine e. Apăruse, în prag, ca o arătare, înfășurat într-o pelerină. Toți ne uitam la el fără să clipim. Necunoscutul s-a apropiat de țigancă și a întins mîna, albă, cu degete subțiri.

— Să-mi spui care-i soarta mea!

Vorbise rar, cu un tremur uscat, sec, în glasul ca a părere.

Mă oprisem lîngă mama, cu gîndul la omul în pelerină și am întrebat, ca o joacă:

— Să-mi spui care-i soarta mea!

Puica a rîs.

— Fugi la naiba, ghibirdici cu nădragii-n vine!

Cum stăruiam cu palma întinsă, așteptînd banul de aur al norocului pe care și eu, ca orice buruiană sau lighioană, îl purtam în frunte, mama a surîs — alături de tata — m-a luat în brațe, mi-a suflat în față, ca în descîntec și a făcut: ptiu! cu buzele, ca în deochi.

— Soarta matale, Puișor? Nu ți-o cunoști? Să umbli haimana și să plîngi pentru toți mărăcinii pămîntului…

Vorbind, Puica îmi răvășise părul pe frunte, mă sărutase și mă mîngîiase — glumise…

Singur tata a tresărit, cu o întunecare vremelnică în albastrul ochilor și a lovit cu palma în gol, de la o tîmplă la alta, ca și cum ar fi vrut să gonească o vedenie.

— Tu, femeie, de nu ți-ar fi gura ursitoare!

Hoinar și să plîng pentru toți mărăcinii pămîntului..

Mi-am trecut degetele prin părul ciuf și am îngînat: „bine” — absent, fără întrebare și fără înțeles în mine, un bine de dincolo de noi și de casa cu nebuni, spus cu ușurința cu care îmi alegeam uneori, din palma întinsă a Fanei, o vișină necoaptă, amară, strepezitoare, ca să-i las, numai ei, cireșile dulci și cărnoase.

Mi se pare că împlinisem patrusprezece ani.