Maidanul cu dragoste

De la poartă, pe dreapta cum intram și până în fund, unde locuiam noi, se înșirau încăperi la fel, pentru oameni săraci. Pe stânga erau numai cele două camere ale birtului economic, o odaie și-o sală, ocupate de familia Pascu și casa de scânduri, în care era atelierul lui Ivan cizmarul. De la magazia lui și până în fund: un gard într-o rână — ca un hotar între noi și maidanul cu basculă.

Smulsesem câteva șipci, să-mi fie drumul mai scurt spre triaj și barieră.

Pe Hagiu, stăpânul caselor, nu-l cunoscusem. Auzisem că e bătrân și pus sub papuc de o ibovnică tânără, ce-i mânca paralele cu un pușcăriaș frumos din Cotroceni. Proprietarul nu sta cu noi. Avea o casă mare, pe Grant. Amanta se lăfăia în patru camere, ca o boieroaică. Bătrânul dormea pe un pat de scânduri, într-o sală cu ciment pe jos și gratii de fier la fereastră. O lepădătură ce se încăpățâna să nu moară.

— Salomio — se ruga Hagiu, târându-se în genunchi până la ușa în canaturi a iubitei — lasă-mă soro să intru, să mă culc pe covor, la picioarele tale.

Fane, pușcăriașul frumos din Cotroceni, se scula furios de lângă ibovnică și venea la el.

— Mă, porc bătrân, mult ai să ne sâcâi?

Îl da în pumni, rostogol și mototol, pe scări.

Plin de sânge și scâncind de durere. Hagiu se scula anevoie, clătinat și proptit de ziduri, să nu cadă. Salomia se culca cu bărbatul ales, iar proprietarul adormea târziu, încovrigat ca o javră mică și tremurând, la ușa lor.

Povestind, chiriașii făceau haz și-l înjurau pe stăpânul caselor, ca Fane, că e porc bătrân.

Salomia era o cucoană tânără, cu măna albă și pantofii de mătase. Venea cu trăsura, în fiecare lună, să încaseze chiria. Lăsa o dâră de parfum în urmă…

Lângă noi închiriase o odaie, de curând, Mădălina, văduva. Spăla rufe în oraș și avea picior de lemn. Vecinii o porecliseră Unguroaica. Pleca la muncă în zori și venea târziu, cu mâncare în legăturică, pentru Lenora — un plod de fată cu ochii verzi și fundă murdară de cârpă în părul incolor.

Mădălina, cu piciorul ei de lemn bocănind pe caldarâm, era ceasornic. Mama mă culca sub plapumă cu mângâieri: „dormi, comoară, că e târziu, auzi că vine Mădălina” și mă scula, stropindu-mă cu apă, în diminețile când spaima din cadră mă lăsa să dorm: „sus, Puișor, auzi că se duce Mădălina la muncă”…

Somnoros, deschideam numai un ochi în lumina crudă a răsăritului, ca un pui de găină și blestemam, în gând, toate spălătoresele cu picior de lemn.

Lenora era o sălbătăciune slabă și rea, învățată să zgârie, să înfigă dinții rari și ascuțiți în mâna ce o amenința sau să plângă. Se animalizase stând toată ziua în casă, departe de soare și de lume. Când auzea pași pe afară, își încorda trupul elastic, gata să fugă sub pat sau să sară, cu un țipăt mic, pe dulapuri. Vorbea subțire și repede. Știa să facă păpuși din bețe de chibrituri, înfășurate în jurnal și cârpe culese din lada de gunoi.

Mădălina mă ruga să mă joc cu ea, că-i mică și singură.

Mă jucam, când mă goneau ploile de pe maidane.

Lenora umbla goală prin casă și, de câte ori mă apropiam de ea, tresărea și căsca gura, să mă muște. Dacă o amenințam, se strâmba la mine și făcea măscări. Scuipam și o luam la palme. Sta în patru labe, sub masă și miorlăia lihnit, ca o pisică bolnavă. Mă așezam, picior peste picior, pe un scaun și-i mâncam toate bunătățurile aduse de unguroaică.

Dar plânsul ei, ca un râcâit de unghie pe tablă, mă enerva. O rugam să nu mai plângă și-i aruncam o bucățică de zahăr, numai ca s-o împac. Ronțăia dulciul în măsele, scâncind și umblând prin odaie în palme și genunchi. Mă înfuriam și strigam la ea, bătând cu piciorul în dușumea: „taci, mortăciune, sau bocește altfel”! Mi-era necaz că nu știe să plângă frumos, cu lacrimi. Se împăca, de frică, dar nu mai aveam nici un chef de joacă. Îi stricam păpușile, o luam de păr și plecam trântind ușa — cum făcea hamalul, când se supăra pe țiganca lui.

Paler avea un pat închiriat la Gore. Era un roșcovan deșirat și spân, cu picioarele subțiri și strâmbe. Vorbea repede și poticnit în bâlbâieli din cari încerca să iasă scuturând capul și izbind cu pumnul mare în gol. Se strâmba, cu gura strânsă, ca bătrânul din fotografia de la noi din casă. Râdea pentru orice nimic și se lovea cu palmele pe genunchi. Era burlac, iar gurile rele șopteau că așa va rămâne, cât o trăi țiganca lui Gore.

Paler lucra la turnătorie. Când venea acasă, mă speriam de el. Era murdar de funingine și rugină pe nas, la ochi și pe frunte. Parcă îl mânjise cineva, în derâdere. Hainele îi erau lustruite, iar cămașa nu mai avea culoare.

Țiganca îi da să se spele. Turnătorul se dezbrăca până la brâu și bălăcea în apa ca păcura, cum muia mâinile, pînă „da de alb”. Gazda, cu garoafă în colțul gurii, aștepta lângă el, cu cămașa de noapte pe brațe ca un plocon.

Gore avea uniformă albastră și șapcă de hamal la gară. El nu pleca la fabrică, în triaj, la atelier sau pe rampa de la magaziile de mică și mare viteză, ca toți muritorii. Era om cu meserie subțire, avea slujbă, era cheferist cu număr de tablă lucitoare, prins în dreptul inimii! Într-o lume de anonimi, la fel de murdari și de cocîrjați sub poveri, Gore era un număr, un 9 mic pe tot peronul Gării de Nord. Duminica purta guler tare, inel, baston noduros de corn și ghete cu elastic și scârțâietori. Își năclăia părul aspru cu untdelemn, să stea lins în freză și se plimba prin curte, cu o mână la spate și alta cu două degete prinse de lanțul gros de nichel al ceasornicului, din buzunarul din stânga al vestei. Mărunt și îndesat, cu gura mare și mustăți stufoase Gore vorbea răgușit și plin de el. Dacă se supăra, ochii mici dispăreau cu fulgere scurte, sub sprâncenele fioroase. Bea vin la masă, vara, când mânca în curte, să-l vadă dușmanii și să crape de ciudă, că el „o duce bine”…

În fiecare sâmbătă seara venea la Gore un domn fără haine albastre de hamal. Mosafirul, un bărbat înalt și rumen, cu sfârcul mustăților în rotogol, purta o uniformă de postav, cu C.F.R. cusut în fir la gulerul încheiat drept și înalt, cu vipușcă roșie. Gore și țiganca lui îl întâmpinau cu ploconeli: „săru’ mîna, nasule”! Numai Paler lipea călcâiele în fața lui și îngâna: „salut, domnu Stîrcu” — fără bâlbâială, încheindu-se la nasturii de la haină cu degetele butucănoase.

Aflasem că mosafirul e portar la gară.

Când era nașul la masă, Gore nu mai înjura de grijanie și nu se mai certa cu nevasta că pune, în pahare, vin mult și sifon puțin. Asculta ce spune oaspele și se mira, râdea cu gura strânsă, aproba, dând din cap ca un cal cu musca în sfârcul urechii sau pliciia palmele sub bărbie, uimit de ce auzea și covârșit de știința omului care aflase din jurnal ultimele întâmplări din Capitală, din țară și de peste hotare.

După masă se închideau în casă și jucau tabinet toată noaptea, pe câte cinci parale și până la 101. Gore își muia degetul mare pe limbă și da cărțile. Stârcu le combina tacticos, cu calcul. Lângă ei, stând sfios pe un colț de scaun, Paler scria tablele și număra spatii peste umărul hamalului, care arunca figurile la noroc, nervos, ducând fiecare carte la frunte și trântind-o cu putere pe masă.

Țiganca făcea cafele cu caimac ori răsucea țigări groase, pe măsura țigaretelor de vișin ale bărbaților.

Se întâmpla, uneori, ca hamalul să fie prins luând fante cu rigă sau zece cu opt. Nașul lăsa cărțile din mână, cu fața în jos și în evantai și amenința civilizat.

— Nu cu „șahăr-mahăr”, fine, că mă supăr! Ori jucăm să ne distrăm ori poftim o băncuță, dacă-i vorba să ne înșelăm așa, fără obraz și lasă-mă-n pace! Ți-am spus că jucăm la pasiune, nu la câștig de bani.

— Păi sigur — îngâna Paler cu ochii blegi, convins și el că la joc de pasiune nu importă o miză de câteva parale.

Gore își descărca necazul pe chiriaș.

— Tu ce te amesteci unde nu te pricepi, mă… turnătorule?

Holba ochii la el, cu amândoi pumnii pe masă, masivi.

Se împăcau cu o glumă porcoasă și continuau tabinetul tăcuți, nervoși, pasionați la culme. Supărat, în cele din urmă, că-i vin numai „rogojini” în mână și n-are cu ce să joace, Gore se uita spre tavan, înjurând și rupea cărțile. Se ridica de la masă tremurând și suflând pe nări, cu țâvnă de scandal.

— Carte parșivă, domnule — face mizerii…

Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvânt. Țiganca se subția, ascunsă după ușe de frică. Stârcu, însă, se răsturna pe spătar și se bucura de câștig.

— Ce carte, mă, fine? Nu știi să joci! Ori îți pare rău de cinci parale? Na o băncuță și nu mai plînge.

Gore se înfuria.

— Eu? Să-mi pară mie rău de cinci parale? Poftim

Scotea din buzunar un pumn de gologani și-i zvârlea orbește în zid, în oglindă și în geamuri.

— Poftim, domnu Stârcu, ca să vezi ce mult îmi pasă mie de bani. Fac ciorbă cu ei și-o dau la cerșetori. Aici e vorba de carte, că e parșivă și te fierbe, fără apă, în ibricul dracului…

Hamalul nu era rău la inimă. Nu ținea supărarea mult, mai ales că țiganca lui, la un semn al nașului, începea să cânte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. Stârcu asculta zâmbind superior, Paler se lăsa matahală pe masă și ofta mereu, Gore se însenina. Știa tot repertoriul țigăncii și avea gusturi pe placul portarului de la gară.

— Stai, fă, femeie! Zi-l p-ăl cu „frunză-n dungă și mai sus, dusu-mi-s-a dorul dus”…

Safta clipea cu înțelesuri spre mosafir, își prindea o garoafă roșie după ureche, sub tulpanul alb și repezea spre tavan întâiul „of” al melodiei, puternic, prelung — ca un talger de aramă dat de-a dura pe o scară de lemn.

Se îmbătau repede, se îmbrățișau, vorbeau toți odată și urlau cântece, când nu jucau sârba în jurul mesei. Gore spărgea pahare în dinți și se jura, pe morți și pe noroc, că nevastă ca a lui nu are nimeni.

După ce pleca Stîrcu, condus până la poartă cu toată cinstea, hamalul, Paler și Safta se încuiau în casă, se certau din senin și se luau la palme.

Ne deșteptam în văicărelile țigăncii și în urletele turnătorului, târât de păr prin curte de Gore și plin de sânge.

A doua zi se sculau tustrei la prânz, mahmuri, tăcuți și palizi. Nu mai știau nimic din tot ce se întâmplase peste noapte. Singur Paler își pipăia vânătăile, cu strâmbături de durere și căsca mereu, leșinat, mai slab și parcă mai înalt.

Mușca, întins la umbră pe un preș, cu disperare, dintr-o lămâie stoarsă, cu coaja groasă, plină de picățele verzi.

Când nu-i era bărbatul acasă, Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea.

Taxa era benevolă.

Între Gore și simigiu avea o cameră un ungur tânăr, Bela, meșter la fabrica de mobile „Lessel”. Purta o pană mică de cocoș la pălăria cu boruri rotunde și haine verzi, cu buzunare multe și pantalonii scurți, trași peste genunchi și strânși cu o bandă de catifea, pe ciorapul gros. Mustățile plecau în dungă de sub nas și se îngroșau pe colțurile gurii, aspre. În pomeții mari se subția pielea, strălucind peste roșul tineresc al cărnii. Ochii, mici și oblici, luminau vag un verde spălăcit de reptilă.

Bela nu sta de vorbă cu nimeni.

Ziua era la fabrică, seara se închidea în casă și cânta la vioară.

Safta îl ocăra că se ține mândru și nu schimbă o vorbă cu oamenii cumsecade din curte.

— Mare scofală că e meșter…!

Gore se lăudase, în gura mare, că nu se lasă până nu i-o aplica mofturosului de alături o cataplasmă de pumni.

— Ce se amestecă lifta, domnule, la mine-n casă?

Bela, în adevăr, se amestecase.

În fiecare noapte, când petrecerea de la hamal se schimba în balamuc, ungurul — smuls din somn de chiuituri și tropăială — sărea din pat și bătea, în zidul dinspre sala vecinului, cu tocul pantofului. Era un avertisment, o chemare la ordine, pe care Gore nu o pricepuse.

— Omu’ e liber în casa lui…

Bela o amenințase pe Salomia că se mută — proprietăreasa îl amenințase pe scandalagiu că-l dă afară din casă, dacă mai face petreceri ce tulbură somnul chiriașilor — hamalul îl amenințase pe ungur că nu scapă întreg din pumnii lui, dacă nu se astâmpără.

Când se întâlneau, înjurau printre dinți — fiecare în limba lui…

Bela îl saluta numai pe Ivan. Își comandase la el papuci de casă și îl rugase să-i coasă o țașcă pentru tutun de pipă, din meșină roșie, adusă de la fabrică.

Dar rusul îl ura de moarte pe Tino Stavros.

Simigiul era un grec uscățiv, cu figura veștedă și părul de un alb murdar. Avea doi lucrători, amândoi tineri și voinici, ilfoveni cu nume frumos și mustăcioară blondă, mătăsoasă.

Umblau plini de făină de sus până jos, cu mânecile de la cămașe sumese și gâtul gol, iarna sau vara. Lucrau umăr la umăr, cântând. Frământau coca în căpistere cu brațe de oțel, în ritmul cântecului.

Îndemânatic, grecul înșira covrigii albi pe lopata mare, cu coadă lungă și-i repezea răsturnat în cuptor, cu o mișcare mică, sigură, energică.

Pălălaia lemnului aprins la ușa cuptorului, ca o faclă, îi arunca pe figură o lumină bizară.

Ilfovenii creșteau în umbră, uriași și alături, parcă ciopliți în piatră și muiați în flăcări ca într-o apă de poveste.

Era o taină mare, pentru mine și în casa simigiului.

Aproape în fiecare noapte mă deșteptam în larma din curte.

Femeile alergau de colo până colo, numai în cămăși și despletite, băteau cu pumnii în geamuri și strigau: „săriți, săriți, c-o omoară, sărăcuța”…

Cu haina pe umeri și desculți, Gore și Paler, Bela și birtașul, se opinteau — cu înjurături și amenințări —

în ușa pe care simigiul o încuiase pe dinăuntru. Hamalul își ridica, din cînd în cînd, brăcinarul larg al izmenelor și se revolta că nu mai are tihnă de somn.

Se jura că o să se răzbune crunt.

— Îl iau, neică, de chica lui de capră râioasă și nici una nici alta: svârr — cu el în cuptor, să-l rumenesc ca pe-o brânzoaică, să-l coc ca pe-un covrig și să-l scrumesc ca pe-o felie de dovleac.

Sentimental, Paler se înfiora la gândul că figura ca o cadră, a grecoaicei, va fi din nou plină de vânătăi.

Tino țipa în casă. Se auzea zgomot de vase sparte de ziduri și căzând în cioburi, pe dușumele. Chiriașii strigau pe afară, în panică și loveau cu palmele în obloane, fata lui Pascu o bocea pe nevasta covrigarului și o căina, ca pe-o moartă, în timp ce câinele ciobănesc se smucea în lanț și urla a cobe.

În răstimpuri, deslușeam plâns mic de femeie tânără: grecoaica îl implora pe Tino să n-o omoare…

Neputincioși, în fața ușii cu drug de fier în curmeziș pe dinăuntru, vecinii renunțau la orice efort de a pătrunde în casa grecului. Ascultau, îngândurați și blegi, cum își martiriza simigiul consoarta, se revoltau uneori, comentau și iar ascultau.

Miloasă, Safta își apropia gura de oblon și se ruga plângând.

— Las-o, domnule Tino, săraca!

Toate cumetrele cântau, în cor cu țiganca, suspinând.

— Las-o, domnule Tino, săraca…

Se ruga și Paler, ca un milog cu mâna întinsă la barieră.

— Las-o, domnule grecule, c-o omori…

Numai ilfovenii nu se amestecau. Stau la poartă, nepăsători, glumind, albi în întuneric și înalți, umăr la umăr.

Pentru mine, în aceste nopți de spaimă și neastâmpăr, taina din căsnicia covrigarului se lega, în fir subțire, cu Ivan.

Mă miram că rusul nu sare s-o salveze pe grecoaică.

Cizmarul se încuia în magazia lui de scânduri și rămânea încremenit pe scaun, cu lacrămi de copil în barba ca mătasa porumbului. Târziu, când se făcea liniște în casa cu scandal, iar chiriașii adormeau, Ivan începea să cânte, cu ochii duși în lumina unei candeli aprinse la icoană.

Îl ascultam, de la noi, îngenuncheat în mijlocul patului.

Puica deschidea geamul, să audă mai bine, iar tata sta în prag, rezemat de ușe, cu fruntea în palme.

— Frumos cântă — se înfiora mama. Parcă rupe cântecul de la el din inimă…

— Câtă durere e-n lume — îngâna Puișor, clătinând capul. Cum s-o mai înțelegi și cum s-o cuprinzi într-un pumn de țărână nemernică?…

— Ivan nu cântă, se roagă pentru grecoaică, s-o scape Maica Domnului de câinele de Tino.

— Știu eu, femeie…? Până una alta, mai bine ar scăpa-o el…

Era, în adevăr, rugăciune în cuvântul melodios.

Nu știam de ce îmi vine să plâng.

Sărăcia din sală parcă se lumina.

Bătrânul cu gura pungă, din fotografie, nu se mai uita la mine cu ochi vicleni. Eram sigur că îl înduioșa și pe el suferința din glasul ca o sfâșiere.

Adormeam când se deșteptau vrăbiile în plopii de pe maidan, cu plânsul din cântecul rusului rămas în mine ca o adiere și visam îngeri și fluturi, deopotrivă de albi.

Somnul îmi era speriat de alt scandal.

Mai era la noi în curte o casă de nebuni: Pascu, Tinca — nevasta lui — și fetele lor Sultana, Domnica și Fana. Bărbatul o purta pe femeie în cărucior, de la poartă în fundul curții și de acolo iar la poartă. Bătrâna era o stârpiciune cu bărbia adusă spre nasul coroiat și gura strânsă, creață, peste gingiile fără dinți. Avea un vocabular înspăimântător de ocări și blesteme.

Nu lăsa niciodată din mână un baston cu vârful ascuțit.

Pascu, înhămat la căruciorul ei ca o gloabă de pripas, îndura loviturile cu stoicism de cal la saca dar țipa, scos din fire de durere, când îl înțepa baba cu bastonul în pulpe și ceva mai sus.

— Nu mai da, soro — se ruga el — nu mai mă-mpunge, surioară dragă, tu nu vezi că trag? Vrei să fug în trap? Iacă fug…

Sărea, cât era de neputincios și necheza, ca un armăsar împiedicat.

Mă cutremuram și intram în casă, să nu-l mai văd.

Mădălina picior-de-lemn se certa cu oloaga — ceartă de bună dimineața, cu ocări, cu păr smuls și cu haz ca o zgârietură cu un capăt de tablă ruginită, în obraz.

Tinca sta la pândă, s-o vadă pe vecină când pleca la spălat și striga la ea, cu gura fără dinți.

— Fă, ai grije de stârpitura aia de Lenora, c-o să iasă o stricată. Ieri a scos limba la mine și și-a bătut burta goală, în văzul tuturor.

— Ba mai bine vezi de pramatiile tăle, fă — avea răspunsul la comandă Mădălina picior-de-lemn — c-au ajuns să le arate mahalaua cu deștu.

Se spurcau, țipau și se luau de păr.

Spălătoreasă o răsturna pe Tinca în țărână, cu căruciorul peste ea.

Pascu nu mai avea putere să articuleze.

Atrasă din casă de văicăreli, Fana se apropia fără cuvânt de dușmancă și o arunca la pământ, cu un singur brânci.

Desprins din legătura rudimentară de sfori și curele, piciorul de lemn se da rostogol până în șanț, în timp ce Mădălina, în cădere, își arăta bontul mutilat și pântecul tot. Sultana și Domnica se repezeau la ea, s-o desfigureze cu unghiile, iar Fana încerca să-i spargă piciorul de lemn cu toporul, să nu mai aibă cu ce pleca unguroaica la muncă.

Din fericire, Ivan apărea în prag, cu o curea în mână.

Nimeni nu mai mișca. Surorile trei îi știau de frică. Rusul le învinețise de câteva ori spinările. Nu-l fascina surâsul cu care îl întâmpina una din ele, nici sânii goi și plini ai celeilalte.

— La mine nu place scandal cu fămei!

Asta era lege. Orice abatere ustura și lăsa urme în carne.

Cârpaciul se învățase să descurce lucrurile. Mai întâi le lua de mână pe cele trei surori și le obliga să intre în casă. O ajuta apoi pe Mădălina să-și lege piciorul de lemn și o conducea până la poartă.

— Pleci la muncă tău, fămeie.

Tinca sta în țărână, cu căruciorul peste ea și țipa că moare. Ivan se întorcea de la poartă, tacticos, o ridica în brațe ca pe-o cârpă, cu cărucior cu tot și amenința c-o aruncă pe maidan. Fetele țipau în odaie, speriate, dar nu aveau curaj să iasă în curte. Fâstâcit, Pascu umbla fără rost, de colo până colo și țopăia în jurul rusului, ca un popândău. Se ruga, scâncind, să nu-i ucidă baba, că moare și el de durere.

Ivan se uita, la stârpitura asta de om, de sus și trist. O lăsa pe Tinca jos, în căruciorul pe roate, îl prindea pe bătrân de guler și-l ridica, până la înălțimea umărului, cu mâna întinsă în lături și fără efort. Pascu agita inutil brațele, da din picioare și striga chiriașii, la rând și pe nume, să-l scape. Ivan îl arunca în lada cu gunoi și-și scutura palmele, cu o strâmbătură de scârbă

Sultana și Domnica dormeau până seara, când plecau, gătite și înroșite în obraz, nu știam unde. Se întorceau în zori, palide, cu cearcăne la ochi. Fana, sora lor mai mică, umbla toată ziua pe maidane și venea acasă după apusul soarelui, obosită și flămândă. Când intra ea pe poartă, surorile mai mari își luau tălpășița.

Noi, haimanalele, o poreclisem Fătălău pe Fana. Era mai tânără ca mine cu un an dar mai voinică. Părul, cu lumini albastre în buclele negre, răvășite pe umerii rotunzi și sănătoși, arși de soare, se împărțea în cărare la mijloc, ca să încadreze o figură în oval perfect, luminată de ochii mari, în migdală și albaștri. Era, în tot trupul acela subțire și șerpuitor, un clocot, un neastâmpăr de animal sănătos, puternic. Avea în fiecare pas, în atitudini, în gestul cu care știa să-și arunce părul ud pe spate, cu o singură smucitură a capului în sus, o eleganță în adevăr surprinzătoare pentru fata cu nume băiețesc și cu poreclă la fel, din curtea pe care mahalagiii o numiseră, cu drept cuvânt, pentru că nu scăpa o zi fără scandal: casa cu nebuni.

Fana se scălda, goală și în rând cu noi, la apă mare.

Lângă podul de fier (trecea trenul de Giurgiu pe sus, dimineața, la prânz și seara, cu uruit de roți) era canalul mic. Prin el se vărsa, în Dâmbovița, apa de la uzină.

Sora mică spinteca valurile, repezi și clocotind, ca o săgeată. Dincolo de pod, era canalul mare. Din gura fantomatică, de ciment și întuneric, venea un zgomot surd, ca un bocet sau ca o chemare haotică în moarte.

Singură Fana avea curajul să înoate împotriva apei și să pătrundă înăuntru, până nu o mai vedeam și nu-i mai auzeam glasul.

La stăvilarul de la Ciurel, unde gârla era așa de adâncă, uneori, că nu-i da nimeni de fund, fata se suia pe parapet, lipea picioarele și ridica brațele — cu trupul gol superb conturat în lumina plină a soarelui — și cu o singură și ușoară zvâcnire în vârfuri, făcea un salt în sus și cădea în apă: toată un arc despicând văzduhul.

Sta la fund mai mult ca oricare din noi și scotea capul din valuri departe, râzând și bătând din palme.

Fana călca apa și știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mână sau cu amândouă, pe un umăr sau altul.

Când obosea, se urca pe mal și se răsturna pe iarbă, s-o înfierbânte soarele din nou.

Noi ne adunam în jurul ei, ca o gardă credincioasă și mută. Dacă încerca să se apropie o haimana din altă mahala sau din altă bandă, îl luam la goană cu bolovani.

Fana se întorcea cu fața în jos, își ridica bărbia în palme și se uita la noi, zîmbind, cum o apăram…