Maidanul cu dragoste

Singur Ivan nu uitase scena din noaptea revelionului.

Plecînd de pe Grant, cu Tino, în brațe, uriașul se simțise umilit, vinovat, nemernic, că se gîndise să omoare un ins pe care o femeie îl lovise, îl prăbușise însîngerat la picioarele ei și-l obligase, ca o recunoaștere a ticălo- șeniei ce o făcuse, maltratînd-o pe Maro, să-i sărute vîr- ful pantofului de atlas.

Salomia răzbunase sîngele și amintirea căpitanului Paminonda, ultragiat de fosta slugă a covrigarului din barieră. Fane, însă, trăsese sforile păpușilor cu alt scop și nu bănuia ce rană va adinci, în inima rusului, figura finală a dansului acela de dragoste care cere moarte — cum cer apele tulburi om, în sărbătoarea cu nume fatidic, să-l ducă la fund, menindu-l duh străveziu al bălților încremenite sub lună.

Afară, în viscolul ce încurcase potecile și ascunsese drumul, Tino se făcuse mic în brațele lui Ivan. Salvatorul îl strînse la sîn și-l acoperise, cît putuse, cu pulpanele paltonului, să-l ferească de frig și de ninsoare. Așa cum îl purtase pe străzi, de la Salomia pînă acasă, lipit de el, îi simțise inima zvîcnindu-i lîngă inimă. Îi înfrățise, în imensitatea albă a nopții, același ritm de viață. Se recunoscuseră, o clipă, oameni și poate se iertaseră, pentru ura egală din gîndurile ce nu și le spovediseră încă. Rusul, care vorbise întotdeauna de om — oricare, de oriunde — cu religiozitate, se bucura acum că-l bi- ciuie vîntul, că lunecușul de sub zăpada izbită în garduri, ca o spumă de valuri, îi fură piciorul și-l clatină. În viscolul ce-i împleticise pași, îl orbise cu pumni de pulbere albă și-l trîntise în nămeți, în gerul ce-l scuturase și-l pătrunsese pînă în oase, în broboanele mari de sudoare de pe tîmple și în usturimea genunchilor răniți, cu fiecare cădere, în colțuri de gheață, el binecuvînta începutul de suferință.

Știa că numai așa, prin durere, va ispăși crima pe care o gîndise.

Cu fiecare prăbușire în troiene, îl ridica pe grec spre cer, ca pe-o ofrandă și sugruma în el un strigăt, ca o dezlegare în conștiință: „iată-l, Doamne, pe fratele meu Abel, viu, regăsit, ocrotit”…

Dar, în ciuda acestui început de ispășire, scăpărase — în vifornița ce amenința să smulgă acoperișurile și gardurile toate — alt gînd rău. Rusul se bucura că, du- cîndu-l pe Tino acasă, o să se afle, pentru întîia oară, aproape de Maro. Speriată că-și vede bărbatul bătut, vînăt și plin de sînge, firește că ea o să-l întrebe pe Ivan ce se întimplase, că o să-l roage s-o ajute să-și dezbrace omul, să-l spele și să-l doftoricească. Gospodin nu știa dacă o să-i spună adevărul sau o să fie nevoit să mintă o întîmplare cu niște haimanale amețite de băutură și agresive. Nu-l interesa, pînă una-alta, dacă era dator sau nu să ascundă pățania simigiului. Gîndul că va fi aproape de ea, că o să-i răspundă ceva la întrebări și că o s-o întrebe la rîndu-i ceva, îi urca tot sîngele și năvalnic, în inimă. Întîmplător, în timp ce au să-l dezbrace pe grec, mîinile lor se vor atinge fatal, capetele li se vor apropia, poate își vor simți răsuflarea, caldă, întretăiată. Un moment, Ivan și-a permis neiertata cruzime să binecuvînteze pumnii Salomiei și să-l strîngă pe covrigar la sîn, cu mai multă dragoste, recunoscător: suferința lui și loviturile proprietăresei aveau să-l apropie de Maro, mai curînd decît visase.

Ajuns în poartă, însă, cîrpaciul a avut o mare surpriză. Tino, care i se cocoloșise pînă atunci Ia piept, ca un plod, bucuros că e adus acasă pe sus și ferit de viscol, i-a sărit fără veste din brațe, ca o zvîrlugă și amenințîndu-l cu pumnii mici, l-a scuipat în barbă.

— Tu, Ivan — a țipat el cu ură, ridicat în vîrfuri și pricolici — na, scîrbă!

Rusul se rezemase de zid, mut, incapabil să facă un gest, în timp ce grecul, lovind cu piciorul în ușe, își striga sluga, să-i deschidă.

Simigiul înțelesese, cu întîiul pas făcut în salonul binefăcătoarei lui, de ce fusese chemat în plină noapte cu amenințări. Gospodin, care-l privise o clipă peste umăr, se demascase: el era trădătorul, el povestise martiragiul surorii vitrege — din cauza lui fusese lovit, umilit, obligat să lingă piciorul ce-i apăsa capul, prins între zid și covor, sîngerat, învinețit. Tino se răzbunase la timp, cum putuse: cu o amenințare ridicolă de pumni mici și cu un scuipat mare, impur, ca o coptură.

Ivan, însă, văzuse în toată purtarea plăcintarului o altă palmă a cerului, ca o primă pedeapsă, pentru gîndul rău cu care plănuise să se apropie de Maro și s-o în- fierbînte cu răsuflarea și atingerile lui de copil uriaș și pătimaș. Cain se ascunsese în el, bănuia rusul, ca un animal cu botul culcat pe labe, în umbra unui desiș de pădure virgină. Trebuia să lupte, în el și prin el, să sugrume bestia rămasă la pîndă — să smulgă, din inimă și gînd, păcătoșenia. Cîteva săptămîni se condamnase singur la post și rugăciuni, închinîndu-și toată munca în folosul simigiului, căruia îi cumpăra zilnic o tavă de corăbioare și brînzoaice, să le dea trecătorilor și plozilor din mahala, de sufletul morților.

— Faci un rugășiun, batiușca — îngîna el cu ochii în pămînt, împărțind bunătățurile toate la barieră — faci pentru mine, tavarăși și pentru păcatele nostăr!

Mușcînd cu foame din pomana rumenă și dulce, oamenii ridicau din umeri, cu îndoială și generoși.

— Păi… dac-o fi Dumnezeu pe undeva, n-are decît să te ierte, gospodine, de te-ai ticăloșit cumva, că eu n-am nimic împotrivă…

Numai haimanalele de pe maidan, păgîne în credința lor oarbă în suflet și în viață, se închinau.

Nu știa, nu bănuia nimeni, în mahala și în casa cu nebuni, ce se întîmplase în adevăr dar toți erau convinși că, pe coștiința rusului, apăsa un păcat strigător la cer.

O auzisem pe Puica șoptind, de multe ori, cuminte și albă în fața icoanei:

— Îndură-te, Maică Precistă, de noi și de vecinul Ivan!

Lucrînd, cîrpaciul avea deseori tresăriri mici — un fel anume de ascultare în liniște și nelămurire. Uita să bată cuiul alb, de lemn și minuscul, înfipt în talpă ori scăpa rașpelul din mînă, se transfigura și-i tremurau buzele, iar ochii, furați în gol și sticloși, adunau în adînc întristări.

— Pe cine vezi matale, gospodin — îl întrebam, șoptit, curios, înfiorat — cînd te uiți așa, nicăiri?

Răspunsul era întotdeauna la fel. Îl învățasem pe dinafară și-l ritmam în mine, ca pe un cîntec trist și încă neînțeles.

— Ce este asta, ăm, asta suflet de la ămule!… Rusule știi ce-i asta Evropa și vapor și soarele și un fior frămos. Ce este asta ăm și suflet de la ămule, nu știi Ivan[…]

Ofta, arcuind sprîncenele; clătina capul, ca și cum ar fi vrut să spună: „mare taină, nu suntem noi în stare s-o lămurim” — și relua lucrul fără gust acum, fără spor, în silă aproape.

Mă ruga, de cîteva ori pe zi, să-i spun ce face Tino, dacă e în prăvălie sau în casă, vesel sau supărat. Bucuria lui era bucuria mare, sinceră, unică a rusului. Cînd, dimpotrivă, îi aduceam vestea că simigiul e supărat, se întrista, arunca lucrul din mînă și pleca repede la vecin, să-l întrebe ce necaz are, să se certe și să-i amenințe pe ilfoveni cu o păruială zdravănă, dacă din pricina lor se supărase grecul ori să-l roage pe fostul dușman, blînd, cu mîngîieri de frate, umilit aproape, să uite totul și să fie iar vesel. Tino se uita la el pe sub gene și pieziș, îi da răspunsuri mici, tăioase, mînioase. Uneori, striga la Ivan ca la slugi. Gospodin nu se supăra, ca altădată. Îl ruga, în cuvinte mai alese, mai blînde, în atitudini mai umile, să calce necazul sub papuc, cum ar călca un gîn- dac și să rîdă. Se obliga să răscumpere el paguba ce-o avusese din pricina ilfovenilor și era bucuros, numai ca să-i fie pe plac, să-i aducă lemne din pivniță, să-i care saci cu făină din pod ori să-i înșire, harnic și îndemî- natic, pe lopată, covrigi de cocă.

Muncind, rusul îl învăluia pe Tino cu o privire caldă, umedă, luminoasă, de cîine credincios. Îl iubea ca să ispășească, prin dragoste, toată ura de odinioară și era fericit că are prilejul să se umilească în fața omului pe care-l jicnise cu dorința lui, cu vorba lui, cu fapta — a lui și a celorlalți.

Pricolici cu pumni de copil și venin în cuvînt și ispravă, grecul ar fi putut, în cele trei luni următoare întîmplării din noaptea revelionului, să facă orice din uriașul cu chip de icoană. Certat, Ivan nu răspunsese. Umilit, nu se supărase. Lovit, cu siguranță că nu ar fi reacționat. Nu ar fi fost de mirare ca rusul, convins că fiecare palmă a simigiului îl apropia mai curînd de ispășire și cer, să ude cu lacrămi de recunoștință pumnul ce l-ar fi plesnit peste gură, în frunte, unde ar fi nimerit, în furia lui oarbă.

Gospodin o uitase pe Maro.

Grecoaica, însă, continua să se uite, neștiută, prin țesătura deasă a perdelelor, la mărul înflorit din ușa casei cu duh necurat cocoșat sub podele.