Oamenii care au ieşit la rând astăzi, literaţi, oameni politici, artişti şi alţii, în ţara Moldovei, sunt acei tineri care cu vro douăzeci de ani mai înainte era cunoscuţi sub nume de nemţi, sau capete stropşite, şi cu denumirea de franţuzi, introdusă mai târziu. Nici o limbă în lume nu are un cuvânt destul de puternic, ca să exprime dispreţuitoarea semnificare a numelui de franţuz, cu care unii bătrâni din Moldova porecliseră tinerii de pe la 1835, oamenii de astăzi.
Acei bătrâni, ce se născuseră în giubele şi caftane, încet câte încet au părăsit lumea, şi câmpul a rămas nemţilor şi franţuzilor.
Curioasă nălucire omenească!… Deşi un pătrar de veac aproape a trecut de atuncea, totuşi urmăm a ne chema tineri, şi ni se pare că suntem copilaşii cu plete lungi de pe la 1835; tot ne îngâmfăm cu denumirea de bonjurişti, poreclă iscodită la 1848. Dar vai de tinerimea aceasta şi de tinereţile acelei tinerimi! Franţuzii şi nemţii de la 1835, bonjuriştii de la 1848 sunt albi, suri, şi cei mai mulţi în vârsta celor ce erau bătrâni pe când am răsărit noi.
Oamenii de astăzi uită că nu am avut tinereţe! În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tânăr din ei era mai bătrân încă decât cel mai bătrân din bătrâni, fie cel bătrân din vremea celor întâi nemţi!…şi de la 1835 până la 1855, adică într-un curs de 20 de ani, mai mult a trăit Moldova decât în cele de pe urmă două veacuri. Viaţa părinţilor a trecut lină ca un râu ce curge prin livezi şi grădini şi se pierde fără vuiet în Siret. Pe cât erau ei departe şi străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut şi noi străini şi departe de dânşii. Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniţa ţării; vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi…
Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii şi gândul părinţilor se îndreptau la Răsărit, ai noştri ochi stau ţntiţi spre Apus!
Este o vorbă ţărănească: „Săracu Ştefan-vodă, unde-i să vadă!”… Îmi închipuiesc câteodată că a ieşit din mormânt un urmaş, un vornic de la Ţara de Sus, un bioer de Orhei, un hatman adevărat, un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnic din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei-Ierarhilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii în moldovenii de astăzi? Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până şi limba, până şi numele! Ştefan-vodă s-ar crede în altă ţară. Pentru odihna sufletului său n-aş dori să mai vie Ştefan-vodă, chiar şi de ar fi cu putinţă. Ce ar face el pe un pământ unde n-a mai rămas urme de umbra lui măcar?… Vorba lui nu mai este limbajul nostru… Strănepoţii Urecheştilor, Dragomireştilor, Movileştilor i-ar zice în versuri, în ode şi în proză: „Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!!…” — la care lucruri frumoase, deşi neinteligibile pentru dânsul, Ştefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoşători… şi s-ar culca iarăşi în mormânt… Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbiţa cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege custrămoşii noştri, nici în limbă, nici în idei.
„Unde-i Ştefan-vodă să ne audă!”
Să spun drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale!… lupta dogmelor nouă a năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească aşa de grabnic şi de temeinic, că ni se parecă nu au putut fi alte lucruri şi alte obiceiuri decât aceste de astăzi. Jalea mea nu este însă că au trecut, dar că au trecut fără a-şi lăsa testamentul; repejunea cu care s-a stins trecutul dintre noi este judecata cea mai înfricoşată a acelui trecut! Ce este vrednic de trăit nu moare!… Unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală şi folos în cronicile ţării?… Unde sunt numele neuitate de popor?… Trecutul e mort şi de tot mort! Dar mai înaintede a arunca ţărâna vecinică pe sicriul lui, să-l mai privim puţin… Nu se întâmplă adeseori într-o casă un mort pe care în viaţa lui nu-l iubeau casnicii?… Copiii, însă, rudele, vecinii se strâng, privesc încă o dată la el, îşi aduc aminte de bunele răposatului şi îl petrec la groapă cu un frumos şi creştinesc: „Dumnezeu să-l ierte”.
Să zicem şi noi, Dumnezeu să ierte trecutul! Însă, ca vecinii şi rudele, să luăm aminte ce a avut bun răposatul.
Suntem de ieri; putem încă să ne amintim câteva din obiceiurile copilăriei noastre, obiceiuri ce nu vor trece la copiii noştri… Adevărat, avem inimă moldovenească, dar am fost copii în doi peri: ne-am născut în Moldova bătrână, am supt străinătatea; deşi capul ne este de neamţ sau de franţuz, avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul trecutului. Va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de pe la 1835, tinerii şi bonjuriştii suride astăzi vom fi chemaţi bătrâni; vom fi judecaţi, nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce minţile strechiate vor socoti că a trebuit să facem; vom fi osândiţi nu după greutatea luptei şi a vremii de atuncea, ci după patima partidelor şi după placul opiniei mulţimii. Umbra trecutului, ce întunecă când şi când o parte din viaţa noastră zilnică, se împrăştie. Moldova veche mi se înfăţişează ca o păduredeasă şi mare, unde toporul a tăiat iute în dreapta şi în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stârpeşte pe fiecare zi rădăcinile şi preface codrul în curătură, curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare… La ziua judecăţii, noi ne vom măguli că am fost toporaşii muncăi, iar strămoşii noştri, cu ce să se mângâie, sărmanii! Florile care aş vreasă arunc, le-aş culege nu numai în viaţa politică a trecutului, dar în cele multe obiceiuri casnice din care unele ne-au legănat în faşă, şi de care părinţii noştri se rezemau în ziua luptei!… Multe din eleau rămas, dar, sărmanele! ruşinoase şi ascunse.
Franţuzii zic că oamenii cei mari nu au nici părinţi, nici urmaşi!… Poate am putea să zicem şi noi ca dânşii, deşi nu suntem mari. Nimica nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, şi, fărătrecut, societăţile sunt şchioape. Naţiile care au pierdut şirul obiceiurilor părinteşti sunt naţii fără rădăcină, nestatornice sau, cum se zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor şi literatura nu au temelie, şi naţionalitatea atunci este numai o închipuire politică.
Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat de tradiţiile boiereşti… Să nu ne înşelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri, dar boieri nu mai sunt!… avem proprietari, amploiaţi, bogaţi, speculanţi, poeţi, avocaţi, profesori, alegători, oameni mai bine sau mai rău crescuţi… Cine şi-ar mai zice astăzi om de casa cuiva? Credinţele, vorba erau una la boier şi la plugar; acea legătură s-a întrerupt! o prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, şi prăpastia aceea se cheamă ştiinţa. Pe cât boierul creşte în idei şi în învăţătură, pe atâta poporul rămâne în urmă. În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înţelegeau amândoi în limbă şi în idei; astăzi îl înţelegem cu inima numai, şi trebuie să învăţăm limba lui. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească. Părinţii nu cunoşteau studia pitorească… Avem dar o datorie sfântă, firească şi naţională a culege odoarele vieţii părinteşti. Nenorocirea literaturii, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă şi omoară în ţările româneşti dezvoltarea spiritului şi a închipuirii, vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor părinteşti; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă.
Când Dragoşii şi Răduleştii literaturii au descălecat pe ţărmurile române, nu au întins urechile să audă de unde bate vântul, ce limbă vorbeau şi ce vorbe spuneau românii; nu au auzit răsunând cimpoiul prin văi; nu au ascultat nici jalea, nici bucuria cânticelor; nu au apipăit inima lăutei… Rădeştii şi Drăgoşeştii, fugari de la Turnul Babilonului, vorbeau latineşte, unii italieneşte, alţii nu ştiau nici o limbă, alţii galiceşte… cum puteau ei să înţeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge în căutătura stelelor şi a naturii? În loc de a zidi o literatură cu materialul naţiei, ne-au adus haosul păcătos al poeţilor, al învăţaţilor, al tehnologiştilor, al gramaticilor imperiului răsăritean, care alergau viaţa lor întreagă după un cuvânt nou, o regulă ingenioasă, o logogrifă; şi ne-au prefăcut pe noi, românii ardeleni, moldoveni şi bucureşteni, în Trisotinii şi Vadiuşii veacului al XIX-lea.
Dumnezeu îşi va face milă cu noi şi va trimite vreun Champollion ca să tălmăcească urmaşilor noştri operele şi limbile ce ne-au adus Drăgoşeştii şi Rădeştii aceştia.
Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă şi formele, şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi aceea latină sau greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba.
Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic unde trebuie să facem chipul trecutului…
Câţi(va) ani să mai treacă, şi hainele, limba, obiceiurile societăţii vechi de ieri se vor cufunda. Cum vom fabrica atunce drama sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria dacă nu cunoaştem sufletul mortului?… Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti de unde a pornit? Ce mângâiere putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărirea luptei?… Ce soi de părinţi vom fi dacă lepădăm toată moştenirea părintească?…
Cântecele mancelor, stahiile nopţilor, poveştile chelarului, prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupânesei, greceasca dascălului şi câte alte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-ormai veni, sunt legate c-o viaţă politică şi morală obştească, istoria filozofică a vremilor trecute şi introducţia vremii nouă.