Am zis că studia înţeleaptă a vechimii este de neapărată nevoie şi mai zic o dată. Două influenţe ale societăţii antice sub chip de doi oameni deosebiţi, ce se cheamă Virgiliu şi Ovidiu, sunt temelia caracteristică a aplecărilor românilor; deşi prefăcuţi de veacuri după duhul noului popor român, aceşti doi oameni înrâuresc poezia,obiceiurile, legislatura şi viaţa curată plugărească a neamului nostru. Ştiinţele, artele, religiile, precum şi limbile, au ieşit din sânul noroadelor; în urmă au sosit poeţii, învăţaţii, ce nu sunt alta decât culegătorii, păzitorii şi lăţitorii iscoadelor obşteşti… Aşa păstorii au descoperit rândul stelelor şi al vremilor, aşa pescarii au început plutăria, aşa babele s-au îndletnicit cu buruienile de leac; aşa limba noastră făcută de popor s-a păstrat de el… Odată cu risipirea Romei se stinge civilizaţia în colonii; legioanele se ridică, învăţaţii, care-s fricoşi ca şi alţi oameni, deşi filozofi, părăsiră Dacia, şi rămâne numai poporul cel mic din sânge roman împrumutat în Italia, Galia şi Spania, cu o limbă felurită, ca şi sângele lui… Părăsirea Daciei de romani dădu noul popor pradă barbariei; de la al treilea până la al unsprezecelea veac, în care se mai liniştesc năvălirile popoarelor, şi răsăritul Europei îşi ia o aşezare mai statornică; neamul român se mistuie sau de-abia se zăreşte în istorie când şi când. Însă în loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a întări neamul. Ele dezvoltă în urmaşii coloniilor o civilizaţie casnică, ce nu-i nici civilizaţia Romei, nici barbaria hunilor, şi nasc limba, năravurile, duhul şi naţionalitatea nouă română, pe risipurile agricole şi religioase ale societăţii vechi; un element nou, împrumutat oamenilor din Asia, adică păstoria, element prăpădit în Grecia şi Italia după pravila nevoită a propăşirii civilizaţiei, se adaoge şi se tipăreşte în aplecările civilizaţiei nouă a românilor. Aceste elemente se căsătoresc şi produc o fiinţă nouă trecută prin botezul hristianismului.
O căutătură repede în obiceiurile, tradiţiile şi idiomul românilor ne-a întări ideea şi ne-a statornici adevăratele principii istorice. Istoria limbii noastre îi cuprinsă în perilips în războaiele neamurilor din Ţara Ungurească şi din Ardeal în 1848 şi 1849. Mai mult decât noi, care suntem interesaţi de-a dreptul în dezbaterea pricinii acestor sângeroase întâmplări, învăţaţii străini au cercat a se sui până la pricina pricinilor, însă unii numai au presimţit adevărul, alţii, mai ales franţujii, după obiceiul lor de a lega toată mişcarea omenirii de înrâurirea franceză, n-au văzut alta în câmpiile ungureşti decât o urmă a gâlcevirilor filozofice şi revoluţionare ale Parisului. Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai încurcată, mai sucită şi mai împleticită de jurnalismul şi învăţaţii franţuji ca chestia naţionalităţilor. Pe vremea aceea ieşise la iveală o geografie, o istorie , în care toate limbile, şi toate poveştile se loveau în capete, fără ca românii, slavii şi maghiarii să-şi poată cunoaşte idioamele, năravurile, numele şi ţara.
Ştiinţa oficială, ca şi jurnalismul, îneca fortuna noastră în fortuna Apusului, tot după acea fală franceză nemărginită, ce vede Franţa în tot şi peste tot.
Limbile, numele popoarelor Răsăritului, duşmăniile ce le despărţeau, precum şi istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnaliştii, învăţaţii şi diplomaţii se rătăciră, iar un român, un maghiar şi unslav, care-şi cunosc ţările lor şi inima neamurilor, vor găsi în el însuşi cauza acestor războaie; întinderea ideilor moderne îi mărginită pe ţărmurile Dunării, îi mărginită în puţine capete din treptele de mai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Două rânduri dintr-un cântec din Ardeal care ne-a îndrepta la izvorul întâmplărilor de la 48:
Horia bea şi veseleşte,
Ţara plânge şi plăteşte.
Războaiele neamurilor sunt cuprinse în aceste două rânduri. Nu am nevoie a face românilor monografia cântecului acestuia; feciorii acelor ce cântau pe la 1782 „Horia bea şi veseleşte”, ciobani de la Abrud, plugari şi feciori de popi, începură în 1848 războiul tot cu acest cântec. Cântece de asemene fire se cântă de 15 veacuri pe malurile Tisei, Dravei şi Dunării şi sunt prinţipul necunoscut al Apusului.
Toată ideea politică şi socială a lui Koşut de a amesteca toate naţionalităţile Ungariei în singura naţionalitate maghiară pică înaintea îndărăpniciei întemeiată pe poezie şi pe obiceiuri a românilor şi a slavilor. Koşut îşi sprijinea sistema, ca toţi făcătorii de sistemă, pe o logică ce i se părea dreaptă şi totodată cu putere administrativă, cu tunuri şi cu ştandarul, adică spânzurătoarea. La logica lui Koşut, românii şi slavii opuneau altă logică şi ziceau: „dovedeşte-ne că limba ungurească îi mai frumoasă decât a noastrăşi vom vorbi ungureşte; dovedeşte-ne că-i mai cinstit a se chema Ianoş în loc de Ion sau Ivan, şi ne vom chema şi noi Ianoş”.