Simţul firesc al românului seamănă a fi ameninţat de întreagă stingere. Sisteme se ridică în contra sistemelor, şcoalele se ridicăuna asupra alteia şi se întreabă în furia polemicii stârnite de câtevaluni: Cine a dat născare jargonului? Tu… eu?… Bucureştii sau Blajul, sau jargonul nu ar fi oare limba reacţionarilor, aristocraţilor, slavonilor şi rusolatrilor moldoveni, care, după concluziile neconcluzând ale dlui B… , au slăbiciunea absurdă şi retrogradă de a crede şi propovădui că instrumentul cu care s-ar putea cânta româneşte este bun, dar că meşterii nu sunt vrednici. Noi, care credem că glasul a opt milioane de suflete are mare putere în cumpăna logicii, şi putere mai mare decât logica sistemelor ce se întemeiesc pe gramatici străine şi pe uri politice fără fiinţă astăzi, noi, care credem că glasul acestor opt milioane de suflete este mai mult decât o coterie, cuvânt mai mult artistic şi glumeţ decât drept, aruncat de dl B… cu dezinvoltura ştiută a limbajului bucureştean, ne-am încredinţat, după pătrunzătoare cercetare a lexicoanelor, că coterie însemnează societăţi mici (româneşte: adunări), sau prietenii literare şi altele sau şcoale sistematice, ce se încerc a trăi afară de viaţa obştii şi a se deosebi de traiul tuturor, bunăoară cuacării şi pedanţii.
Cât de frumoase sunt sistemele şi rodurile lor, sunt români nătângi, convinşi că o limbă, fie ea turcită, grecită, franţuzită şi slavonită, când vorbeşte de neam şi s-a născut cu el, când spune de trecut, de patrie şi în fiecare cuvânt stă o tradiţie istorică, o durere,o fală, sau o simţire, e o limbă nepieritoare şi cu anevoie de a stârpi. Propovăduirea calvinistă a produs vietatea româniei; ea, precum s-azis, a scăpat neamul de oficialitatea slavonismului în stat şi în biserică, care oficialitate ne mâna în adevăr a nu mai fi naţie şi reduce limba la un patoa dezmoştenit precum e acel patoa românesc de pe şesurile Tisei. Dar propovăduirea calvinistă şi reacţia românească în contra ne aduse forma desăvârşită, forma concretă a neamului nostru. Pentru a tălmăci ideea noastră mai cu pătrundere, am zice că românia a ieşit înarmată de toate puterile vieţuitoare din revoluţia religioasă, ca Minerva din fruntea lui Jupiter, nescăpând din vedere că neamul nostru este rodul lumii romană şi al lumii barbară pe malul Dunării, cum franţujii, italienii, spaniolii sunt rodurile în alte proporţii al civilizaţiei vechi şi a sălbăticimii. Moderna ură politică a moscalilor, de care poate fraţii de peste munţi ca mai depărtaţi nu erau şi nu sunt pătrunşi ca noi, ne-a aruncat în italienism, în franţuzism şi în alte isme ce nu erau şi nu sunt românism. Însă primejdiile politice, încât priveşte robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-şi ridica capul.
Deosebitele şcoale despărţitoare lumii română se unesc în socotinţa lor despre puţina ştiinţă a limbii slovenilor şi prin slovenii aceştia ne măgulim a crede că se înţelege reacţionarii moldoveni ai României literare. Ce vor să zică şcoalele cu cuvântul de ştiinţă a limbii nu se prea pricepe, căci ţesătura, legătura părţilor unei fraze, singularul şi pluralul sunt astăzi ştiinţe ale copiilor şi nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învăţătură. Purechetul unei virguli, lipsa unei vocale, greşul unei perioade sunt lucruri serioase, mărturisim, şi vrednicesc refutaţii şi nopţi de neodihnă a capetelor învăţate, dar să fie îndurare şi iertare când cititorul va putea culege ideea prin greşelile limbii. — Nu corectura scrisului face cărţile maibune… îndeosebi pentru limba română, unde să căutăm regulileei? În şcoale?… Dar şcoalele se deosebesc toate prin sistema deţesătură şi de ortografie, şi toate pornesc de la analogii străine, unele italiene, altele latineşti, altele franţuzeşti. — În cărţile bisericeşti, în cronicari, în pildele lui Şincai, lui Klein, lui Maior, ale puţinilor cărturari în urma acestor, în poeţi ca Cârlova şi Scavinski?… Dar şcoalele, ca să fie logice, trebuie să respingă şi pe unii şi pe alţii, că ei sunt barbari, şi nu sunt români, după Blaj sau după Bucureşti.
Dacă cărţile şi manuscrisele cele mai vechi nu ne dau altă limbă decât aceea ce umblăm a lepăda astăzi, putem oare să presupunem regulile, rădăcinile, terminaţiile şi schimonositurile combinate şi complicate ce ne impun şcoalele, şi putem crede ca cuvânt de evanghelie că Iaşul, Blajul sau Bucureştii au găsit românia prăpădită.
Nu. — Cărţile cele întâi erau izbucnirea duhului neamului, ce îşi găsise întregimea lui după frământarea nevoită a veacurilor, erau revoluţia învingătoare a ideii româniei, ce se mişcă în sfârşit înveacul al XV-lea şi vin la lumină în veacul al XVI-lea, cu limba, cu aplecările, cu civilizaţia şi presimţirea de tărie a ei. Până a nu luci la soare, naţionalităţile mocnesc veacuri, şi odată răsar cu toate armele lor, credinţă religioasă, credinţă politică, civilizaţie şi limbă.
Ideea româniei, născând în veacul al XVI-lea, se preface în revoluţie politică şi porneşte regulat analele naţionalităţii prin tipărire de cărţi: dar temelia acelei revoluţii este tradiţia orală.
Tradiţia orală a neamului nostru cuprinsă în cântecele vechi, zise astăzi balade, ne dă tot românismul cărţilor bisericeşti şi al cronicarilor, iar nicicum românismul nou. Astă tradiţie orală, neţinută în seamă de şcoale, astă tradiţie pe care este zidită naţionalitatea română împrăştiată într-o minunată asemănare şi unire pe toate laturile româneşti, e limba. Câtă osebire ar fi între provincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut şi mai avem încă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înţelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul.
Decât vom discuta şi argumenta latineşte despre sisteme negăioase, care ostenesc, suntem în încredere, şi pe dascăli şi pe ucenici, ne închipuim mai bine că românii nu ştiu nici latineşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte; şi se mulţumesc a spori înainte, în rod şi în frumuseţe, limba aceea care le-au făcut veacurile, pentru care i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii şi slavonii.
Nici Racine, nici Pascal, nici Schiller, nici Homer, nici Dante nu au făcut gramatici; unii din ei au scris până a nu fi gramatică în limbile lor, şi scrierile lor au slujit de-a face gramatici, şi fac podoaba neamurilor lor şi a omenirii. Naţionalitatea nu stă nici în gramatică, nici în rădăcini, nici în terminaţiile unei limbi, dar în limba uzuală; românilor numai le-a fost dat a începe viaţa cu cărţi nepotrivite şi a slăbi naţionalitatea cu sisteme şi chestii înnoite din gâlcevirile retorilor picării grecilor şi a românilor şi din sfezile scolastice ale Veacului din Mijloc.
De unde a pornit împotrivirea buruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească şi reacţia mântuitoare în contra scolasticii latineşti, ce ne duce la apostazia naţionalităţii. Uităm că latinismul şi neolatinismul au fost un steag politic, ce nu mai prinde loc acum; între români, moldovenii, şi între moldoveni, colaboratorii României literare sunt singurii ce nu au impus românilor nici gramatici, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca şi în lupta naşterii, a sprijinit tradiţia scrisă şi tradiţia orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi şi a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, care a pus mai multe pietre la zidirea veche a naţionalităţii a se convinge dacă limbile nouă fac cât limba veche, cât de frumoase şi armonioase sunt ele, dacă substituţia lor este putincioasă, de nevoie, şi conformă cu ţelul la care sunt chemate limbile de a fi un organ de înţelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, şi a se încredinţa că latinirea, sau franţuzirea, sau talienirea româniei vredniceşte truzile ce am putea întrebuinţa în cercetări şi lucruri mai serioase.