Ar fi de prisos a stărui în contradicţia ce înfăţişează sistemele limbistice cu firea limbii şi a neamului; să ne mărginim a spune că, în orice parte a României, autorii, de proză sau de versuri, citiţi, iubiţi sunt aceia care au rămas mai aproape de noima naţională; e de prisos a spune numele ştiute; dar să facem şi partea Ardealului în aceste nume, între aceşti oameni.
Deşi sistemele radicale au luat născare în Ardeal, totuşi are şi Ardealul feciori zdraveni, ce-şi pot da mâna cu noi împotriva pedantismului. Am reprodus în cugetările aceste jumătate numai a articolului: Puţine arătări pentru latinirea limbei noastre. Iată cum urmează dl uiţiraB, rară, de nu singură, excepţie a Ardealului… „Vezi, în contra acestei clase de literaţi citise şi dl Ţipar în anul 1838, cunoscutele versuréle:
Dracul negru s-a văzut
Pui de raţă potcovit,
Ciocârlie cu rochie,
Şoarece cu pălărie.
Aşa pentru noi, cărturari de a doua, a treia şi a patra clasă, nu ne sfiim, întru groasa noastră neştiinţă, a grămădi pe această vergură frumoasă şi blândă, cu orice trenţe şi petice antice, mai nouă, moderne, mai în scurt pe toată plasa, fără ca lenea să ne lase a ne deschide ochii a cerceta cu de-amănuntul cu care costum ar sta mai bine fecioarei noastre în veacul al XIX-lea, ce croială (formele) cere statura ei.
Unii ne punem toată osteneala ca să scăpăm de sclavia slavonismelor. Ce facem însă? În loc să alungăm numai pe slavonismul care ne stă în capul mesei, precum zice dl Eliad, ne apucăm şi smulgem o grămadă de pene cu trebuinţă, fără trebuinţă, până lăsăm pasărea golană, pentru ca să o clanţâie toate celelalte. Ba nu o lăsăm, ci curând o coperim cu toate peticele rămase din toga consulară a lui Cicerone, care, dacă ar învia şi ar vedea ce batjocură facem atât limbii sale celei mai aristocratice decât toate limbile pământului cât şi nevinovatei strănepoate, nu mă îndoiesc că nu ne-ar bate cu vergele, iar un Horaţiu ne-ar saluta cu un „imitatores servum pecus”.
Nicăiurea şi niciodată comoditatea şi lenea noastră, a cărturarilor români, nu se dă mai pe faţă decât când noi ne formăm dreptul absolut de a pune mâna pe toată limba latină şi a o face de servitoare prea plecată la a noastră. Însă nici este mijloc mai sigur de a ne vădi în ochii străinilor sărăcia limbii noastre, decât când, lenevindu-ne a-i aduna toată avuţia ei la un loc din toate ţările locuite de români, răpim fără sfială de acolo de unde aflăm mai îndemână.
Nu încape îndoială, noi suntem şi am fost siliţi a împrumuta o parte oareşicare de termeni de la limba latină, nu avem însă dreptul de a lua mai mult decât numai pe cât ne lipsiră până acum cutare idei, pentru care nu găsim nicidecum cuvinte în limba românească, cu atât mai puţin ne este iertat a trage dunga peste 1700 ani, a nu şti schimbările prin care a trecut limba noastră, a nu respecta prezintele ei, auzul, eufonia, mai în scurt, legile gramatice şi estetice care s-au învăscut în limbă.
Eu neg că limba noastră ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decât alte însorătoare; suntem însă noi înşine săraci de dânsa, o mai şi sărăcim cu capriciul nostru”.
Dl uiţiraB deneagă sărăcia limbii în acest articol ce ne-a câştigat inima şi deschide toate orizoantele întunecate de gramaticile a feluri de autori şi de sisteme. D-lui, în acest articol, care numai în înfăţişarea sa străină de ortografie ne aduce aminte de Ardeal, deneagă dreptul de a despoia limba latină; iar noi, care mărturisim că făptuitorii feluritelor gramatici sunt toţi absoluţi, ba încă şi filozofi absoluţi, noi denegăm că vreodată românia va putea urma pe căile criticate de dl uiţiraB, pe căile alese de unanimitatea concetăţenilor săi. Avem convicţia dureroasă că Ardealul pe mult timp încă nu este menit a prinde loc în mica literatură românească, de nu va părăsi sistemele cu care o înăduşă acum pedantismul latin.