Într-un ţinut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un câmp întins, unde patruzeci mii de români stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvântul Inteligenţiei ardelene. Moldovenişi munteni, pribegi ai tulburărilor din Ţări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oştită grămadă câte grămadă, după satele şi ţinuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de acelaşi port şi aceeaşi limbă ca şi a poporului nostru, sta măreţ în lumina soarelui, şi printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce acopereau piepturile tineretului de frunte ieşit din Blaj şi din şcoalele Ardealului, tineret cu mare curaj şi mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăţiei curate între surtuce şi sucmane; frăţie nu numai de sânge, dar frăţie în trai şi în obiceiuri, şi în toate relaţiile. Societatea în Principate, ca toate societăţile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc şi pe ierarhii; ardelenii, toleraţi numai pe pământul ce-l ocupau până la 1848, şi privind cu duioşie de peste munţi la Ţări, adică la Moldova şi Valahia, alcătuiau numai o familie, şi o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptaţi de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri şi feciori de boieri, viţe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribegii dar, înfăţişătorii luptei în Principate, ai egalităţii drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţia aceasta, şi mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri.
În ziua aceea frumoasă un lucru însă lipsea pe câmpul Blajului… limba!… Inteligenţii, fraţi şi fii ai miilor de români adunaţi, de pe tribunele Câmpului Libertăţii, nu vorbeau româneşte, şi vântul învietor al acelei zile măreţe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropşite şi smulse din latineşte pe care bieţii români nu le înţelegeau nicidecum, deşi le primeau ca semne de mântuire zicând: „o fi, dar… aşa o fi!”
Într-o sută sau două de inteligenţi ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbaţi i-am auzit grăind româneşte cu românii, şi aceştia, când îi ascultau vorbind, strigau: „aşa! aşa e!”, iar nu „ofi… aşa o fi!” Unul din acei doi zicea: „Ungurii vreu Unio!… Ştiţi ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că pân’acum ei ne-au încălecat pe păr şi acum vreu să ne puie şi şaua în spinare!” Al doilea striga:”Uitaţi-vă pe câmp, românilor! — Suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem şi tari, că Dumnezeu e cu noi!” — Dintre aceşti doi români, care grăiau româneşte, ungurii l-au spânzurat pe unul, iar pe celălalt românii l-au numit cu fală împăratul munţilor.
Fraţii ardeleni se fălesc că au fost deşteptătorii României şi restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistice s-au născut în şcoalele latine din Ardeal; de acolo, peste munţi, ca un puhoi, s-au revărsat în şesurile noastre şi au dat mâna cu pedantismul moldo-român. Pedantismul moldo-român, mai mult superficial, a produs o literatură fără viaţă, expusă criticii, şi care niciodată nu va câştiga dreptul de împământenire în sânul unui neam ce a improvizat minunatele balade (cântece bătrâneşti), culese şi scoasela lumină de V. Alecsandri. Gramaticii ardeleni socotesc că scăparea şi fericirea României stau numai în sistemele limbistice; de aceea ardelenii s-au osândit a se împărţi desăvârşit în două naţii: una, latinească, a doua, românească; de aceea nici o carte nu se tipăreşteîn Ardeal care să poată fi citită şi înţeleasă de toată românimea.
Priveliştea adunării de la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe Câmpul Libertăţii şi citirea scrierii dlui A. Papiu (Istoria românilor din Dacia superioară) ne-au întemeiat în ideea că sistemele limbistice au ameţit capetele multor români cu cap, încât aceştia par a nu mai şti nici scrie, nici grăi.
Istoria dlui Ilariu e personificaţia unui sistem; această istorie nu poate sluji de învăţătură românilor, căci sistemul limbii îneacă sujetul. Dacă şefii nu vorbesc limba soldaţilor, dacă învăţaţii şi autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe şi în scrieri neînţelese?
Nu zic nimica despre spiritul duşmănos al Istoriei românilor…, socot însă că e vremea ca să ne oprim pe această cale de partide; de mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare, şi se vor acufunda iarăşi în somnul lor adânc.