Această contradicţie vederată a tradiţiei cu fapta învăţaţilor ce leapădă tradiţia, ascunzând-o, sub pretext de baştină latină, ne-a adus a cerceta dacă nu cumva vro idee mai departe nu stă ascunsă în sistemele latineşti ce înfloresc în Ardeal cu cuvânt de românie? Ardealul nu este ca Principatele o întregime de credinţă; şi şcoalele latine, şcoala de la Blaj, e şcoala românilor uniţi. Nu doară că credem că căpeteniile ar putea vrodată falsifica dreapta judecată a românului, încât, ca sf. Petru, să se lepede de românie, dar ideea religioasă fiind o putere asupra popoarelor, am văzut cu oarecare îngrijire şi îndoială latinirea neobosită şi sistematică ce vine din aceste şcoale, cu atâta mai mult că catolicismul român este foarte îndrăzneţ la prozelitism. Pentru românii ţărani, primejdie nu încape; deşi toleranţa religioasă a fost un act pururea cunoscut în faptă, de nu în drit, de guvernele ţărilor, unitatea credinţei nu s-a clătit, şi este de adeverit că nu se va clăti vrodată; dar propovăduirea catolicismului ce se face, ajutată de latinirea limbii, ar tăia în două unitatea morală ce leagă deosebitele familii româneşti, acea unitate care ne-a mângâiat veacuri şi a făcut puterea sufletului nostru. Statornicia Principaturilor în patimile istorice a produs rodurile dorite; mântuirea a sosit astăzi! dar, osebiţi de viţele vii ale neamului prin hotare politice, ardelenii, de vor aluneca pe calea propagandei, se osândesc a pieri, slăbind totodată mijloacele neamului de a se ridica la poziţia la care îi cheamă astăzi prefacerile politiceale lumii. Zile de frăţie ca a Blajului din 15 mai 1848 se ridică rareori în istoria unui popor împărţit în credinţa sa. Spuie căpeteniile a uniţilor şi a neuniţilor cu câtă muncă sufletească au putut pe treizile impune tăcere pizmelor religioase?
Biografia latinitorilor, începând de la Petru Maior şi de la restauratori, ar putea să ne puie pe urmele unei propagande, de care nu credem să fie bucuroşi românii şi ne va modera în iutele prefaceri limbistce întemeiate pe limba latină.
Pentru a scăpa România de panslavismul ce o cotropea în minutul unde venea panslavismului, pe nourii nordului, ajutorul înarmat, înavuţit şi năvălitor al moscalilor, se ridica limba scrisă ce izgonea slavonismul şi din biserică; acea limbă scoasă din aplecările întregului neam, în ziua primejdiei întărită de cronicari, s-a luptat până astăzi şi a făcut singură unitatea şi tradiţia românească. Depotopul slavonismului ne-a scăpat reforma; de Calvin ne-a scăpat conştiinţa românului, care a luat limba fără a-şi da credinţa; de potopul latinirii, ce şi cine a scăpa românia?