În istoria limbii franceze, doi oameni ar putea să ne slujească românilor de povăţuire şi de comparaţie vie a luptei între neogalimatio-latini şi cei ce cred că nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbii ce s-a născut cu neamul. Argumente latineşti nu dovedesc nimica în contra rezonului românesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc că românii care au spunere sunt datori a zice spusăciune mai bine decât expoziţie, sau expoziţie decât expoziciune; dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decât urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întâi moldo-român la cuvinteluate din limbi străine, eufonie sfinţită prin scrieri ce au un veac de trai; trebuie a fi un ce mai sus decât regulile, în acel instinct de ţie, decât logica ablativului sau a altui mod.
Aceşti doi oameni vestiţi prin cercările lor, unul cu idei, cu foc, inimă şi talent, al doilea cu judecata dreaptă numai şi conştiinţa naturii limbii sunt Ronsard şi Malherbe . Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amândoi au întrebuinţat materia ce aveau sub mână după ideea ce-i împingea; publicul şi posteritatea au mers nu după teorii fantastice, deşi sprijinite de talent, dar au mers după cela care răspundea la conştiinţa întregului neam.
Românii încă nu au luat bine seama ce au vrut să zică când au vestit şi descoperit că Ardealul în veacul trecut a restaurat limba; propovăduirea aceasta nevoieşte o răspicare şi o tălmăcire. Cine zice restaurat, nu zice creat; restaurat se înţelege a se întocmi unlucru ce a fost sau a se întoarce la principiile nemuritoare. Careoare erau principiile nemuritoare ale românilor ameninţate de pieire, care au trezit pe ardeleni? Era limba românească ce din zi în zi grecismul şi slavonismul o înfăşurau în prejitoarea morţii; grecismul şi slavonismul mâncau limba cronicarilor, limba română pretutindene, limba iubită a lui Klein, a lui Şincai şi a lui Petru Maior. Dacă Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a început cu veacul, dacă combătea aplecările către străinism ori dincotro veneau, fără a introduce alt străinism şi încă un străinism radical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii; dacă Ardealul ar fi avut viaţă şi mişcare în lume, va putea încă să împună şi o limbă. Gândim însă că limba acolo îşi are temelia unde a trăit mai slobod neamul, unde limba a prins rădăcini în legi, îninstituţii, în istorie, în monumentele scrise, în mişcarea zilnică, însuflarea obştească, în obiceiurile sale şi a ajuns a produce măcar comedioare. Să îndreptăm dar propovăduirea şi să spunem adevărul ce-l avem toţi în minte că Principatele au scăpat românia. Când restauraţia începu, adică reacţia în contra rătăcirilor străine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restauraţia, aveau ochii nu la turma năcăjită de saşi, de unguri şi de sârbi, dar la cei români de la poalele Carpaţilor ce sta în picioare cu steagul şi sabia româniei în mână; acei români care au făcut tradiţia românească, revendicată de veacul al XVIII-lea şi au prelungit-o până în zilele noastre, dând vreme şi ardelenilor a se trezi, a se cunoaşte şi a aduce sprijinul lor frăţesc. Propovăduirea restauraţiei acestii a ademenit multă tinerime a crede că românia începe cu gramaticile, de care s-a vorbit, fără a se pătrunde de istorie cu mai multă fierbinţeală decât cumpănă; elevi ce cunosc numai slova şcoalei cearcă a îndemna pe români a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos în nr. 22 publică, sub cuvânt de limbă, un panegeric al sistemelor limbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca să se poată serios ocupa de speculaţii filozofice şi limbistice. Dar putem spune cititorilor Patriei că cine zice sistemă zice presupunere, nu temei; toate sistemele îşi aşază o idee bună sau rea de la care pornesc, dar nu sunt adevăruri necontestate. Nu denumirea de reacţionari poate mâhni pe român, dar greşelile ce împestriţează acel panegeric. Una, greşeala este că începe neamul cu şcoalele Ardealului, şi nu cu şcoala limbii hrisoavelor, limba publică, cu şcoala limbii cântecelor populare, limba inimii neamului, cu şcoala limbii traducătorilor cărţilor bisericeşti, limba credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îşi dau mâna din veac în veac, până la şcoala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una şi nu se leagă în nimică cu tradiţiile scrise şi orale. Al doilea, greşeala este de a propovădui că limbile se reformează, când dimpotrivă limbile se formează zi pe zi. A treia pată este acrimonia către „nenorociţii hrăniţi cu literaturi străine ce nu sunt nici buni străini, nici buni români”. Cunoaştem însă o epocă, unde mai că românii găsiseră forma cea mai bună a limbii, o epocă în care inteligenţa pretutindene era deşteptată, în care din toate părţile şi într-o unire de glas, de spor, şi de ţel, acel al naţionalităţii, se da la lumină numeroase jurnale şi publicaţii, în care au ieşit la iveală colecţii istorice ca Letopisiţele, s-au adunat cântecele poporale etc., etc. Această epocă a fost pe la 1840; şi acei ce erau în capul acestei mişcări intelectuale erau tocmai de acei români, rătăciţi de străini, precum îi califică neofitul din Patria! În literatura adevărată nu se zice: scrieţi, ca să învăţăm şi noi cum se scrie, dar fiecare scrie, şi critica alege. Ar fi fost mare nenorocire pentru români să se fi înăduşit toate inimile în cărţile latineşti; ar fi crezut toţi românii că românia începe cu şcoalele din Blaj, cum zice tânărul neofit, şi în loc de o înmulţire de idei, de o deşteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micşorat şi o înmulţire de pedanţi. De la cine a învăţat a scrie Dante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muştrii (modele), dar ei aveau talent şi … giudecată.
Ar trebui istoria critică a limbii de la formarea neamului român, spre a putea reduce la drepte proporţii propovăduirea de restauraţie ardelenească. Pe adeverirea şcoalelor moderne şi a neofiţilor iuţi, deşi nu iscusiţi, românii nu pot pune temei. Cine mai mult decât românii sunt plecaţi a slăvi oamenii lor, ce se îndeletnicesc cu lucruri ale obştii? Care neam altul slăveşte, fără alegere şi critică, orice nume de ai săi ce pluteşte în istorie, în literatură sau în funcţii civile şi religioase? Dacă, de pildă, în trăitorii de astăzi sunt oameni vrednici, de talent, de inimă şi de judecată, care cu dreptul sunt preţuiţi, câţi alţii trăiesc numai din fala românului, iar nu de meritele lor? Dacă sunt oameni cu ochii deschişi şi înaintiţi peste orizontul mic al unei gramatici şi al unei şcoli, câţi alţii trăiesc de prietenia măgulitoare a unor mici pedanţi redactori de jurnale, redactori şi discipli umiliţi, ce fac din sistemă o dogmă şi din propagatorii dogmei nişte fetici literaţi şi politici? În umilinţa lor, ei ameninţă de urgia focului reacţionar pe necredincioşi: critica secheamă batjocură şi cer conferinţe mature despre limbă; nu pot lua aminte că lumea e sătulă de conferinţe şi că decadinţa limbilor, a artelor a început când s-au ridicat sisteme, grameriani şi retori, ce au stârnit şi iscodit pedantismurile felurite, de au rătăcit cugetul şi judecata dreaptă a neamurilor. Dacă sistemele sunt rele şi consecinţele ridicole, trebuie oare neamul orbeşte să le urmeze, pentru că doi, trei sau o mie de oameni şi-au jertfit viaţa lor a produce acele sisteme? Căinăm oamenii, îi preţuim pentru gândul bun şicredem că cu cât sunt mai de inimă români, cu atâta mai mult se vor pune la muncă de iznoavă: errare humanum est.
Critica nu are vreme a răspica mărimea restauraţiei din veacul trecut, dar poate în treacăt înregistra faptele şi datele tradiţiei româneşti. Găsim într-un jurnal aducerea-aminte a adunării de la Blaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbată de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, în care serbare se închinau cu entuziasm înaintea fraţilor ardeleni care nu au primit decoraţii ruseşti şi ziceau : „Ardealul este matca româniei; în munţii săi trebuie să punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardelenii sunt ataşaţi la pământul lor; ei cu anevoie peregrinează; iubesc caoasele lor să se odihnească în pământul părinţilor lor, şi aceasta le dă o mare virtute de rezistenţă; ei, când se ridicară şi ieşiră din cuiburile lor, trecură munţii şi formară gemenele Principate… Să nu ne îndoim, şi la noi în Principate sentimentul naţional este în adâncul inimilor, tot aşa de înrădăcinat ca în Ardeal. Ideea unităţii române, înainte de a fi propovăduită de scriitorii români al veacului acestuia de deşteptare, a fost în inima căpitanilor şi a domnilor viteji şi în neobosita muncă şi străduinţă a ţăranului. Din începutul deosebirii şi al despărţirii în provincii, românii noştri căutară totdeodată de a le lăţi şi întinde spre râpile Dunării, către Mare de o parte, şi de alta de a nu se dezlipi şi a se înstrăina de ciuburile, de locurilelor de întâia ocupare. Aşa mişcarea literară veni târziu în urma atâtor străduinţe eroice făcute în Ţara Românească şi Moldova pentru necurmarea tradiţiunilor istorice. Aşa, înainte de părintele Petru în Ardeal, logofătul Miron în Moldova priveşte pe românii toţi de laolaltă ca o singură familie; şi mai înainte de el, Mihai-vodă Viteazul voieşte să unească pe români într-un singur stat; mai înainte de Mihai chiar Petru Rareş, bastard al marelui Ştefan, reclamă moşia părintească în Ardeal. Şi de ne-am afunda mai înainte în istorie, spre a căta sentimentele de frăţie română, am vedea că Ioaniţiu cerea de la papa coroană pentru el şi urmaşii lui întemeiat numai pe titlul de român. Într-un cuvânt, cu cât vom desluşi mai bineşirul faptelor româneşti de la început, cu atâta mai tare ne vom încredinţa că ai noştri s-au luptat pentru ideea unităţii mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă şi adevărat sublimă în literatură.”
Ostaşii mari ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti încearcă unitatea politică prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce răzbate peste codri şi peste dealuri: cronicarii, stâlpii literaturii, aţâţă unitatea morală prin aducerea-aminte a legăturii limbii şi a sângelui, şi unii domni prin şcoale înflorite deschise tot neamului. Unitatea şi tradiţia în Ardeal se dezvăluiesc prin durerea lui Şincai, a lui Klein, a lui Petru Maior. Încotro şi când îşi întorc românii ochii şi gândul lor, dau de Principate, centrul vieţii neamului. În zadar ar vrea fraţii ardeleni să respingă influenţa veche şi nouă a Principatelor. Existenţa politică a ţărilor, cât de mică este sau a fost, era şi este un punct strălucitor; şi inimile românilor nu puteau fi aiurea; de aceea după aspiraţiile politice a venit influenţa ideilor şi a civilizaţiei. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadenţă pentru Principate, marii ardeleni ce ştiau Moldova şi Valahia mai bine decât Banatul şi Ardealul, opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor scrise cu pana picată a cronicarilor şi a traducătorilor. Astăzi, când Principatele trăiesc în şirul ideilor franceze, astăzi, când limba umblă şovăind între multe sisteme, astăzi, când forma veche a stilului este uitată şi rătăcită fără întoarcere, iar forma nouă română încă scriitorii nu au nimerit-o, totuşi şcoala ardeleană nu are putere de a trăi nici de tradiţiile restauraţiei, nici de viaţa ei însăşi. Sub sistemele latine prin care schimbă limba nu poate mistui stilul franţuzit al Principatelor; deosebirea este că bucureştenii puţin, ieşenii mai mult îşi adapă inspiraţia de viţele vii ale neamului, caută a-şi ascunde străinismul măcar sub cuvinte române sau învechite în românie, pe când ardelenii, săraci ca şi ţăranii de stilul limbii, cearcă a-şi ascunde sărăcia cu mitologia şi cuvinte latinizate. Mulţi Ronsard avem, dar Malherbii întârzie a sosi. Ştim că gândul a fost bun, ştim în Bucureşti, în Iaşi şi în Blaj că oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost şi sunt pătrunşi de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne este păstrat; ştim că din ei mulţi ar muri şi mulţi au suferit pentru mărirea şi mărturisirea româniei, ştim încă şi vedem că, oricând scriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul şi la văzutul românului, uită sistemele. Răul este că pe lângă dascălii noutăţilor, care au cumpănă în aplicaţia sistemelor, vin ucenicii care îşi pun silinţa şi fala nesocotită şi neştiutoare a întrece pe dascăli. De la gândul restauratorilor de a întemeia gramatica latină, de la gândul de a stârpi cuvintele de extracţie străină am ajuns a schimba tot glosarul. Exageraţiile şcoalelor combatem, nu şcoalele, nu munca, nu îmbunătăţirea. Sunt o seamă de oameni care se sprijină pe scriitorii vechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar dacă, de pildă, este carte în iune, sunt alte cărţi tot de o vechime, ce sună altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimică, de nu că limbile au reguli şi excepţii, că nimică în lume nu este nou, şi s-au aflat visuri şi cercări limbistice româneşti şi în veacul al XVII-lea. Şi noi am vrea să clădim o sistemă de limbă, dar de unde să pornim? — De la Traian împăratul, cum zice Patria în nr. 26 de mai sus, sau de la cronicari? Care-i limba neamului român? Limba lui Ciceron şi a lui Traian, sau limba soldaţilor lui Traian?…
Până ce Patria va dezlega publicului român această chestie, socotim că sistemele nu au temelie, pentru că rezultaturile nu sunt în armonie cu neamul; şi rămânem în încrederea că limba română e o limbă deosebită acum şi a fost osebită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi se formează după reguli încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră.