„Cine vrea să cerce începutul limbii româneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbii latineşti.” Să fi înţeles pe Petru Maior, fraţii ardeleni nu ne da probele văzute mai sus şi nu ne puneau în cumpănă a socoti că pedantismul şi învăţătura sunt sinonime cu studia serioasă a vechimii române, ci dimpotrivă. Acea studie este lipsă, cum a zis Petru Maior, decât, în împrumutarea ei, să luăm ceea ce este partea veacurilor; împrumutarea acea plămădită cu duhul epocii, cu schimbarea năravurilor, cu prefacerea credinţelor, cu istoria şi vieţuirea, alcătuieşte aceea ce francezii numesc… le jugement et le goût; tocmai judecata dreaptă, simţul firesc şi gustul au lipsit din început în scrierile române. Orbirea unora în sisteme şi neînvăţătura multora au aruncat şi pe unii, şi pe alţii în frazeologie fără mărginire, fără alegere, cu care strică publicul. Moldo-românii aveau la început sau a urma tradiţiilor pământeşti, sau a oţeli literatura în prefacerile politiceşti întâmplate la 1821; dar legislatorii Parnasului, ca să vorbim limbajul clasic,neînţelegând că viaţa nouă se tălmăceşte prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alţii au picat în pedantismul cuvintelor; din nenorocire, au rătăcit cu ei o mulţime de tineret. Luat-aţi seama la iarmaroace?… Puteţi pune rămăşag că din două rochii, una frumoasă, dar simplă, alta urâtă, dar stacojie, ţărancele vor cumpăra aceea care bate la ochi. Asemene şi legislatorii noştri au ales în iarmarocul literaturilor ce au socotit mai strălucitor.
Pentru noi, românii, studia antichităţii este o studie de neapărată nevoie; însă nu vrea să zică să luăm romanilor limba şi literatura ca s-o schimonosim într-un jargon fără originalitate. În antichitatea romană stau arhivele noastre: arhiva naşterii instituţiilor fundamentale ale societăţii, şi arhiva limbii… dar într-o măsură istorică. Să studiem, iar nu să prefacem, pentru că-i un lucru peste fire; lumea merge înainte şi nu se poate întoarce; fiul nu poate fi tată sau frate părintelui său; de aceea trebuie să rămânem români, iar(nu) romani. Antichitatea romană merge pentru noi până la punctul acela care leagă lumea veche cu lumea nouă; o mai departe păşire se cheamă împresurare, şi ar fi tocmai ca când am lega un om viu de un trup mort. Mai cu cale şi mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba română şi să luăm limba latină, şi prin urmare să schimbăm pantalonul şi surtucul pe togă, să ne chemăm Cincinatus şi Brutus, în loc de Costache şi Dimitrache, şi să cerem înapoi stăpânirea lumii de odinioară.
Răul n-ar fi fost mare dacă oamenilor cu sisteme limbistice le-ar fi plăcut a produce numai gramatici şi sisteme; răul este că au scris multe şi de toate după visurile gramaticale, şi au deschis era literaturii cu patosul. De se mărginea în sintaxe, în ortografie, limba putea să scape la largul ei, să-şi plămădească, după nevoie şi sporul ideilor, cuvintele şi vorbele, fără a trece prin patimile de faţă… Dar gramerianii, pe lângă fiecare sintaxă, au alăturat, cum s-a zis, producţiile lor şi câte un lexicon de cuvinte ideale, care fac din limba de astăzi o amestecare foarte curioasă la auzire şi mai curioasă la analiză. Cum sare peste un şanţ toată turma când a sărit o oaie, asemene o turmă de copoi, aprinşi de focul lui Apolon şi însuflaţi de flacăra muzelor, s-au aruncat după producători spre a conchera (tot stil român) templul gloriei şi a imortalităţii! Ne este milă de cititori, altminterea am încărca câteva coale de cuvinte culese în potopul cuvintelor străine ce îneacă literatura, cuvinte care n-au nici noimă, nici rudire cu ideea care autorii vor să deie la lumină. Mulţi din scriitorii de astăzi, autori sau poeţi, şi-au pus gloria nu a traduce o idee oarecare într-o limbă înţelegătoare, ci a înăduşi, a speria şi a câştiga mirarea păcătoşilor români cu cuvinte cât mai strălucite şi mai sturlubatice.
Iert copiii care au călcat pe urme rele şi au ridicat astă literatură ţigărită şi şonţită , fără noimă, fără cap şi rădăcină; îi iert şi-i putem jeli, căci strădania lor, talentul, pentru cei care ar fi putut avea talent, se acufundă de pe acum în uitare… Puţine file, puţine linii şi puţine glorii contemporane vor rămâne. Cei mai nenorociţi se vor ascunde în colbul bibliotecilor, şi din când în când vreun anticar sau vreun bibliofil va da la iveală, peste vro 50 de ani, câte o filă ca o hinezărie; dar pe grameriani nu-i iert; sistemele lor toate au început cu vânarea cuvintelor străine şi au ajuns a pune alte cuvinte străine în loc, sub cuvânt că limba română, fiind izvorâtă din cea latină, este de nevoie ca cuvintele să fie latine. Judecata pare a fi dreaptă la întâia vedere, însă îi mai mult o părere decât un adevăr. Dac-ar fi ca limbile să urmeze după acest princip, apoi, cum am zis dinioare, să ne întoarcem la limba mamă; toate limbile din lume, vechi sau nouă, se cobor dintr-o singură limbă primitivă. Sau filologii români nu cred Bibliei şi ştiinţei filologice, care au străbătut şi strecurat toate limbile globului, sau, în ipoteza rezonementului dumilor-sale, ar trebui ca lumea întreagă să aibă numai o limbă şi feluritele limbi ale Europei, Asiei etc. să se înece, din purism în purism, în limba primordială a omenirii.
Limba grecească, limba latină, limba germană se rudesc; cum să tălmăcim aceasta? Împrumutările ce-şi fac limbile nu pot alcătui o rudire aşa de aproape; suntem siliţi dar a crede că au un împreun izvor; însă cum se face că limba latină nu seamănă cu limba germană? şi cum se face că un grec nu înţelege pe un german sau peun latin?… Istoria ne-o tălmăceşte.
Când sosi ziua în care familia omenească înmulţită se împrăştie prin lumea pustie, acea familie s-a desfăcut în ramuri, care ramuri apucară, după nevoie, la apus, la răsărit, în dreapta şi în stânga, cu turmele şi cu limba lor. Acele ramuri, ajungând la locuri de hrană îndemânatice, câmpii, munţi, codri, ape, s-au aşezat şi, cu vremea, s-au prefăcut din familie în neamuri, şi din neamuri în noroade. După întâmplările vieţuirii pacinice sau tulburate, după înlesnirile hranei, după condiţiile topografice, noroadele şi-au mărit nevoile, şi-au oprit gândurile şi au dezvoltat limba lor mărginită în ziua împrăştierii.
În climele frumoase, ca a Greciei şi a Italiei, limbile se îndulcesc, se modifică şi cresc odată cu activitatea. Tot acea influenţădin afară a climei şi a hranei dete măsura şi gradul civilizaţiei, care consacră statornicia şi prefacerea limbilor de acum înfiinţate. În Asia, leagănul omenirii, se naşte civilizaţia, adică: ocârmuirea politică, limba, religia, artele şi ştiinţele; din Asia, civilizaţia se revarsă în Egipet, şi Egipetul prin colonii o trimite Europei. Grecii şi latinii dezbracă acea civilizaţie din făşurile copilăriei, o prefac după spiritul lor, şi aşa omenirea, legănată de un şir de împrumutări prefăcute după locuri şi epoci, constituiază unitatea ei şi moştenirea propăşirii. Ceea ce înţelegerea dreaptă a istoriei ne spune despre despicarea întâi a familiei omeneşti şi naşterea limbilor vechi urmează a ne lumina asupra limbilor din ziua de astăzi. Studia istoriei neamului român ne va spune de unde vine limba noastră şi ce trebuia să fie după logică acea limbă; şi aşa numai vom rămâne în înţelesul cuvintelor lui Petru Maior.