Să trecem cu vederea acum schimbarea iute a literelor; în această schimbare, care negreşit va aduce prefacere serioasă în ortografie,am uitat noi, dascălii, deprinşi cu literaturile străine, că uceniciinoştri, adică milioanele de români, îmbătrânise cu az… buche… ş.c.l., şi prin urmare radicala schimbare bucureşteană şi mai cuseamă cea ardeleană are un miros de străinătate şi o grea înţelegere, ce resping răbdarea celor mulţi cititori. Dacă literele chirilice sunt pecetea slavonismului, să nu uităm însă că instituţiile întemeiate pe obiceiuri vechi se înlocuiesc temeinic numai cu răbdare şi vreme: idei şi învăţătură trebuie românului mai cu dorinţă decât buchea şi cuvântul.
Cât despre limbă, pentru autoritate morală, să ne mai întoarcem şi să ne sprijinim încă o dată pe Petru Maior, autoritate ce trebuie a plăcea fraţilor de peste Carpaţi. Petru Maior, ştiutor de gramatică ca nici unul dintre noi, nu numai a scris în limba obştească a lui Klein, a lui Şincai, a cronicarilor, a traducătorilor bisericeşti cu deosebire că fraza şi perioadele lui sunt mai grele la citit nu numai că (nu) şi-au redus scrierile la strâmtele reguli gramaticale, dar, cu toate aplecările sale către latini, de care este hrănit, cu toată îndrăzneala sa în întrebuinţarea şi introducerea cuvintelor nouă, nu a gândit la fel a îmbrăca limba română în haine latine, a tipi slobodul umblet şi armonia limbii pe vro sistemă, nu a gândit a înregimenta cuvintele, cum se înregimentează batalioanele, după declinaţii şi arme. Suindu-se cu cercetările lui până la principul lucrurilor, Petru Maior ne spune că limba latină corectă (să învăţămşi să înţelegem bine cuvântul corect) vine din limba latinească ce s-a vorbit pururea în Italia; că limba română curge nu din latina corectă, ci dirept din cea latinească a obştei. Pe acest principiu istoric, Petru Maior ne îndeamnă a fi cu luare-aminte în lepădarea cuvintelor, căci sunt cuvinte ce nu se află nici în limba latină corectă, nici în dialectele italice, nici în limbile gotice şi slavone, şi sunt totuşi ale noastre (vezi faţa 306-309 în Istoria pentru începutul românilor înDachia, Buda, 1812). Dar această comoară a limbii, înlăturată din nesocotinţa legislatorilor noi comoară care dovedeşte putere ziditoare în sufletul neamului şi menire de a trăi de viaţa sa însuşi nu este de ajuns pentru a întemeia despărţirea noastră de latini: între limba noastră şi limba lui Ciceron este ţesătura ce ne leagă de limba obştească italienească, precum sunt legate şi celelalte limbi surori de astăzi. Ştiinţa gramaticală îndatorea pe românii învăţaţi a-şi ocârmui scrierile şi, prin urmare, a lucra la edificarea codului viitor al gramaticii române; dar de la ştiinţa gramaticală la aplicarea unei gramatici speciale latine la o limbă alta, este o meşteşugie ghibace, de care ne putem cu dreptul mira. Părintele Petru, cum îl cheamă cu dreptul românii, era om cu multă judecată, deşi de mare învăţătură, îşi iubea prea mult neamul ca să-şi schimbe limba; căci el zicea că „limba e neamul”, şi mai zicea încă cu dovezi că românii nu sunt pogorâtorii limbii lui Ciceron; latina şi româneasca sunt două pâraie ce se nasc dintr-un singur izvor, dar nu seamănă una cu alta. Ne măgulim a crede că părintele Petru nu gândea la concluziile ucenicilor săi şi la silnicia ce ne va face limba latină corectă. Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină corectă e înfrumuseţarea şi regulamentarea limbii latineşti a obştii; limba românească corectă trebuie a fi regulamentarea şi înfrumuseţarea limbii româneşti a obştii limba ce se suge cu lapte de la mamă — adică codul ortografiei şi al sintaxei, al prozodiei şi al vorbei.”Cuvântul este al domnului, sau al conştiinţei neamului întreg”, zice curat dl Cousin, care, pare-ni-se, este tot într-un gând cu Petru Maior. Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci din contra le aduce când în ţie ca moldovenii, când în înt, după placul urechii, când le lasă în forma primitivă la înmulţit sau la singuratic, fără îngrijire de declinaţiile de unde vin. Astfel de împrumuturi sunt legiuite şi înavuţitoare, nu îndărăptnicesc nici auzul, nici mintea; sistemele ce s-au iscat ne aduc limbi nouă, în loc de a rodi pe a noastră. Rugăm pe fraţii noştri din oricare lature a prociti cuminte umilită Istoria pentru începutul românilor: nu stă în acea disertaţie elementele filozofiei limbistice din zilele noastre? Unde e nălucirea înşelătoare?… În Ardeal, ce din zi în zi se desparte de familia românească prin limbă, cum e despărţit prin istorie? Sau în Valahia şi Moldova, unde sunt multe capricii limbistice nejudecate, dar unde încailea gândul, ţinta şi şirul scriitorilor este de a rămânea în elementele române, pentru că aceste elemente sunt carnea şi sângele, trecutul şi viitorul neamului. Critica dar e o faptă română astăzi şi de nevoie; când pâraiele se îmflu de apele glodoase ale ploilor de toamnă şi ameninţă cu înecare casele de pe malul lor, gospodarii îşi numără odoarele, le strâng şi strigă de la un mal la altul sosirea primejdiei. Poate că în treacăt critica vatămă vro iubire de sine mai tare decât dreapta judecată; dar cine scrie, cine se pune în fruntea naţiilor, cu adevărată sau închipuită misie, acela se face proprietatea publicului; mişcarea, sufletul lui, toate sunt ale discuţiei; pentru acela fiinţa i se şterge; din om rămâne numai numele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu vei arăta care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deştepta citirea, dacă nu-i spune autorul cărţii? — căci numele în literatură şi în funcţii sunt titlurile ce aţâţă recunoştinţa, iubirea sau dezgustul şi dispreţul publicului. Multe lucruri şi multe cuvinte sunt încă în lume ce românii nu înţeleg: porneala limbii şi noima criticii sunt două din aceste lucruri încă neînţelese.