Întrebuinţând porecla dată de dl M. Kogălniceanu unor „Columbi” literari de astăzi, am zice cu temei că, Petru Maior osebit, toţi novatorii din timpul nostru au fost şi sunt tătari în limbă şi în istorie, când s-au silit a ne încredinţa că suntem fiii romanilor de pe malul Tibrului şi ne-au îndatorit a vorbi latineşte. Nici un purist neolog nu poate întuneca adevărul istoric, pentru că adevărul acesta este viaţa ce ne mişcă. Pe lângă izvorul istoric trebuie să mai ţinem în seamă că norodul alcătuit din colonişti şi legionari, trezindu-se într-o ţară cu păduri întinse, cu felurite zidiri ale naturii necunoscute lor, cu climă osebită, cu vecini duşmani înarmaţi şi străini de haine, de limbă, de năravuri, silit de a-şi preface în totul viaţa înlesnicioasă a Italiei şi a Galiei în viaţă aspră, muncitoare, au căpătat alte idei, aplecări şi impulsie, şi-au prăpădit accentul dulce; prin urmare, dialectele felurite întrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte nouă. Ce fac neologii din cuvintele născute odată cu românia… cuvinte ce nu sunt nici latine, nici grece, nici celtice, nici slavone?.. Ce vor face din rădăcinile pelasge ca: iorum, hora, miros?… Cu ce dreptate vor zvârli sau opri cuvântul codru, cuvânt nelatin, dar ce se găseşte în limba franţuzească veche?… glod, în limba spaniolă şi alte multe?… Bucureştenii şi poeţii din Moldova zic astăzi: parfum… Ardelenii au osândit şi pe Petru Maior de slavon şi ne-au dat lexicoanele ce le ştim.
Acestea sunt temeliile istorice ale limbii şi a neamului. Fapta logică nu poate fi alta, decât o limbă compusă de mai multe elemente; toate aceste elemente au conlucrat a o produce, prin urmare nici unul nu e străin şi slavonismul este o nevoie istorică pentru limba noastră precum germanismul, arabismul au fost nevoile istorice ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se întregi. Scoate din limba românească ramurile străine… unde e limba… unde e originalitatea ei?… Orice vom face, mirosul slavonesc are să rămâie; doară să ne hotărâm a adopta ex abrupto limba latină sau alta înloc. Slavonismul e strigoiul cu care ne sperie reformatorii; dar ni se pare că reformatorii nu au învăţat rolul slavonismului în limba noastră; ardelenii şi bănăţenii leapădă slavonismul, pentru că le-au fost urâţi sârbii ce le disputau dajmele bisericilor; noi lepădăm slavonismul pentru că urâm astăzi pe ruşi, însă cu toate aceste uri, slavonismul nu ne va lepăda şi el zice ca domnul Moldovei: „Dacă voi nu mă vreţi pe mine, eu vă vreau pe voi”. Precum în rânduiala psihologică, asemene şi în rânduiala materială a lumii şi a faptelor istorice sunt principuri ce se împoncişesc la întâia vedere, dar aceasta este orbirea duhurilor mici şi a vederilor scurte, ce nu văd mai departe decât la gardul lor şi îşi uimesc mintea şi priceperea a chiti un lucru sau o chestie numai pe o parte.
……………………………………………………………………………………….
După socotinţa mea, rolul adevăraţilor învăţaţi ce se vor îndeletnici cu filozofia va fi să se mărginească în definiţia rânduielilor limbii, statornicia sintaxei şi a ortografiei; iar alcătuirea, întrebuinţarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie proprietatea urechii, a bunei judecăţi ale scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru decât cele politiceşti. Cuvântul, fie slav, fie turc, fie latin, ce se va români, are drit de împământenire, şi numai obşteasca frământare şi nevoia pot să-i deie indigenatul, iar nu autoritatea fabricanţilor de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze îi necinstit, deşi limba englezească cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine?
Oamenii serioşi, ce privesc literatura ca complementul naţionalităţii, sunt datori să se opuie puhoiului de sisteme cuvântaşe şi acombate tendenţia literaturii cu cuvinte verzi şi stacojii ca frunzele copacilor când le-a bătut bruma toamna, în loc de idei bune…Ideea bună aduce cuvântul… deşertăciunea sub cuvinte sturlubatice ce nu se leagă unul cu altul îi cangrena noastră… Le faux goûtest toujours le faux goût!
Întâi şi întâi, până a nu ne arunca în bolboacele etimologiei şi ale purismului, făcut-am de-amănuntul catagrafia bogăţiei sau a sărăciei limbii? Şi al doilea, câţi ne-am îndeletnicit cu chestii gramaticale şi cuvântale avut-am deplinele ştiinţe cerşute de asemene obiect…? Să nu ruşinăm fudulia nimăruia, dar sub chip de învăţaţi, multă neştiinţă se ascunde, mulţi au zvârlit în sistemele lor cuvinteo sândite străine, care ar putea dovedi de o baştină mult mai română decât baştina osânditorilor.
Când românii vor întorloca o societate serioasă, spre aşezarea şi dezbaterea chestiilor limbii, când vor pune pe izvod tot ce au, când societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite, indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din ţările unde se vorbeşte româneşte, când se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecărui, dar după duhul istoriei şi a originilor neamului, atunci literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului. Însă, ce va fişi mai de folos încă, până atunci, ar fi să vie în ciuda pedanţilor un soi de Pascal, Racine să scrie în limba românească fie acea limbă pură sau pe slavonie în ţie, în ţio, în ţiune, în ciune, o carte de inimă şi de duh român… În acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele, că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă, simplă, de gust şi de idei.
Reacţia în contra apucării literaturii de astăzi trebuie să vie judecata şi gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înţelege că literatura este pâinea zilnică a unui neam. Într-acea zi se va ridica furtuna împrăştietoare a pedantismului; puţine scrieri vor scăpa; acele scrieri sunt ale oamenilor care s-au oprit pe marginea prăpastiei novatorilor, fără însă să se îmbrace cu totul cu mantaua limbii poporale, tocmai ca oamenii ce înot între două ape… Unii, deşi numai tălmăcitori ai ideilor şi scrierilor străine, şi-au pus încale silinţa a le traduce într-o limbă limpede şi înţeleasă, în care sistemele nouă îşi arată urechile când şi când ca o pată neagră pe o pânză albă. Sunt încă câteva scrieri care dovedesc o presimţire demisia literaturii şi se deosebesc de operele pedanţilor prin o mişcare slobodă, o aducere aminte de obiceiurile limbii, şi prin urmare au o acţie morală pe cititori, dar sunt rari… Totimea literaturii seamănă o mozaică a căria pietricele, nepotrivite în flori şi mărime, nu sunt unite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula şi zice:”Pagina aceasta-i a mea; ideea aceasta, schimosită şi desfrumuseţită,o cunosc; fraza cutare îi furată din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atâta, rândul al 5-lea sau 6-lea”.
Departe de a împiedeca studia antichităţii şi mai ales acea latină, noi am îndemna din tot sufletul, căci acea studie îi baza dritului nostru istoric. Însă de la studia literală la aplicaţia ei la starea noastră este o prăpastie de şaptesprezece veacuri… Sunt mulţi oameni dintre români care ştiu latineşte şi chiar numai latineşte; asta nu-i de ajuns. Pe lângă latinească mai trebuie tactul care întorloacă trecutul cu ceasul de faţă, ca să le tălmăcească şi să înţeleagă duhul lucrurilor şi frământarea lumii. Învăţaţii noştri latini s-au uitat în lumea nouă prin ocheana lumii vechi. Revărsarea popoarelor nouă a prefăcut pământul, hristianismul a prefăcut civilizaţia; rămâne numai a despica în interesurile şi civilizaţia de astăzi înrâurirea vechimii şi măritişul ideilor, interesurilor popoarelor nouă cu tradiţiile şi viaţa veche.
Deci pentru românie, Tacit , Ovid, Virgil sunt ciceronii ce ne vor tălmăci viaţa romană şi ne vor introduce în viaţa română… din ei să luăm ce este dreapta clironimie a noastră, ca să o adăogim la avutul nostru; iar restul nu-i al nostru, îi un legatum al omenirii întregi, un muzeu unde toţi intrăm fără a putea lua nimic.