Să ne oprim puţin în calea grunzuroasă a limbii, simţind nevoia de a tăia deocamdată şirul ideilor din urmă, pentru a ne uita la uriaşii care clădesc temelia ei. Când în România literară ce au luat drept steag „limba înţeleasă de la Tisa la ţărmurile mării”, a picat cuvântul de pedant, mulţi s-au întristat de războinica ameninţare, mulţi nu au înţeles cuvântul, iar mulţi au gândit sau gândesc la răzbunare. Vremile însă de răzbunare au trecut; este nevoie de a întemeia critica şi de a cumpăni de acum înainte bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor. De douăzeci ani încoace, de la zilele decând strigam cu toţii: „Scrieţi, scrieţi, bine sau rău, dar scrieţi”, de pe când românii, însetaţi de cărţi, priveau o carte ca jidovii mana în pustietate şi, în bucuria lor, primeau bunul şi răul fără osebire, cărţile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile, şi scrierea care începuse cu limba românească, s-a prefăcut în meserie, intrată în concurs cu toate meseriile hrănitoare ale vieţii, precupind astăzi o limbă străină. Pe atuncea critica putea fi o personalitate; acum critica e dritul obştesc de a adeveri bunătatea mărfii.
Nu de astăzi a simţit neamul român alunecarea limbii din matca ei; de pe la 1834, urechile pedantismului se arată cu vânarea cuvintelor. Un om ce scrie frumos româneşte în proză şi în versuri, adăpat în inspiraţiile sale de izvoarele şi obiceiurile limbii, deşi deprins cu învăţătura şi cunoştinţa literaturilor şi a limbilor străine, înseamnă primejdia într-o scrisoare ce va rămânea nemuritoare. Acest om, logofătul Conachi, are neologisme, dar hultuite pe tulpină românească sau, cum zice singur el, „pe teapa noastră”.
Să tălmăcim dar ce înţelegem prin pedantism, căci ar fi o mare durere ca românul să-şi închipuiască că pedantismul şi învăţătura, ştiinţa şi erudiţia sunt totuna. Pedantismul pentru noi nu este nici gramaticile ce ar da reguli de ortografie şi de ţesătură, nu este nici lexicoanele ce ar fi arhiva limbii, pedantismul nu este nici silinţa de a îmbogăţi limba cu cuvinte nouă de lipsă, căci am zis din început că idei, vremi şi nevoi nouă cer şi gânduri, şi cuvinte nouă; pedantismul nu este nici crederea că limba trebuie a rămânea în limba cronicarilor limbă epică, ce îşi dă mâna cu limba cântecelor populare. Ştim că veacurile prefac limbile din epice în sintetice, din povestitoare în învăţătoare, precum anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă; dar nici omul, nici limbile nu cresc într-o zi şi nu-şi pot schimba firea, fără a pieri sau a nu mai fi. Pedantismul este vroinţa de a statornici prin logică gramaticală, cursă din regulile gramaticii latine, tâlcuirea şi forma cuvintelor vechi şi nouă; pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbi străine de noi prin ţesătura şi regulile ei; sunetul şi forma, până şi noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor şi al neamului, marele plămăditor de limbi şi de cuvinte, iar nu a gramaticilor, ce sunt numai arhivişti.
Prin pedantism, şi pedantism antiromân, înţelegem iarăşi cercarea de a împărţi neamul în două limbi, când dimpotrivă încercările ar trebui ţinute la înrudirea limbii obşteşti. Este serios de a rostioare că nu se poate scrie în limba ţăranilor şi a întreba dacă Schiller şi Pascal etc., etc. au scris în limba populară? Şi Schiller şi Pascal au scris în limba populară, însă limba lucrată, înmulţită, îmblânzită, întinsă şi întrebuinţată de o mie de scriitori ce au fost înaintea lui Schiller şi Pascal, încât niciodată germanul sau francezul nu ş-au pierdut mintea din ochi; neînţelegerea între ţărani şi Schiller este numai în ştiinţă şi neştiinţă, în idei, iar nu în cuvinte; căci nici la francezi, nici la nemţi, gramaticii nu au întemeiat gramaticile lor pe gramaticile străine, nici s-au îngrijit mult din ce declinaţie le vin cuvintele şi ce ascuţire cer acele cuvinte; toate idiomele, toate dialectele germane, celtice, latine, care cu vremea s-au amestecat şi înrudit şi au concurat a forma limba francezilor, au introdus câte un cuvânt, câte o zicătoare; urechea obştească a prefăcut cuvântul latin după auzul nou, a sucit fără regulă hotărâtă cuvântul celtic sau german şi aşa, cu veacurile şi cu cărţile, s-a format limba de astăzi, limba diplomatică, cum ziceau ungurii în 1848. Pentru noi, dovezile istorice ne îndeamnă a crede că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spiţele noastre s-au rezumatde una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări, iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca şi în gând, iar nu de a nedeosebi, a adăugi, iar nu a lepăda.
Ce înţelegem prin limba poporală?… Doară luăm de limbă oarecare alteraţii ale cuvintelor întrebuinţate, dar conjugaţia, articolul şi ţesătura ţăranului în cât se osebeşte de a sapientului?… Simplicitatea ţesăturii române putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă şi limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. Din nimică Dumnezeu a zidit lumea; cu cevaşi, gramaticii români au ajuns la haos, călărind pe gramaticile latine. Credem că astăzi, pentru a scrie româneşte, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă, idei şi judecata dreaptă a lucrurilor; după înmulţirea avuţiei, gramatianii vor veni şi vor zice: cutare a scris frumos, bine, după rândul limbii şi firea neamului, şi vor zidi gramaticile române, iar nu latine. Fostau, mă rog, oameni vrednici ai românimii, Ureche, Costineştii, Klein, Şincai, mitropolitul Dosoftei, Petru Maior etc., etc.? În ce limbă scriau?… În limba poporului? — Ni se pare că este greşeală; toţi aceştia au scris în limba obştească; de aceea şi sunt mari, nemuritori şi vrednici, pentru că toţi îi înţeleg, mici şi mari, neştiutori şi învăţaţi. Ceea ce pedantismul numeşte limba populară e numai o rea deprindere, o osebire mică de ţinuturi şi de laturi, dar nu e limba cea obştească, ce se scrie şi se aude pretutindene unde sunt români: limba aceasta în care se contopesc toate idiotismele nu se preface cu sisteme latineşti. „Conştiinţa fiecăruia zice dl Victor Cousin prenăscută şi aruncată în neamul omenesc întreg, se cheamă judecată (le bon sens); judecata dreaptă este care a făcut, care susţine şi care mlădeşte limbile, credinţele fireşti de-a pururea stătătoare, societatea şi aşezămintele fundamentale. Nu gramaticii au iscodit limbile, nici legislatorii societăţile, nici filozofii credinţele fundamentale. Cine a făcut aceste toate? Nu este nimene, şi este lumea întreagă, duhul omenirii.”