Nici o pricină personală nu ne-a îndemnat a pune pe hârtie micile observaţii ce a tipărit România literară sub nume de Cugetări, nici nume, nici profesie de cărturar nu avem; în călătoriile silite, uneori primejdioase, între români la 1848 am avut prilej a vedea şi a ne dovedi nepotrivirea doctrinelor nouă ale limbii cu firea duhului, cu nevoile şi cu obiceiurile neamului. Cum zicea d… B. pe Câmpul Libertăţii de la Blaj de silnica legătură a Ardealului cu Ţara Ungurească, că ungurii puneau la cale de români fără români, am putea să zicem şi noi că gramerianii au pus la cale limba fără a întreba pe limbă. Un lucru necontestat că limbile se prefac, dar seprefac ele singure cu întrebuinţarea zilnică, cu sporul ideilor şi nevoile civilizaţiei; însă prefăcătura adusă de ani şi de trebuinţă, măsurată pe noima aplecărilor şi a năravurilor neamurilor e nesimţită la auz şi la vedere. Tulburare în limbi, cum a fost revoluţia noastră, pică în baltă, dar nu pică până a nu aduce confuzie în idei, desfrânare în condei, cacofonie şi stavilă în inspiraţie. Când revoluţii de aceste năpăstuiesc neamurile, sau neamurile pier, sau oamenii de judecată vin dincotrova şi se opun potopului stricător.
Priveala unei polemici aprigi, ce a picat într-o înjosire de idei şi de cuvinte neiertate, ne-a fost întrerupt şirul ideii noastre istorice. Să o urmăm de aici înainte, după cum faptele şi vederea românilor ne-au arătat-o în câmpul Blajului, al Filaretului, pe şesurile Tisei şi pe malurile Prutului.
Un lucru dovideşte polemica, că toţi românii nu sunt poleiţi şi ciopliţi ca atenienii, dar că au mult din firea beoţianilor; maidovedeşte polemica încă că pedanţii sunt iuţi, şi îndeosebi că o seamă de învăţaţi ai Ardealului apără limba născută din sisteme, ca o limbă ardelenească. Poate să fie ardelenească, dar nu este românească. Judecata dreaptă nu ne îndeamnă a scrie franţuzeşte, şi nici un moldovan nu a propovăduit aceasta; moldovenii zic că predicile politice de pe câmpul Blajului de la 1848 s-au ţinut într-o limbă necunoscută celor patruzeci de mii de români adunaţi şi că acea adunare, fără Iancu, fără Buteanu şi fără alţi feciori asemene, ce nu vorbeau după gramaticile şi lexicoanele Blajului, ar fi fost o mare mistificaţie. Facem chemare la mărturisirea celor ce au fost faţă, iar dacă mărturisirea ar putea lipsi, ne îndreptăm la gazetele din acea epocă şi la protocolul adunării din mai 1848. — Suntem convinşi că înşişi învăţaţii Ardealului sunt astăzi uimiţi de rodurile şi confuzia propusă; simţim aceasta la moderaţia temeiurilor, a criticilor din nr. 22, 23, din Foaia pentru minte, unde cunosc că sistemele au întrecut hotarul lucrurilor iertate. Nu vom ridica ce este greşit în apreciaţia dlui G. S. despre autorii franţuji şi limba franţuzească vorbită în Paris, deşi se pare ciudat ca Iaşul şi Blajul să discute aceste obiecte, când e vorba de românie; însă dacă în Franţa există academia, şi academia folositoare, aceasta vine pentru că în Franţa nu sunt, nici au fost mii de sisteme şi de şcoli, mii de gramatici, lexicoane şi opere, după acele şcoale şi sisteme felurite în consecinţe. Are Franţa academie, pentru că Franţa în vreme a înlăturat pedanţii, pentru că gramatica s-a mărginit a da numai reguli organizatoare a graiului unei limbi ce se vorbea şi se vorbeşte, iar nu codul unei limbi închipuite. Nu este drept ce zice fratele G.S. de fraţii moldoveni că nu pricep că limba se schimbă cu vremea. Moldovenii au pus schimbarea ca un axiom de cele ce nu au nevoiede demonstrare; ne pare rău de a-l îndrepta la nr. din România literară; dar acum zicem că, de se schimbă limbile, gramatica însă nu. Critica din nr. 23 a F. P. M. (Foaia pentru minte) se ocupă mult de alteraţiile şi pronunţiaţiile provinciilor; şi aici ne pare rău de înţelesul criticului că provincialisme nu sunt limba; dar când oamenii din osebitele provincii, ca cronicarii, Klein, cărţile bisericeşti şi mai târziu Şincai, s-au tălmăcit tot într-un fel, fără a pica în hiere, fără a mânca şapă şi fără a-şi pierde pşenea etc., suntem siliţi a crede că este o limbă. Am crede chiar într-o gramatică ce s-ar face pe documentele ce avem, dar nu pe documente ce ne închipuim că am avut. Gramatica ce se complică şi, pentru a vorbi mai drept, care porneşte de la filologie, nu dă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase câteodată, dar totdeauna împoncişătoare realităţii. Românii au dat prea mare însuşire filologiei, sau mai binecuvântologiei, care e o ştiinţă de anticar, şi au ridicat-o până ce au făcut din ea temelia unei limbi; dar nici Academia Franceză, nici gramaticile franţuzeşti nu pornesc de la filologie. Lexiconul a înscris cuvintele vechi sau nouă, ori de ce baştină, introduse de practică, de amestecarea dialecturilor provinciale şi străine, de inspiraţiile şi talentul scriitorilor. Gramerianii, pornind de la realitate, au cules şi statornicit reguli organice ale ţesăturii, singura misie şi datorie a gramaticii. Când practica leapădă un cuvânt, academia se mulţumeşte a însemna noima şi etimologia lui şi a spune: cuvânt vechice nu se mai întrebuinţează; când practica a făcut un cuvânt, sau a împrumutat unul, academia îl înregistră iarăşi cu noima şi etimologia sa. Polemica însă, cât nu va ajunge în necuviinţă, nu poate fi nefolositoare şi ne-a deştepta într-o zi calea adevărată. Precum fraţii ardeleni, cărora le cunoaştem multă ştiinţă latinească, sunt greşiţi în apreciaţia lor despre autorii şi limba franceză, asemenea le este greşită propunerea despre dl Eliade, ca cap de şcoală în Moldova. Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală; nici teoriile italiene şi romantice ale vestitului revoluţionar, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină. Cei din rari şi respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme, au avut puţini imitatori, rămânându-le lauda numai că au dat semnul mişcării intelectuale, şi dându-şi laudă mai mare încă, nu cu sisteme gramaticale, dar cu cercetări istorice, cu cercări de poezie şi alte asemenea ce au aţâţat publicaţiile şi scrierile moldoveneşti de pe la 1840. Dar şi apreciaţia criticului despre românismul Principaturilor e greşită; românismul până la veacul al XVI-lea era numai în colţ, şi staturile române se mişcau în rotirea slavonismului, care, am zis-o o dată, era civilizaţia preponderentă. Slavonismul era Dunării ce a fost Apusului latinismul. Ardelenii, neavând fiinţă legală, nu aveau nevoie de a se ţinea de tradiţia politică a vremii; dar dacă arhiva oficială şi biserica au fost slavone la noi, să nu uităm că relaţiile dregătorilor cu locuitorii au fost româneşti, că cărţile domneşti către dregători erau româneşti, că tranzacţiile scrise şi judecăţile se făceau româneşte; şi dacă în Ardeal este colecţia de două sute diplome, toate slavone, în Moldova avem sute de mii de zapise, cercetări, titluri de proprietate şi hotarnice originale româneşti. Erau aşa de români, că toate hrisoavele sună: „Înaintea noastră şi a boierilor noştri moldoveneşti..” Tălmăcirile uricelor, slobozite odată cu acturile oficiale slavone, sunt încă dovezi ale româniei şi titluri ale limbii.
Studia istoriei nu este numai în cărţi tipărite: cartea vie a poporului, adică năravurile, obiceiurile publice şi private, portul, muzica şi limba ne vor da poate soluţia ce o căutăm, soluţie ce o simţim cu toţii, învăţaţi şi neînvăţaţi, şi care unii o vânează pe pământuri străine; nu îndelungat poate orbirea sistemelor să întunece mintea unui neam.
Este în obiceiul criticilor, ce simt pămâtul înfundându-se sub greutatea unor sisteme, a sări din un obiect în altul şi de a pune în cauză efectul. Aşa şi dl G. S. de la gramatică a sărit la frumuseţile stilului, de la Blaj la Atena şi la Roma; şi de la frumuseţile stilului la clasicii lumii, de la clasicii lumii la cântecele populare… Dl G. S.şi toate şcoalele noastre trebuie să urmeze tocmai din contra,… să pornească de la cântecele ce le hulesc ca să ajungă la clasici!…Prin câte fazuri şi prefacere au trecut toate limbile până la clasici!…Numai noi am avut pretenţii de a ne face clasici până a nu începe, de aceea suntem legaţi în felurite sisteme care au prefăcut toată românia într-o arenă de pedanţi. Fiecare fază în existenţa limbilor a avut o epocă de mărire, a produs o operă ce a determinat faza următoare; dar propăşirile nu au venit cu sistemele; nu sistemele au înfiat pe Ennius Rusticus , nu sistemele au înfiat pe Horatius. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul sau cugeniul, civilizaţia şi calităţile veacului lor. Dar numai prin gramatică nu se fac clasici. Vaugelas nu e numărat între clasicii franţuzeşti, şi nu avem nădejde că românia viitoare va putea pune în rândul clasicilor grameriani de astăzi. Sunt autori care au scris după toate regulile gramaticale, şi nu sunt clasici; sunt alţii plini de greşeli antigramaticale, dar sunt clasici. Pentru ce?… Cea întâi nevoie a omului este a înţelege şi a fi înţeles. Cât de clasic ar fi un om neînţeles, munca lui e netrebnică, şi cunoaştem multe opere de asemenea în biata românie.
Faceţi-ne o gramatică a limbii după limba nu ce ar trebui să avem, dar după limba ce avem, şi lăsaţi-ne să începem de la început, lăsaţi-ne să ne rugăm lui Dumnezeu; iar nu lui Dominus Zeus, care este un domn păgân, lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa limbuşoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi, ce o înţelegem toţi, şi vom ajunge şi noi de când în când a naşte câte un clăsicişor. Noi, moldovenii, dimpotrivă, simţim că o mare avuţie, inspiraţie şi limbistică este în cântecele dispreţuite în Ardeal, şi cu ele şi voia criticului vom urma înainte cercetările retrospective. Şi Homer a fost orb, şi gramerianii de pe vremea lui l-au hulit de barbar şi neclasic. Cu părere de rău vedem pe ardeleni mai mult dedaţi literei lucrurilor decât duhului, multă erudiţie moartă, dar nicicum spiritul filozofic al lucrurilor.