Roma creşte, se întinde, se revarsă peste lumea întreagă prin soldaţii şi coloniile ei; până în veacul al IV–lea, în care năvălirile noroadelor se prefac în potopul omenesc ce a înecat puterea romanilor, vorba în provinciile romane se împărţea în limba oficială a dregătorilor şi a şcoalelor, adică limba latină, şi o limbă populară, alcătuită după fiecare provincie de limba romană a soldaţilor şi a coloniştilor şi de dialectele, ori de ce baştină, ale aborigenilor. Dachia, mai mult, ca cea de pe urmă şi mai mare colonie, s-a colonizat cu o mulţime de oameni şi soldaţi din toată împeria, şi mai ales de italieni, de spanioli şi de gali în scopul politic de a încinge Europa şi Italia de sânge credincios, unit cu patria mumă în tradiţii, în religie, în interesele afinităţii; se înţelege lesne că nămolul de oameni aşezaţi în Dachia aduse în noua patrie dialectele mixte, ce începuse a se tocmi la dânşii, şi totodată tradiţiile, credinţele şi năravurile lor; amestecarea lor năştea limba şi naţionalitatea română sau romană a noastră, în care elementul roman trebuia să domnească în proporţie mare, dar fără a înlătura alte ramuri nevoite.
Greşeala noastră a fost, de când am intrat în dezbaterile limbii, că am urmărit numai asemănările noastre cu limba latină şi celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am bătut capul cu neasemănările
— şi tocmai neasemănarea informează duhul sau, cum se zice astăzi, geniul limbilor — şi desparte o limbă de alta: singurul Petru Maior a presimţit aceasta.
Dovadă că neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia, Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri păstrate astăzi de români, care se găsesc unele numai în Galia, iar altele în Spania, şi altele în Italia; dovadă că limba nu este latină, stau: ţesătura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se găsesc în limbile noastre, şi tradiţiile ideii naţionale trăitoare la noi, ce îşi au perechea în unele din ţările citate; şi în sfârşit numirea de haine, de lucruri, de sate şi de locuri, care numiri desluşite de aproape ne-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii românilor în pronunţiaţie, în florile hainelor şi ne-ar aduce poate a specifica geograficeşte în care lature s-au aşezat, de pildă, coloniştii veniţi din Spania, sau cei veniţi din Galia şi Italia.
De la al IV-lea veac, lumea romană se sfarmă: târgurile, coloniile, provinciile se despart; care se stăpânesc de sineşi, care se cuprind de barbari, limba latină se retrage pe vârfurile societăţii, iar limbile şi dialectele năvălitorilor se intorloc, se mistuie, se topesc cu dialectele romane; dialectul italian rămâne mai roman, deşi numai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puţine părţi eterogene, şi ca tradiţie vie a limbii obşteşti vechi a Italiei; dialectul romano-galic se modifică cu limba biruitorilor germani, dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabică, şi dialectul nostru, cel mai de pe urmă născut din toate elementele ce aveau rădăcină în Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare, se combinează cuinfluenţa slavonă.