Depărtarea românilor de apus, de unde era originea lor, îi aruncase nu numai în catolicismul răsăritean, dar şi în slavonism, slavoneasca fiind limba politică, oficială şi religioasă a Dunării. Cercările lui Racoţi de a trage pe români la dogmele lui Calvin, într-o ţintire politicească, îl îndeamnă a porunci tălmăcirea cărţilor bisericeşti din slavoneşte şi a întemeia slujba bisericii în limba română, pentru a-şi câştiga numeroasa poporaţie română din Ardeal şi din comitaturile ungureşti şi a nu o lăsa nici catolicismului răsăritean, nici catolicismului roman, care, după cum este ştiut, nu îngăduie serbarea liturghiei în altă limbă decât în limba latinească. Unul din cele vechi titluri ale limbii româneşti este: „Psaltirea ce să zice: cântarea a fericitului proroc împărat David, cu cântările lui Moisi, şi cu suma şi rânduiala la toţi psalmii, izvodită cu mare socotinţă din izvod jidovesc pre limba românească, cu agiutorul lui Dumnezeu şi cu îndemnarea şi poronca, dimpreună cu toată cheltuiala, a măriei-sale Gheorghe Racoci, craiul Ardealului i proce. Tipăritus-au întru a măriei-sale tipografie dintăi nouă; în Ardeal, în cetatea Belgradului.”
Şi mai departe: „Cinstitul şi luminatul semn al măriei-sale craiul Ardealului, şi al domnului părţitor Ţării Ungureşti, şi a Şpanului secuiesc oşteşte i proce.” I. Corinth. „În soborul creştinilor mai voiesc a grăi cu înţeles 5 cuvinte, învăţând pre alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi străine.” Cuvintele aceste de seamănă a fi critica sistemelor limbistice de astăzi ale românilor sunt o lovire făţişă în contra bisericii latine. Predoslovia către măria-sa craiul Ardealului şi predoslovia cătră cititori I. Corinth este un curs de istorie a schimbărilor politico-religioase ale vremii şi o dovadă că limba scrisă a început cu tălmăcirile acestea. Pretutindene unde se află suflare românească limba slavonă părăseşte altarele şi oficialitatea; revoluţia se face într-o clipeală şi fără contestaţie pentru că era în inima neamului de a vieţui din puterile totale ale lui, pentru că era în natura dreptei judecăţi a românului şi pentru că întemeia şi mai tare duhul neatârnării neamului şi împrospăta antipatiile de seminţie amorţite acum de mult, cu legături politice şi religioase. Dar tălmăcirile poruncite de Racoci cu scop politic aţâţau îndată luare aminte a staturilor române: luând din reformă ceea ce era după înţelesul şi folosul neamului, limba vie şi serbarea bisericii, bisericile din Ţara Românească şi din Moldova, mai cu seamă din Moldova, unde clerul avea mare nume de învăţătură şi de evlavie, opun la acele tălmăciri alte tălmăciri, compun cazanii şi evanghelii comentate, anticalviniste şi păstrează nejignită credinţa religioasă a Principaturilor ce era puterea lor, întărind prin influenţa lor şi credinţa îndoită a românilor de peste Carpaţi.
Încercarea de propagandă politico-religioasă a craiului Ardealului avu de urmare pentru români a da născare unităţii române în toată întregimea ei, a întări naţionalitatea prinţipaturilor cu inaugurarea desăvârşită a limbii şi dezbârnarea iar desăvârşită a credinţei ce putea să le atârne de Ungaria sau de Polonia, primejdia noastră de atuncea.
Precum tot din epoca reformei religioase porneşte şi întemeierea unor limbi apusene ca limbile franceză şi germană, asemene şi la noi tradiţia limbii porneşte de la lupta lui Racoci şi reacţia Principaturilor în contra propovăduirii calviniste.
După titlurile istorice ale neamului ce nu le recuză nimene, după analele pozitive ale limbii, în zadar am mai cerca vreun temei şcoalelor moderne, care toate înlăturează şi pomenirea chiar a tradiţiei, ca oamenii cei noi ce îşi tăgăduiesc părinţii, neştiitoare poate aceste şcoli că analele noastre răspund la epoca cea mare europeană zisă Renaşterea, adică epoca în care popoarele de toate viţele şi-au găsit forma desăvârşită în limbi, în naturi, în poziţia politică şi au plecat pe calea cea largă a ştiinţelor şi a civilizaţiei.
Am zis că şcoalele limbistice au cuibul lor în Bucureşti şi în Ardeal. Acele din Bucureşti care au luat de organ Patria sunt şcoale de fantazie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, da nu română, pe formele şcoalei ultraromantice franceze de la 1830, şcoală cu părul lung, cu antiteza în cap şi în picioare, cu manta pe un umăr, cu ghitara aninată de gât şi cu spada în mână, şcoli de geniu necunoscut în ingrata românie, şcoli ce nu au nevoie de a ţinea seamă de istorie, şi cheamă tradiţia o coterie. Adevărat că scrierile ce ies din aceste şcoli sunt netrebnice pentru mulţime; adevărat că propăşirea ideilor se întinde la numărul fericiţilor ce le pot înţelege; adevărat că nu sunt de acele „ce spun cinci cuvinte învăţând pe alţii, dar de acelea ce spun zece mii de cuvinte în limbă străină”; adevărat că aceste şcoli au de scop a învăţa şi a convinge pe cei învăţaţi şi convinşi numai. Curioasă coterie este tradiţia, de o pot înţelege şi mulţimea, şi învăţatul, şi şcoalele bucureştene.
Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiţia calvinistă, Ardealul, care în veacul trecut s-a luptat cu acea tradiţie în contra năduhului străin, purcede şi el însă din radicalism, şi radicalism latin. Multă ştiinţă, multă erudiţie sunt în Ardeal; prin urmare, logica istorică nu a putut fi neştiută şi neînţeleasă ca în alte şcoli.