Când îşi aruncă cineva ochii pe ceea ce se cheamă literatura română, puţine şi rari producţii pot a-i opri cu plăcere; puţine îndestulează mintea şi inima: cele multe sunt copilării, cercări fără formă, a cărora preţ stă numai în costul tipografiei şi în încredereace au autorii lor că nu se pot găsi lucruri mai frumoase pe lume. Pentru a înţelege pe alţii, trebuie gramaticile şi lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astăzi, sau de nu, eşti silit a ghici, ca cimiliturile dlui R. , înţelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi.
Când mă aştept la vreo idee nouă, lămurită, izvorâtă din mintea română şi scoasă la lumină în limba română, îmi aduc aminte că ideea aceea am citit-o în autori francezi sau nemţi, cu deosebirea însă că aceştia o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, şi ai noştri o prefac în logogrif. Unul preface toată limba în iune, altul în ţie, altul în iu, altul în înt… de nu ştii cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale ale gramaticilor.
Nu mai este iertat românilor a grăi româneşte, sub osândă de ignoranţă; o mare parte din acei ce se încerc a scrie şi-au dat cuvântul a schimosi ce este, şi mulţi vroiesc a face o limbă nouă: cei procopsiţi, sub cuvânt că sunt procopsiţi şi au idei, cei neînvăţaţi pentru că doresc să pară învăţaţi; nici unul nu gândeşte că limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune, după rândul şi spiritul naţionalităţilor! Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile nouă au trebuinţă de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la iveală, să le creeze şi să le împământenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvânt, nevoia îl va iscodi, nu după sistem a cutăruia sau a cutăruia, dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învăţaţii, nici lexicoanele.
În veacul al XVI-lea, când Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douăzeci de ani, la renaşterea ştiinţelor şi-a artelor, pedantismul ameninţa limbile de o soartă ce are multă asemănare cu soarta limbii noastre. Latinismul îneca spiritele; neologismul ţinea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cât o carte era plină de sisteme, cu cât era mai neînţeleasă, cu atâta se părea mai frumoasă şi mai sublimă! Pedanţii se felicitau unii pe alţii… era epoca lor!! Pe acea vreme trăia Rabelais, un om care ştia latineşte, dar vorbea curat franţuzeşte; cum s-ar zice astăzi la noi, un om ce ar şti franţuzeşte, dar ar vorbi, cu toate acestea, româneşte. Acest Rabelais râdea de pedanţi, care despoia mereu latineasca vrând a schimosi franţuzeasca. De s-ar ivi pe ţărmurile Dunării un Rabelais, nu s-ar ruşina să zică şi de noi că despoiem franţuzeasca, ca să schimosim româneasca.
Nu este din cale-afară a înmâna autorii ardelo-româno-moldoveni la limba franceză din veacul al XVI-lea; mulţi din dlor vor socoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele şi scrierile vestite de astăzi; de pildă:
„— Mon ami, d’ond viens-tu a ceste heure?
L’escholier lui repondit: De l’alme, inclyte et célèbre accademie que l’on vocite Lutèce.
— Qu’est-ce à dire? dict Pantagruel à un de ses gents.
— C’est, repondit-il, de Paris.
— Tu viens donc de Paris? dict-il. Et à quoi passez vous le temps, vous aultres, messieurs estudiants au dict Paris?
Repondit l’escholier: Nous transfretons a sequane au dilucule et crépuscule; nous déamboulons par les compites et quadriviés de l’urbe; nous despumons la verbocination latiale, et, comme verisimiles amorabonds, captons, la bénévolence de l’omnijuge, omniforme omnigène sèxe féminin.”
Au trebuit limbii franceze două veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un şir de oameni ca Rabelais, Pascal şi autorii al XVII-lea şi al XVIII–lea veac, pentru a securăţi de latinism şi de italienism, şi a se pune pe calea ei.
Ce este literatura de nu chiar expresia vieţii unei naţii? Înrâurirea literaturilor, ca să fie dreaptă şi legiuită, trebuie să iasă din gradul civilizaţiei, din aplecarea naţională, din înrâurirea stării morale, sociale şi politice; toate aceste elemente trebuie să se înşire delaolaltă. Când un popor moare, puterea literaturii lui este moartă; rămâne numai o rezervă de idei, care nu sunt ale nici unui popor îndeosebi, ci ale omenirii întregi, fără deosebire de timpuri; iar forma veche întrebuinţată la lucrul nou nu-i alta decât o jucărie. Cine întrebuinţează forma literaturilor vechi învie poporul acel mort cu gândul şi cu năravurile lui, căci literatura nu poate fi decât haina unei fiinţe.
Dar ce este pentru naţiile ce se rătăcesc în întreitul pedantism al formei, al cuvintelor şi al momiţăriei străinilor?
De mirare este că românii au început cu pedantismul, când pilda naţiilor putea să le fie de învăţătură. Italienii, spaniolii, franţuzii s-au dezbătut veacuri întregi în faşele pedantismului de tot felul, până ce, în sfârşit, şi-au luat de seamă că al XIX-lea veac după Hristos nu seamănă cu al XIX-lea veac înainte de Hristos; că credinţele au luat prefacere şi întindere, că amestecarea noroadelor a amestecat ideile şi a alcătuit odată cu noi naţii şi limbi noi, după întâmplările noi ale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renaşterii, nu-i alta decât reacţia lumii în limbi, ştiinţe şi credinţe, şi răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. Ce ni s-ar părea oare să întâlnim pe uliţi o manină cu mestii turcesti, cu frac, şi pe cap cu coif roman? Pe teatru aseminea îmbrăcăminte se cheamă anacronism, în literatură pedantism.
Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru că-i cel mai uşor… Cuvântul e bogăţia celor săraci, fără de învăţătură. Iată câteva rânduri dintr-o broşură franţuzească scrisă de un român vestit, după o tălmăcire şi o comparaţie a două limbi, în chipul următor:
italieneşte româneşte
Campidoglio Capitoliu
Nazione Naţio
Razione Raţio
Urmează broşura astfel: „Quelques citations mettront à même de comparer et d’ apprécier les ressources de la langue roumaine”; de pildă:
Italien
Chiama gli abitator’ delle ombre eterne
Il rauco suon della tartarea tromba!
Româneşte
Cheamă locuitorii eternelor umbre
Raucul sunet tartareei trombe!
Altă pildă:
„Lorsque du créateur la parole féconde
Dans une heure fatale eut enfanté le monde
Des germes du chaos…” (Lamartine — Le Désespoir)
Româneşte
Când vorba mundiferă c-o ură creatoare
A zis să fie lumea într-o fatală oare
Din germenii lui Haos… (Eliad — traducţie)
„En faisant une inversion littérale de la traduction roumaine, nous laissons M-r de la Lamartine juger la quelle de ces deux languesétait la plus capable d’exprimer sa pensée, lorsqu’il entonna le chant du Désespoir…” etc. (sic!).
Cred că cea mai înţeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-şi tălmăci gândul într-un chip ca toţi ascultătorii să-l poată înţelege.Nu ştiu dacă dl Lamartine s-a pătruns de frumuseţea tălmăcirii, dar mulţi din noi, care suntem români, mărturisim în cuget curat şi în frica lui Dumnezeu, că nu înţelegem nimica. Autorul limbilor transcrise aice este autorul şi născocitorul unei limbi scoasă la lumină din germenii lui Haos, întemeiată pe o gramatică în io şi un lexicon de asemene… Alte naţii au lexicoane ca arhive a limbilor;nouă, românilor, ne trebuie lexicon ca să putem înţelege ce se tipăreşte în româneşte, şi când zic lexicon mă înşel: avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui E.; avem limba, gramatica, operele şi lexiconul dlui L.; avem gramatica şi limba dlui B.; avem gramatica şi operele dlui S. şi alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere şi lexicoane…
Rătăcirea dlui Lamartine prin literatura română îmi aduce aminte de o producţie care a făcut oarecare senzaţie în vreme: istoria unei călătorii prin sălbăticimile Ceahlăului. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fântână frumoasă, cu apă limpede ca cristalul, în care se jucau naiadele; care fântână o cheamă păstorii cu pietate, fântâna Lamartină. Noi, cu mai mare pietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei şi ne-am încredinţat că autorul, plimbându-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, şi că pe Martin, un urs vestit în munţi, l-a luat drept dl Lamartine. Limba şi pilda dlui I. R., fântâna lui Martin etc. nu sunt lucruri nici trainice, nici serioase. Una se cheamă o voinică iubire de faptele sale, cu o nemărginită dragoste pentru copiii sistemului ce a născut cu o ură creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetică, ce miroase de departe a mitologie.