Cer iertare de descrierea aceasta lungă, cer iertare pentru nevoia în care m-am aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi acele idei, şi câteodată într-un limbaj ce-l hulesc. Aşa de nenorocită este plecarea literaturii române şi aşa de întunecată mintea noastră, că aceste principii elementare ce sunt în alte ţări o faptă vederată, de care nu se mai vorbeşte, ca şi de mişcarea pământului, seamănă a fi pentru noi lucruri din ceea lume; aiurea ar fi pedanteriesă zici că limba, literatura şi poezia sunt trei cuvinte identice ale uneia şi singură formulă… naţionalitatea. Pentru noi, înecaţi în pedantism, este o noutate îndrăzneaţă de a le rosti, vrednică de hula învăţaţilor şi legislatorilor Parnasului. După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-l pusese pedanţii vremii de pe atunce: „pururea se mişcă”, voi striga din Moldova, ca să se audă peste Molna, peste Milcov, peste Carpaţi: limbile domnilor I.L.P. şi altora nu sunt limba românească şi literatura de astăzi nu-i literatură românească.
O mare mâhnire simt; neologismul nesocotit aşa ne-a învălătucit, încât nu mai putem zice cele mai simple lucruri şi mai obicinuite, fără amestecare de vorbe străine: deprinderea noastră de limbi şi de lexicoane străine ne-a tăiat la rădăcină cuvintele şi idiotismul adevăratei limbii noastre, încât ne este mult mai uşor de a scri şi vorbi franţuzo-româneşte şi italiano-româneşte, decât sadea româneşte; ne mirăm când un cuvânt român sau o locuţie pământeană pică din condeiul nostru. Cuvintele sunt ţăruşele, idiotismul este marca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. Mărturisesc neputinţa mea, deşi am cercat a arăta rana noastră, rămânând cu nădejde că Pascalii, Volterii, Cornelii, Racinii români viitori vor găsi şi limba şi stilul român, care le-am prăpădit.