Pe lângă pedantismul sistemelor, care se îndeletnicesc a propune până şi copiilor din faşe, în loc de idei, probleme limbistice ca: Inonorificabilitudinaţionalitate, probleme ce aduc aminte, nevroind, de Rabelais şi de Molière, mai înţelegem încă prin pedantism ţipătul de aristocraţie şi de rusolatrie aruncat asupra celor ce doresc înfrumuseţarea, înavuţirea limbii, după firea ce i-a dat o plămădeală de una mie de ani; aceştia dar resping schimbările scolastice; fiecare parte a României astăzi a înfiat o limbă păsărească, înţeleasă numai de adepţi. Prefaţa celei întâi Psaltire tipărite în limba românească zice: „Cine grăieşte în limbi străine numai pre sine se întrămează, nu pre adunare, unde pre el nime nu-l înţelege, iar nouă ni se cade toate să le facem spre întrămarea adunărei” , din inimă poftim pe ardeleni să priceapă limba Bibliotecii literare, ce se tipăreşte în Bucureşti; poftim pe ardeleni şi pe munteni a se dumeri în oda dlui S. , un moldovan (nr. 14 din Foaia pentru munte), precum dorim moldovenilor înţelegerea odei seculare, la încheierea secolului (pleonasm) gimnaziului din Blaj, numărul 8 , tot din această foaie. Cred că mulţi ardeleni, şi vorbim de cei îmbătrâniţi în cărţi latine, de cei ce au întrebuinţat, pentru a învăţa limba mamei, trudă şi vreme, ce nu întrebuinţează alţii pentru a învăţa limbile moarte sau străine, vor fi stând în uimire. Aceste trei pilde vii nu sunt trei limbi? Şi care din ele e româna?… Dintre oda dlui S., moldovanul, şi oda seculară, noi alegem altă limbă din Ardeal, la care răspund toate glasurile.
„Stilul e omul”, a zis Buffon , acel mare bărbat al Franţei. „Stilul românului este însuşi românul, putem şi trebuie să zicem asta fiecare dintre noi. Tocmai aşa se mai zice cu tot dreptul: limba este naţiunea, şi prin urmare limba română este naţiunea română. Acum vine străinul şi ne întreabă care şi unde este naţiunea voastră? Noi, până să-i deschidem tablele istoriei noastre, luăm amână mai cu înlesnire o gramatică, un vocabular şi-i răspundem: vezi, aceasta e limba, aceasta e naţiunea noastră. Acum străinul merge mai departe, se amestecă printre popor, ascultă sunetul limbii; el vine şi pe la cetăţi; ascultă asemene, poate fi că le şi învaţă. Ferice de noi dacă, în primirea acestor vizite ale străinului, limba din cartea ce i-o dedeserăm noi amână nu i se va părea ca un alt dialect, diferit mai preste tot de dialectul cel viu; norocul nostru, dacă pe la cetăţi nu va afla o limbă ca următoarea: astăzi m-am vorgestellt la domnu Vorsteher, sunt neugierig să ştiu ce Bescheid voi căpăta pe Gesuch-ul meu. Am un Brennerei cu Dampf, l-aş vinde, dacă mi-ar veni un Kundschafft bun. Sau ca următoarea, cunoscută încă şi în forma de anecdotă: — Mă, nu lăsa sertaşul tău în chertiulu meu,că voi lăsa feissa şi i-oi tăia laba; sau şi ca aceasta: — Despre cele ce-mi istoriceşti, m-am pleroforisit pe deplin, dar să-ţi spun drept, că am parapon pe mata pentru calabalâcul ce mi-ai pricinuit.
Însă tot asemenea de compătimit sunt şi acei latini toţi, care limba românească ş-o cunosc numai din locul naşterii lor, şi aceea încă abia învăţată de la părinţi şi până în vârsta de 9-10 ani, de când fuseră duşi între străini; casta acestor literatori, filologi, gramatici şi ce mai ştiu eu cum să le mai zicem, aflu un metod de minune înlesnitor de a înavuţi limba, nu a naţiunii, ci aceea ce şi-au făurit-o ei. Aceştia adică, în loc de a-şi pune cea mai puţină osteneală ca să-şi înveţe dânşii deplin limba naţională, pentru ca apoi să împrumute de la antica latină numai atâtea cuvinte câte ne sunt de neapărată trebuinţă, întocmai ca şi la celelalte limbi romanice, depradă şi despoie dicsionariul latin cu atâta lăcomie, ca şi cum s-ar teme că va veni un tiran oarecare şi va decreta dintr-odată totala stârpire a limbii latine cu toţi clasicii şi neclasicii ei. Atâta nu e destul şi dumnealor mi-ţi introduc miile de latinisme îmbrăcate, încălţate întocmai aşa precum fuseseră aceleşi îmbrăcate pe timpurile cele din urmă ale republicii şi sub primii cesari. De aici apoi rezultă o limbă aristocratică atât de comică, încât e peste putinţă să nu o asemeni cu bădăranul boierit al lui Molière. Aşa, limba aristocratică e ceea ce ni s-a imputat nu o dată, zicându-se, adică, cum că românii cărturari ar fi pornit pe calea de a schimosi limba poporului şi a o preface până şi în formele ei, pentru ca aşa să-şi facă o limbă pe care să o înţeleagă numai ei între ei etc., etc.”
Acesta este pedantismul antiromân; acesta este pedantismul de care proroceşte Psaltirea. Oamenii de talent şi de viitor, de judecată şi de gust nu pic în asemene copilării şi le ceartă. Nu numai broaştele Bahluiului au ridicat glasul, nu numai prorocii ieşenilor au cuvântat, ce şi Vulturul ardelenesc îşi scutură aripa.
Adevărat, când chestiile şcoalelor au îngrijat pe moldo-români, preocupaţia politică i-a îndemnat la cercetarea limbilor neolatineşi la limba latină. Ca toate revoluţiile în lucrurile sau ideile româneşti, goana cuvintelor ce se păreau străine începu cu furie; erudiţia, mai mult patriotică decât socotită, a răspândit războiul şi curăţirea limbii, dar nimene nu gândea la schimbarea ei; ştiau învăţaţii români că filologia este numai o ştiinţă de iubire, o ochire vie de înfrăţirea popoarelor, o dovadă de înrudirea neamurilor şi aveacurilor, învăţătura prefăcăturilor şi împrăştierea limbilor, a credinţelor şi a instituţiilor fireşti, pururea stătătoare, de care vorbeşte dl Cousin. Alteraţiile unei limbi, născătoare de limbă nouă, nu purced din o sistimă hotărâtă, încât să se poată aplica reguli radicale. Capricul, împrejurările vieţii unui popor nasc limbile şi cuvintele; cu precizie matematicească nu se îngrădeşte limba şi inima. Logica, dar o logică greşită, a oarecare idei bune a adus pe români în urmă la consecinţele de astăzi:
„Mare slujbă ar face literaturii noastre cel care ne-ar da un articol cuprinzător de numele traducătorului fiecărei cărţi bisericeşti. Cei mai mulţi dintr-înşii, îndrăznesc a zice, au fost moldavi şi ungureni, care ne-au creat o limbă pe o scară aşa de mare, după cum se vedea în paralelismul între limba română şi italiană, şi ne-au legiuit nişte tipi, de la care, din nenorocire, în ziua de astăzi se depărtează mulţi din fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, întrebuinţând ungurisme, germanisme şi latinisme în fraze şi perioade. Numele acestor nemuritori traducători ar aţâţa iubirea de sine, ambiţia şi slava fiecărei provincii române şi ar face pe mulţi din scriitori a se ruşina să nu amploieze şi să-şi degenereze limba. Nu este aici vorba ca fiecare să-şi scrie dialectul său. Un dialect avem toţi, şi aceia au scris bine româneşte câţi au cercetat limba în natura ei. Noi avem scriitori moldavi, şi au fost şi sunt dragi în toate provinciile române; scriitori ungureni, şi au fost şi sunt primiţi şi plăcuţi peste tot locul unde se vorbeşte limba noastră; scriitori munteni, şi au avut aceeaşi plăcută soartă, pentru că au înţeles şi au cunoscut limba, fără de a o împestriţa cu străinismele împrumutate, sau dela noroadele cu care am avut a face, sau din cărţile ce am citit. Idiomele deosebite ce vedem în cărţile cele mai nouă nu sunt atât idiome provinciale, cât împestriţături de străinisme, sau dovezi de neprindere încă a scrie curat limba românului.”
Autorul cuvintelor acestora este acel autor, cu dreptul vestit, care a scris despre învăţătură la înfiinţarea şcoalelor din Valahia, şi a găsit în limba românului destule bogăţii pentru a putea tălmăci idei nalte şi filozofice. Din nenorocire, deducţiile greşite ale unor analoghii au alunecat, prin scânteierea patriotismului, talentul şi inima vrednicilor oameni, din care unul este autorul acesta. Ne place în treacăt a mărturisi că, dacă limba scriitorului a alunecat pe urmele unei idei, omul însă nu şi-a cruţat nici ostenelile, nici viaţa, nu pentru limbă, dar, ce este mai bine, pentru neam.