În cercările noastre de a ne convinge de temeiurile sănătoase ce ar fi ademenit pe români a părăsi limba strămoşească, am rămas nehotărâţi dacă acestea provin din prea mare ştiinţă, sau numai din fantazia novatorilor, după şcoalele de unde ies, bucureştene sau ardelene. În mai multe rânduri, vorbind de sistemele limbistice, am zis radicale sau radicalism; suntem datori a ne îndrepta zicerea şi a respinge şi acest temei, pentru că cuvântul radical al d-lor stă în contradicţie cu istoria neamului, cu tradiţia românească şi cu scrierile restauratorilor; unii din radicalişti, raţionalişti, şi ce vor mai fi, au pornit fără să ne spuie de unde pornesc; alţii pornesc de la o limbă latină depravată, ce o socot limba lui Ciceron. După aceştia, coloniştii romani au urmat de la descălecatul întâi a vorbi şi a scrie latineşte, şi numai cu vremea, cu megieşia şi amestecarea bulgaro-slavonă, s-au şters dintre ei limba şi literele latine. Din nenorocire pentru aceşti utopişti, istoria lumii şi un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. Istoria mărturiseşte că în lumea română, pe lângă limba oficială latină, trăiau cot la cot şi dialecte compuse de latineasca cea obştească ce nu a pierit niciodată în Italia, zice Petru Maior. Aceste dialecte duse de soldaţii romani, răsplătiţi cu pământuri în ţările biruite, s-au întrulocat cu limbile acelor ţări biruite şi au produs modernele limbi, zise neolatine. Cu decadenţa romană, limba latină oficială pică şi ea; dialectele provinciale intră la rând şi se ridică la grad de limbi; asemănarea limbilor române, franceze, spaniole şi italiene nu vine de la limba latină, dar de la cea latinească a soldaţilor. — Cu cât cearcă cineva analogiile, suind şirul veacurilor, cu atâta asemănarea între limbile surori e mai mare în construcţie, în cuvinte şi în idei. Pe când limba latină este uitată ca limbă vie, şi rămâne numai o legătură a cancelariilor, a învăţaţilor şi limba bisericii, limbile nouă se încerc a scrie şi a creşte. Greutatea întâmplărilor istorice, tendinţele religioase ne siliră pe noi, românii, a trăi în înrâurirea slavonă, ca înrâurire preponderentă; în lipsă de dovezi vechi, suntem datori a crede că limba românească scrisă a început cu literele chirilice, despărţită cum era de vatra civilizaţiei neamurilor latine, care neamuri luaseră literele latineşti nu ca o moştenire a limbii lui Ciceron numai, dar ca un avut al civilizaţiei italiene din străvechime, civilizaţia aceea ce a respins litera grecească.
Multă vreme, dialect popular numai, restrâns în întrebuinţarea casnică şi în relaţiile private, dialectul putea să piară de piere fiinţa politică a neamului; dar micile privilegii feudale ale Maramureşului şi ale Făgăraşului, neobicinuinţa pe atuncea a crăiilor de a amesteca neamurile şi a constitui omogeneitatea ţărilor, şi mai ales întemeierea domniilor române a Valahiei şi a Moldovei, întăresc dialectul. Cu privilegiile mici, cu ridicarea politică a Principaturilor, dialectul se ridică şi se impune dregătoriilor, începe a se scrie prin acturile publice şi se preface în limbă. Cum ne-a părăsit limba latină oficială cu strângerea românilor, asemene şi limba slavonă ne lasă cu înfiinţarea straturilor române. Un eveniment religios, reformarea, ce desparte omenirea de astăzi, veni când românia era în cumpănă de a se topi în oceanul slavon, şi goni limba slavonicească de tot din lumea română şi începe adevărata şi singura tradiţie a limbii române.