De mult caut a-mi da seamă de haosul limbistic din Ardeal, şi nu izbutesc decât a mă pierde într-un haos de gândiri. Asemenea anomalie nu ar fi de mirare în Principate, unde treptarea poporului, întemeiată de îndelungată vreme, şi împrejurările politice au putut aduce instituţii şi elemente felurite din toate părţile, unde educarea cu totul franceză, de treizeci ani încoace, a putut aduce în rătăcire forma şi stilul scriitorilor, precum educaţia grecească a veacului trecut a lăsat urme vederate. — Dar Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, şi este greu de înţeles cum o familie patriarhală, unită într-un singur gând, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la comedia limbistică de pe câmpul Blajului! Cu durere o mai spunem o dată, Blajul a fost o tribună unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic decât pentru drepturile neamului românesc.
Când şi cum au răsărit sistemele?… Veacul al XVIII-lea a dat ardelenilor doi autori româneşti: Şincai şi Petru Maior. Şincai, deşi pe ici-cole se încearcă cu limba, însă, dedat cu cronicarii români, este român în limbă, în idei, până şi în formă; cevaşi din măreaţa simplitate a cronicilor noastre se revarsă în Cronica românilor a sa.
Petru Maior, ce trece în opinia ardelenilor înaintea lui Şincai, deşi încă român, dar se uită cu dragoste la limba latină şi lucrează la deschiderea erei aste nouă care nu a produs nici o carte românească. Pildele vor arăta mai bine ceea ce vroim a spune decât cuvintele; iată cum scrie Miron Costin în Letopiseţul Moldovei: „Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenesc şi muntenesc şi în ţările ungureşti cu acest nume de români, până astăzi, de unde sunt veniţi întru aceste părţi de pământ, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep ostenea la aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul ţărilor dintâi, de la Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani preste mie trecute, se sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere.
După multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul leşesc pentru soră-sa Elisafta, pre care o au cerşut, şi văzând că nu vrea să i-o deie, au socotit că are vreme să-şi răscumpere ruşinea sa despre craiul leşesc cu sânge nevinovat, şi au început a strânge oaste. Ce văzând craiul unguresc vrajba ce intrase între dânşii, şi simţind că Bogdan-vodă face oaste asupra leşilor, au trimis sol pre Ştefan Teleki ca să-i poată împăca…”.
Asta e limba moldovenească din al XVII-lea veac. Între limba aceasta şi limba lui Petru Maior şi a lui Şincai deosebirea este neînsemnată!
Urmaşii lui Şincai şi ai lui Petru Maior zic: „În contra lui Ştefan din Moldavia se persecută plan perfid din partea lui Albert şi Vladislav; acela se prepara neîncetat sub pretext de a purcede în contra turcilor. Prefectul Transilvaniei, Dragfi, şi comitele Timişoarei, Ioza, căpătară ordine de la Vladislav să steie paraţi spre a intra în părţile transalpine. Începutul anului R. 2250 (Hr. 1497), Albert provocă pre Ştefan să-şi strângă oştile spre a lucra în comune în contra turcilor, ca să-şi recapete Chilia şi Cetatea Albă. Acesta se dechieră a fi parat la toate.” Mai departe: „Sultanul, mulţemit cu deputăciunea ce adusese diverse daruri cu onoare, restitui darurile, promiţând ţărei pace şi moldovenilor amiciţie. În anul R. 2258 (Hr. 1505), Bogdan peţi de la Alexandru, regele Poloniei, pre soră-sa Eliza de soţie, însă muma-regină precum şi prinţipesa recuzară căsătoria, fiindcă Bogdan era lusc! dar regina nu mai trăi mult şi muri. Atunci Bogdan, care ştia că aceasta fuse cauza prinţipală de i se recuzară mâna prinţipesei, reînnoi peţiciunea în al doile, însă căpătând răspuns negativ, irrupse în Pocuţia şi ocupă cetăţile.”
Trei tomuri de asemene!!! Iată cum se scrie istoria, adică o carte de învăţătură pentru cei lipsiţi de învăţătură, pentru cei ce au nevoie de a înţelege faptele strămoşilor! Cât pentru românii cei învăţaţi avem încă ceva mai frumos:
„Definiţiunea e substituţiunea certor desemnăciunii caracteristice în locul simplei denumiri a unui obiect sau a unui fapt. Attenţiunea e actul prin care aplicăm cu voinţă şi cu adăpărăciune una din facultăţile noastre cele intelectuale spre un obiect determinat. Dacă aplicăciunea e internă, atunce vorbei attenţiune se substituie vorba reflexiune. Attenciunea rezultă din o intervenţiune energică a voinţei în lucrarea inteligenţei.”
Ne-aducem aminte că un om cu spirit îşi cerceta pe un al său nepot, de curând sosit din străinătate: „Hei… fătul meu, spune-mi: învârtita cum se cheamă franţuzeşte?…” „Învârtision”, răspunse nepotul. Româneşte, învârtita se cheamă astăzi învârtăciune.
Petru Maior zice: „Cine vra să cerce începutul limbei româneşti îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbei latineşti” . Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundaţi în cărţile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea; ei s-au uimit şi s-au împietrit în fantastice teorii, s-au uitat la materialul zidirii în loc de a îmbrăţişa armonia liniilor, au învăţat limba într-o închipuire retrospectivă, în loc de a o învăţa la izvorul ei adevărat, la şcoala trebilor, a nevoilor şi a istoriei neamului. În Principate sistemele, în luptă cu lumina, cu mişcarea publică, cu grijile politice, cu critica, cu dispreţuirea unor din scriitorii citiţi, supuse a fi judecate pe teatru, s-au desfăcut şi se desfac din zi în zi, rămânând din ele numai o înlesnire pentru împământenirea cuvintelor de lipsă. Adevăratul spirit al deşteptării românismului a avut şi are cuibul său în Principate, unde elementele străine s-au ros şi au slujit a ne întări. Generaţia trecută, deşi legănată în îndoita înrâurire grecească şi a literaturii franceze din al XVIII-lea veac, ne-a lăsat însă pagini frumoase româneşti; generaţia de faţă se luptă încă în haosul sistemelor, dar haosul va fi învins până în sfârşit. Afară de cărţi grele de desertaţii şi de argumente, Ardealul nu a dat româniei până acum o singură carte de închipuire şi care să răzbată inimile.
De aceea socotim că literatura română se împarte astăzi în două şcoli: una ce îşi are cuibul în Bucureşti unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice ţipăt discordant se sfârşesc, în iune, io, înt etc., al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulţi partizani în Moldova; aceasta este şcoala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români şi româneşte, şi a face o literatură numai din viţele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor şi a jargonului neînţeles din Ardeal.
Neputând crede că acest jargon va pute învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputând crede că copiii românilor vor ajiunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputând închipui că gramaticile vor fi mai tari decât veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea unora din sistemele ardelene în şcoalele noastre. Va trece şi ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme încâlcite, şi va rămâne numai românismul! căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sunt limbile moarte, şi românii sunt încă plini de viaţă!