Gramatica, a zis oarecine, este un mijloc, iar nu un ţel; la români, ambiţia gramerianilor a prefăcut mijlocul în ţel; cu pericolul de a stinge în noi închipuirea, slobozenia gândului, volnicia stilului, armonia, firea şi folosurile scrisului, domnii grameriani ne-au adus într-un timp în care popoarele s-au scuturat de vrăjbile şcoalelor, şi la un neam mândru ca al nostru, în care conştiinţa sângelui a fost vie în cele mai grele vremi ale istoriei sale, a concentra înţelepciunea neamului cu cuvântologie, alfa şi omega ştiinţei şi a râvnei românilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Primejdia înghiţirii slavone, frica şi visul rău al gramaticilor şi politicilor noştri, au petrecut-ode mult românii, şi au petrecut-o până a nu fi pe lumea română gramaticii şi politicii. Cine ia pană în mână astăzi nu gândeşte ceva scrie, ce carte de folos va da la lumină pentru inima, mintea şi învăţătura românului, dar gândeşte pe ce mod va scrie, pe care logică gramaticală: pe logica italienească, pe logica ardelenească, pe fantezia franţuzească, sau pe alte logici, nebotezate încă, ca foile Blajului, ca Patria din Bucureşti, ca Zimbrul din Iaşi; nimene nu scrie ca să-l poată înţelege fraţii şi părinţii săi… Patrioţii scriitori, gramerianii, ziditorii de temelie ai limbilor nu văd gloata, poporul iubit pentru care se fălesc că lucrează, sau socot acea gloată deprinsă cu latinească, franţuzească şi italienească; nici unul nu-şi aruncă ochii peste logică şi nu se întreabă când şi când: oare logica lungită, tot lungită şi întinsă, ca o aţă, din deducţie în deducţie, nu cumva duce drept la neputinţă şi la groapa absurdului, dacă ne este iertat a întrebuinţa acest cuvânt străin, tălmăcit româneşte prin cuvântul neghiobie? Logica este de a se opri la pontul unde un princip se loveşte cu alt princip, şi pentru noi este de a ne opri în analogiile stârnite la pontul unde limba noastră respinge limbile străine, la pontul unde aceste analogii vatămă nu numai armonia, dar fiinţa organică a limbii.
România ştie acum de descoperirea manuscriptului moldovenesc din 1427 în biblioteca de la Oxford; acest manuscript dă dreptate României literare în privirile sale istorice asupra limbii scrise. Nu ne fălim de această descoperire, ce ne întăreşte în apreciaţiile noastre, pentru că adevărul izvorea pentru noi din însăşi viaţa neamului; simţim că toate sistemele şi-au trăit veacul şi oamenii serioşi, ca să prindă la putere, se întorc şi se vor întoarce, ca uriaşul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adică la tradiţia istorică în picioare, tradiţia care ne-a făcut şi ţinut români, şi care tradiţie, ea numaine va da putinţele de a produce literatură însufleţită şi trăitoare şi ne va pune pe calea civilizaţiei adevărat naţională, de care ne depărtează năluciri.
De a greşi prin mult patriotism este o greşeală frumoasă; de a greşi cu trudă, cu erudiţie încă nu este nefolos: din frământătura minţilor, din scăpăratul ideilor ies priceperea şi adevărul; sistemele, judecata de înseşi rodurile sale sunt în cumpănă de a opri întinsele lor deducţii; mulţi scriitori se alăturează de tradiţii; şi aceşti scriitori sunt cei bine primiţi de cititori; este de prevăzut că în curând şcoalele şi tradiţia se vor uni într-un eclectism, unde ne amână sporul ideilor, dezvoltarea civilizaţiei, şi de care ne leagă baştina noastră, căci românul s-a născut prin eclectismul politic; gramatica se va reduce la misia sa, şi scriitorii, după învăţătura, talentul şi aplecările lor, vor întrebuinţa, alege, lepăda şi româniza cuvintele. De a face din limbă o chestie de naţionalitate se înţelege; dar de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului ei este altă chestie: chestie de pedanţi, de neştiitori, de şarlatani sau de mişei, când nu este cumva o neguţitorie de sentimente patriotice. De a vorbi de aşezarea limbii pe nişte baze mai solide, de baze cerute de regulile ce constituie o limbă este o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi, îngâmfătoare pentru cel ce o scrie, deşartă pentru înţelepţi. Când se naşte o limbă în lume, se naşte cu organismul ei, se naşte negreşit pe o bază solidă, pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o înfie sau care se naşte cu ea, precum românii, pe condiţiile climei, a vecinătăţii şi o mie de alte condiţii ce alcătuiesc istoria. Nu doară să căinăm românii că, surzi şi muţi, nemişcători şi nesimţiţi două mii de ani, nu au avut răbdare a aştepta zilele noastre, pentru a li se face o limbă solidă. Dacă cititorii României literare ştiu muzica, ar putea asemăna cuvintele însemnate cu oarecare întorsături urlate nepotrivite cu notele şi acompanemântul.
Până la ziua dorită a înfrăţirii sistemelor, Patria eroică din Bucureşti, un corp ager, ce respiră ca un torent liber un aer de viaţă vegetală, spânzurată cu sfforţu pe vârfurile antitezei, ca o pasăre pe bolta cerului va urma a sprijini sistemele, ba încă va mai naşte o sistemă ce se iscăleşte Y grec; singură buche sistematică de care scăpase biata românie. De ce rădăcină să fie acest Y grec ruşinos, ascuns în coada Patriei noastre, ca alt Y grec ce se ascunde încoada rândurilor de pe urmă ale emigraţiei române de la 1848?…Nu este ardelenesc, căci Ardealul, şi când se îmbracă latineşte, tot vorbeşte româneşte. Moldo-român?… Dar românul de mult s-a despărţit de grecul; nu ar fi oare acest Y grec din acele neamuri înţelepte, care ştiu, zice dl Voinescu, a pregăti în optsprezece feluri cartofele , dar nici într-un fel a vorbi româneşte?… Crescături hibride ce stârpesc pământul român, de care s-a mai vorbit odată în Moldova.