Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.
Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii româneşti. Ea este, în mare parte, anterioară producţiilor cărturăreşti; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologiceşte dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.
În ce priveşte a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.
Născut din coloniştii aduşi de Traian în Dacia şi din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-şi face alcătuiri politice şi bisericeşti decât după o lungă împreună-vieţuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului şi a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuinţa numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naţionale, căci aşa s-a întâmplat şi cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuinţa limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuinţa şi ea numai în legăturile dintre particulari.
Din această pricină şi învăţătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învăţaţii noştri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte şi cărţi scrise în limba slavonă.
Când încep românii să întrebuinţeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărţi?
Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximaţie. Părăsirea limbii slavoneşti s-a făcut încet, încet.
Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:
a) Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susţinut şi alimentat. Susţinerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuţinându-se mănăstirile slavoneşti de peste Dunăre, se împuţinează şi numărul celor ce aduceau la noi învăţătura slavonă. Ca şi un râu de munte, care îşi scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă şi nu mai aduc puhoaie din munţi, tot asemenea această înrâurire slavonă şi-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
b) Pe măsură ce se împuţinează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alţi străini, grecii. Relaţiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică şi ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenţei slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, aşteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influenţa lor.
După căderea Constantinopolului, se întâmplă şi în Ţările Române imigraţiune de greci, ca şi în Occident. Influenţa lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon şi, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.
Această slăbire a curentului slavon făcea, negreşit, din ce în ce mai grea întrebuinţarea limbii slavone între români, iar numărul românilor ştiutori de slavoneşte se împuţina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoţească în care era pe atunci închisă toată învăţătura vremii, ideea unor traduceri româneşti ale cărţilor religioase.
Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise româneşti, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea şi au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socoteşte că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voroneţean şi Psaltirea Scheiană se datoresc influenţei husiţilor. Din nenorocire, mişcarea aceasta n-a avut nici o urmare şi rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii româneşti ca limbă scrisă.
Al doilea moment este pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când apar şi primele tipărituri româneşti. În această vreme (între anii 1508-1588) se vede că s-au produs stăruinţe mari din partea slavonilor pentru a-şi mai întări influenţa lor în Ţările Române şi de aceea vedem că se tipăresc numai cărţi slavoneşti în prima jumătate a secolului XVI. Dar în această vreme reforma religioasă pătrunde în Ardeal, pe de o parte prin saşii luterani, pe de alta prin ungurii calvini. Şi unii şi alţii se silesc să facă prozeliţi printre români. În scopul acesta se tipăreşte la Sibiu în anul 1544 un Catechism, cunoscut sub numele de Catechismul românesc.
Încercarea se vede că nu face să se prevadă nici o izbândă, căci altă carte nu se mai tipăreşte la Sibiu. Tocmai peste 20 de ani o nouă ieşire în luptă se produce la Braşov, aci însă cu o mare forţă şi stăruinţă.
Judele săsesc din Braşov, Ion Benker, stabileşte o tipografie, aduce aci pe tipograful Diaconul Coresi de la Târgovişte şi tipăreşte cărţi. Prin stăruinţele lui apare la Braşov cea mai veche carte tipărită româneşte, pe care o cunoaştem până acum: este Evanghelia de la 1560-61. La 1563 se tipăreşte Apostolul; la 1568 se tipăreşte Psaltirea; la 1570 a doua Psaltire.
În acest timp calvinii încearcă să revină la atac şi tot prin Coresi, Forro Micloş tipăreşte un Tâlc al Evangheliilor la 1564.
Aceste lovituri date limbii slavone nu produseră însă un efect prea mare; suntem departe încă de introducerea limbii române în biserică, pentru că chiar aceia care o loveau nu îndrăzneau să fie prea radicali şi tot ei tipăriră în aceaşi vreme şi cărţi slavone.
Astfel între anii 1508-1588 se tipăresc în Ţările Române 38 de cărţi (atâtea se cunosc), dintre care 28 slavone, 2 slavo-române şi numai 8 româneşti pe de-a-ntregul. Oricât de mic să fi fost însă succesul luptei contra slavonismului, mişcarea aceasta are o importanţă foarte mare: că toate traducerile şi tipăriturile s-au făcut de către Coresi, care venea din Muntenia să trăiască în Transilvania, care făcea cărţi destinate a se citi şi în Transilvania şi în celelalte Ţări Române; prin aceasta se întemeiază de la început unitatea de limbă.
A treia epocă de activitate literară se începe tocmai pe la 1633. Este momentul unui nou atac al Calviniştilor; dar acum ei găsesc în faţă opoziţia ortodocşilor şi o reîmputernicire a slavonismului. Este epoca lui Matei Basarab (1632-1654) şi a lui Vasile Lupu (1634-1653). Nici acum nu se poate vorbi despre introducerea limbii române în biserică. Matei Basarab face apel la lumea slavonă şi, prin Petru Movilă, care era mitropolit la Kiev, aduce tipografi, întemeiază tipografii la Câmpulung, la Govora, la mănăstirea Dealului şi la Târgovişte; este imitat în activitatea sa de către Vasile Lupu. Şi unul şi altul tipăresc cărţi slavoneşti, luptă în contra propagandei din Ardeal şi sub auspiciile lor se ţine sinodul ortodox de la Iaşi (1542).
Faptele acestea au fost amintite de multe ori de către istoricii literaturii noastre, dar nu destul de accentuate, poate pentru că ele erau menite să distrugă legenda că Matei şi Vasile au introdus limba română în biserică. Acela care le-a expus în mod complet şi cu toată documentarea necesară a fost d. I. Bianu în discursul de recepţiune la Academie.
În epoca de la 1633 până la 1656 se tipăresc 31 cărţi, din care 8 slavone, 3 slavo-române, 19 româneşti şi una grecească. Iată cum grecismul, care ajută ridicarea limbii române, începe să-şi facă şi el drum.
După vreo 20 de ani de amorţire urmează epoca lui Dosoftei (1671-1686), mitropolitul Moldovei, a cărui acţiune însă a fost cam risipită din pricina evenimentelor politice, care l-au influenţat direct şi pe el şi s-a mărginit mai ales în Moldova.
Când această activitate era aproape să se stingă, se începe în principatul vecin o mişcare şi mai puternică. Acum ajungem la momentul culminant al luptei limbii româneşti pentru a deveni stăpână în Ţara Românească. Este epoca lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi a lui Brâncoveanu (1688-1714), este epoca mitropoliţilor Teodosie şi Antim. Aceştia au avut gloria ca în timpul lor să se desăvârşească introducerea limbii româneşti ca limbă oficială a bisericii. În timpul lui Şerban se introduce citirea în româneşte a Evangheliei şi a Apostolului, iar la 1713, pentru prima dată, se citeşte în bisericile Munteniei, Liturghia şi Molitvelnicul în limba ţării. În vremea aceasta se întemeiază tipografii la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la Bucureşti.
În vremea aceasta, de la 1673-1716 se tipăresc 117 cărţi, din care 46 româneşti, 20 slavo-române şi numai 3 slavoneşti; însă şi 2 greco-române iar 41 greceşti pe de-a-ntregul.
Acestea au fost fazele prin care a trecut chestiunea introducerii limbii române în biserică.
Ele arată că faptul aşa de important pentru dezvoltarea culturii noastre nu s-a întâmplat într-un anumit moment; ci ne aflăm faţă cu o serie de transformări încete: astfel că de-abia prin al treilea deceniu al sec. XVII evoluţia era săvârşită. Detaliile se pot vedea în citata lucrare a d-lui I. Bianu (Discurs de recepţiune, 1904).
Cu biserica, cu cărţile bisericeşti, se începe dar literatura românească.
Pentru noi cei de azi e greu să ne transportăm cu mintea în vremile acelea şi să înţelegem durerea sufletească a românilor care se duceau la biserică şi nu pricepeau nici o vorbă din câte spunea preotul, dar ei trebuie să fi suferit adânc, şi, când aveau în mână o carte bisericească scrisă româneşte, mare trebuie să le fi fost bucuria.
Care e valoarea cărţilor ce ne-au rămas din acele vremuri? Constituiesc ele o literatură?
Cărţile acestea bisericeşti – psaltiri, evanghelii, cazanii, apostoli, molitvelnice, vieţile sfinţilor ş.a. -, sunt traduceri. Ca traduceri pot ele să intre în istoria literaturii româneşti?
Negreşit că prima condiţie a unei literaturi este originalitatea; nu poate exista o literatură numai din traduceri. Şi literatura religioasă a secolelor XVI-XVIII e reprezentată numai prin traduceri şi prin prea puţine prelucrări. Originale avem numai prefeţele şi epilogurile. În acestea autorii nemaifiind legaţi de fraza din originalul străin, vorbesc mai liber, cugetarea este a lor şi expresia este tot a lor.
Dar pe de altă parte, pentru existenţa unei literaturi se cere să existe o limbă literară.
Aci stă însemnătatea literaturii religioase. Ea a stabilit unitatea limbii. Acelaşi om traduce şi pentru românii din Transilvania şi pentru cei din principate. Adeseori acelaşi manuscris servă spre a tipări o ediţie în Ţara Românească şi alta în Transilvania. Ieromonahul Silvestru a tradus şi Biblia, publicată de mitropolitul Simion Ştefan din Transilvania şi Cazania, tipărită la Govora de Matei Basarab.
Pentru ca asemenea comunicări de texte să fie cu putinţă, se cerea ca limba în care se traduceau acest texte să fie înţeleasă de românii din diferite provincii. Spre acest scop au lucrat traducătorii cărţilor româneşti chiar în mod conştient, căci iată ce zice mitropolitul Simion Ştefan în prefaţa Noului testament din 1648:
„Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte, că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip. Pentru aceia cu nevoie poate să scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip. Au veşmânt, au vase, au altele multe, nu le numesc într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii; că banii aceia sunt buni care îmblă în toate ţările, aşa şi cuvintele acelea sunt bune care le înţeleg toţi.
Noi drept aceia ne am silit de cât am putut să izvodim aşa cum să înţeleagă toţi; iară să nu vor înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr-alte ţări de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăesc toţi într-un chip”.
Acestea sunt consideraţiile pe care ne întemeiem ca să începem istoria literaturii culte vechi prin literatura religioasă.
A doua parte a vechii literaturi o formează literatura istorică. Începând prin texte slavone, ea se înfăţişează în scrierile cronicarilor din sec. XVII şi XVIII cu însuşiri care fac uneori din ea un gen literar, dar mai adesea rămâne numai cu valoare de document pentru istorici.
Influenţa grecească devine din ce în ce mai puternică în secolul XVIII şi dă înfăţişare particulară vieţii româneşti din principate, dar nu formează literatura noastră. În acest timp se naşte o mişcare culturală în Ardeal, care este cunoscută sub numele de şcoală ardeleană sau latinistă.
Ea formează o epocă de tranziţiune, căci dă oarecare elemente de viaţă pentru literatură fără însă a putea produce ea însăşi o literatură propriu-zisă.
Cu secolul XIX se adaugă, pe lângă influenţa greacă şi pe lângă puterea curentului latinist, influenţa franceză. Pe la mijlocul acestui secol se descoperă literatura poporană şi se adaugă o forţă nouă în mişcarea literară. Astfel ajung românii să aibă o literatură care dă la lumină genuri felurite şi atrage un număr de cititori din ce în ce mai important.
Literatura modernă are o perioadă de încercări între 1800-1830; după care urmează o epocă eroică între 1830 şi 1867. Un spirit nou, critic, se introduce de pe la 1867 şi dă îndrumare literaturii până pe la 1890. În aceşti din urmă 20 de ani se formează o literatură nouă, care se înfăţişează cu caractere proprii şi este de o mare complexitate faţă de epocele anterioare.
În acest fel – după aceste diviziuni – vom înfăţişa istoria literaturii româneşti.