(1830-1870)
ÎNFĂŢIŞAREA GENERALĂ
După începuturile foarte modeste dinainte de 1830, urmează o perioadă de mare importanţă pentru literatura noastră. Mulţi scriitori au numit-o „perioada renaşterii”, ca să corespundă cu renaşterea politică a naţionalităţii române, care căzuse în epoca fanariotă. Pentru istoria literaturii termenul e mai puţin potrivit, fiindcă – după cum s-a putut vedea chiar în cartea de faţă – dezvoltarea literaturii s-a făcut în mod ascendent cu cât înaintăm spre timpurile noastre şi nu vedem o epocă mare de strălucire în trecut, urmată de o decădere pentru ca să renască şi să readucă vechea strălucire. Aş numi mai bine această perioadă: eroică, de vreme ce sforţările ce s-au făcut şi pe terenul cultural sunt cu adevărat eroice, iar în sprijinul celor mai multe din sferele literare se vede o însufleţire puternică, o mare încredere în viitorul naţiunii şi o ambiţiune în genere mai presus de forţele celor ce scriu şi de posibilităţile obşteşti ale mişcării literare din acel timp.
În această perioadă se produce contactul cel mare, direct, între românii din principatele române şi cultura apusului. Ei văd drumul cel lung făcut de celelalte popoare europene care trăise în împrejurări mai fericite decât ale lor şi doresc să le ajungă. Toate întreprinderile culturale din acest timp de la această idee pornesc. Astfel Eliade în primul său articol din „Curierul românesc” (1829) arată că în toate ţările civilizate apar ziare, şi îndeamnă pe „cei care zic că sunt floarea neamului” să se pună la lucru şi să se ruşineze „să fie mai jos decât pleava celorlalte neamuri”.
Asemenea îndemnuri se aud adesea şi de la Asachi şi de la Heliade. Numărul celor care le ascultă este restrâns la început, dar se măreşte din ce în ce. Aceasta se datoreşte mai ales presei. Ziarul sau revista, mai bine decât cartea, întreţin legăturile dintre autori şi cititori, provoacă întrebări şi răspunsuri. „Curierul românesc” care începe să apară în Bucureşti la 8 aprilie 1829 şi „Albina românească” în Iaşi la 1 iunie acelaşi an, sunt, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publică mai ales ştiri politice din ţară şi din afară; dar mai târziu încep să dea şi mici informaţii literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mişcarea literară din ţară.
În adevăr, tot ce se lucreză pe tărâmul literar în Moldova de la 1830 până la 1840 stă în legătură cu Gh. Asachi şi cu ziarele şi revistele sale: „Albina românească” (1829-1849) şi „Icoana lumii” (1840-41). De aci încolo centrul de gravitatea trece la grupul de tineri care se numesc Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri, întemeietori ai revistelor „Dacia literară” (1840), „Arhiva românească” (1841) şi „Propăşirea” (1844).
În Muntenia Heliade rămâne până la 1848 persoana cea mai însemnată a activităţii literare, graţie „Curierului românesc” de care pomenirăm (1829-1848) şi revistei „Curier de ambe sexe” (1836-1848).
După 1848, revistele şi ziarele se înmulţesc, Asachi scoate „Gazeta de Moldavia” (1850-1859), M. Kogălniceanu, „Albumul istoric şi literar” (1854), Hasdeu „Arhiva istorică a României” (1865), mai apoi „Traian” (1869), Odobescu „Revista Română” (1861), Boliac „Buciumul” (1863) şi „Trompeta Carpaţilor” (1865). Apar şi ziare cu părţi satirice, ca „Satirul” (1866) şi publicaţiile lui N. Orăşeanu, Pantazi Ghica ş.a. ca „Nichipercea” (1859), „Scrânciobul” (1868) etc.
Încă un mijloc pentru răspândirea culturii, care se vede chiar în primii ani ai acestei perioade sunt calendarele. Asachi şi mai apoi Kogălniceanu în Moldova, Pann şi Gorjan în Muntenia, sunt autorii celor mai însemnate lucrări de acest fel. Ele continuă tradiţia calendarelor româneşti din Buda, pe care la începutul secolului le scotea Micu şi cu alţi tovarăşi. Mai târziu vom vedea urmând pe Bolintineanu şi alţii.
În acelaşi timp şi şcoalele încep să se înmulţească. Interesant de notat este că corpul didactic nu se mărgineşte a-şi face datoria în şcoală – şi poate că în această privinţă s-ar putea observa multe scăderi – dar lucrează şi în afară: aproape întreaga mişcare culturală şi literară se datoreşte profesorilor. Din lungul şir de nume ce se pot cita în activitatea dintre 1830 şi 1870 numai câţiva n-au fost profesori măcar un timp scurt.
Perioada de care ne ocupăm se caracterizează prin ivirea sau dezvoltare tuturor genurilor literare. Putem zice că nu este specialitate ştiinţifică sau literară care să nu-şi afle vreun reprezentant în acest timp. Filologia şi istoria, filozofia şi oratoria, poezia lirică şi epică, poezia dramatică şi didactică se înfăţişează în activitatea noastră literară cu scrieri din care multe rămân ca simple încercări, dar unele se impun nu numai faţă de contemporani, dar şi faţă de generaţiile următoare.
Doritori de a înainta cât mai repede, scriitorii dezvoltă o mare activitate în comparaţie cu mijloacele de care dispun şi recurg foarte adesea la modele străine făcând din imitaţie o însuşire comună a operelor din acest timp.
Această tendinţă însă, dacă mişcorează originalitatea, e foarte necesară pentru a stimula începuturile unei literaturi. Mai necesară este traducerea operelor străine şi perioada eroică a literaturii noastre este bogată în traduceri.
În special Heliade are un plan măreţ şi bine definit pentru înfiinţarea unei „Biblioteci universale”, care să dea 21 de volume pe an, cuprinzând scrieri de istorie, de filozofie, de drept, de politică, de economie politică, de ştiinţe naturale, de belle-arte, de retorică, de poezie şi romane. Întreprinderea aceasta cerea şi mari sforţări intelectuale şi însemnate mijloace materiale; ea nu s-a putut urma aşa cum o proiectase el, dar a fost un îndemn puternic, care a dat naştere unei înfloritoare perioade de traduceri. Atunci s-au dat pe româneşte un mare număr de opere literare, din care unele într-o limbă curată şi într-o traducere conştiincioasă. Astfel, graţie lor, avurăm în româneşte părţi din poemele lui Omer, din Plutarch, din Xenofon, din Shakespeare, din Byron, din Tasso, din Dante, din Schiller, din Goethe, din Racine, din Molière, din Victor Hugo etc.
Curentele şi influenţele care contribuiesc la dezvoltarea literaturii în acest timp, sunt cele din prima perioadă, însă multe dezvoltate.
Întâi, ideile şcoalei latiniste înfloresc în ambele părţi ale Carpaţilor. Stăpâni pe şcoală, ardelenii dau multă vreme directiva întregii culturi şi de abia se aud slabe şi rare obiecţiuni, mai ales în Moldova. Vom nota pasagiul din lecţia introductivă a lui Kogălniceanu din 1843, în care vorbeşte de exagerările latiniştilor. Alături cu el vom afla pe Al. Russo şi mai târziu pe Alecsandri.
Înrâurirea acestui curent se simte şi în multe genuri literare, mai ales în istorie şi în filozofie. Trebuie să mai notăm că latiniştilor se datoresc primele scrieri de filozofie, care sunt traduceri în adevăr, dar tot contribuie la răspândirea printre cititori a câtorva idei din cele ce agitau pe cugetătorii apusului.
Mai slabe rezultate s-au obţinut pentru literatura propriu-zisă. Încercările poetice ale lui Mureşanu nu se ridică deasupra mediocrităţii, făcând excepţie de faimosul Deşteaptă-te române. Şi mai slabe sunt poeziile altor ardeleni. Se poate zice că primul poet ce a produs Ardealul este Coşbuc.
Ceea ce n-a putut face acest curent, a relizat influenţa franceză. În adevăr, contactul cu poeţii, romancierii, nuveliştii, dramaturgii francezi dă naştere întregii literaturi poetice româneşti din această perioadă.
Românii cunosc însă, mulţumită lui Heliade şi câtorva tineri care îşi făcură studiile în Italia, şi ceva din literatura italienească. A fost chiar o vreme când în administraţie se introdusese multe cuvinte ialieneşti, care s-au părăsit în urmă pentru a se înlocui cu alte franţuzeşti.
La finele perioadei eroice se manifestă cu mare tărie curentul poporan. Articolele lui Russo şi Negruzzi şi mai ales colecţia lui Alecsandri (1852-1853), atrag atenţia cititorilor asupra comorilor poeziei poporane. În perioada următoare nu va fi aproape nici un scriitor, care să nu datorească măcar o mică parte din inspiraţia sa acestui izvor nesecat.
Ideile şi curentele de care vorbim se manifestă şi dau efecte deosebite în cursul anilor dintre 1830-1870. Ca să înţelegem bine mersul lucrurilor, trebuie să despărţim în două această perioadă şi să cercetăm deosebit: epoca lui Heliade şi epoca lui Alecsandri.