Acum începe Heliade să publice şi el, deşi compusese mai înainte. Dă întâi traduceri. Primele lui încercări sunt cu totul slabe. El nu este încă stăpân pe frază, pe vocabularul poetic şi poate nici pe cunoaşterea profundă a originalului. Din această vreme este traducerea Lacului de Lamartine.
Astfel fiind, el primeşte cu bucurie şi cu laude sonetul lui Iancu Văcărescu în 1829 şi de atunci continuă a publica scrierile acestui „Anacreon român”.
Iancu Văcărescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai însemnat dintre toţi membrii familiei Văcăreştilor.
Acesta capătă, ca tânăr, o instrucţiune deosebită, cunoscu adânc literatura clasică grecească şi câteva din literaturile moderne, în special cea franceză. Intrând în viaţa publică, se arătă cu toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea ridicarea ţării sale.
Astfel, fu printre cei dintâi prieteni ai lui Lazăr şi întrebuinţă poziţiunea şi simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasă izbânda noului profesor. De asemenea, încearcă să puie în practică – pe cât era cu putinţă în acel timp – ideea teatrului românesc şi traduse însuşi câteva piese, pe care le reprezentară şcolarii din Sf. Sava.
Precum se purta în mişcarea culturală se purta şi în împrejurările politice. Când Tudor Vladimirescu se ridică împotriva domniei greceşti, el se declară partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu Văcărescu fu singurul boier care protestă în contra impunerii ruseşti dintre cei şase care refuzară semnarea acestei legiuiri.
De la dânsul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, în care a căutat să dea versuri româneşti cât mai măiestrite, silindu-se a da limbii multiplele întorsături şi variata alcătuire de fraze, caracterizată limbilor clasice şi în specie celei greceşti.
Posedăm asemenea şi un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oară.
Aci aflăm poezii lirice de toate felurile: elegii în care se amestecă cugetări filozofice, ca în: Ciasornicul îndreptat; poezii patriotice, cum e cea adresată Milcovului pe care o termină cu versul atât de cunoscut:
… despărţit ori depărtat, fratele e tot frate;
laude la adresa poeţilor din timpul său, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Cârlova, în care aflăm des citatele cuvinte:
Şi orice neam începe
Întâi prin poezie
Fiinţa de-şi pricepe;
în fine, aflăm lucruri inspirate din credinţele populare ca Ielele şi descripţiuni frumoase, ca Primăvara amorului, imitată după Anacreon, în care ni se înfăţişează frumuseţea vieţii de la ţară.
Aceste calităţi sunt însă înăbuşite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin lipsă de claritate şi în redacţie şi mai ales în plan.
Alţi poeţi, care încep oarecum sub auspiciile lui Heliade în această epocă 1830-1835 sunt: Vasile Cârlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu şi Cezar Bolliac.
Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat în ţară mai mult singur, a fost un modest funcţionar. A publicat câteva volume de poezii în care lipsa de ştiinţă a artei versului se uneşte cu vulgaritatea expresiilor. Cu toate că Heliade l-a susţinut şi l-a lăudat, el n-a fost mult apreciat nici chiar de contemporani. Dacă Eminescu în Epigonii găseşte pentru el epitetul de „glas de durere”, aceasta se explică prin punctul de vedere cu totul special al poetului, căci altfel nimeni nu poate să admire versurile de care râdeau şcolarii din vremea când învăţa Ion Ghica la Sf. Sava:
Ah, ce ciudă, cât un mir
De al celor mari haractir.
Vasile Cârlova (1809-1831) apare, în adevăr, cum zice Bălcescu, „ca o cometă trecătoare”, pe cerul poeziei române şi dacă cele 5-6 poezii ce a lăsat nu prezintă perfecţiunea ca fond şi ca formă, totuşi ele arată la autorul lor, pe lângă simţire, şi darul de a găsi de multe ori cuvinte şi imagini potrivite: iar dacă ritmul lui este greoi, aceasta se datoreşte vremii, căci pe atunci nici Văcărescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu nu ştiau să facă versuri corecte din acest punct de vedere şi după modul cum le înţelegem noi astăzi.
E destul pentru acest tânăr ofiţer ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de inspiraţie lui Alecsandri. E vorba de Marşul oştirii (1831) după care scrie Alecsandri Deşteptarea României (1848).
Şi una şi alta încep printr-un apel la popor. Şi una şi alta pun mişcarea românilor în legătură cu evenimentele din Europa. Şi una şi alta amintesc de puterea din trecut a românilor şi de decăderea lor de azi. Câteodată nu numai ideea, dar şi întorsătura frazei este la fel.
Împreună cu aceasta, mai e cunoscută încă o poezie a lui Ruinele Târgoviştei. Mai are câteva, care s-au tipărit în „Curier”, dar în volum nu s-au reunit decât în anii trecuţi în ediţia Minerva cu o prefaţă de G. Bogdan Duică (1906).
Dacă adăugăm la aceştia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezintă şi azi la ocazii solemne pe scena Teatrului Naţional Franţuzitele, avem toată elita poeţilor din epoca de care vorbim.
Costache Faca (1790?-1845) a fost un boier care în orele libere se ocupa şi de literatură. Nu se ştie până acum cu siguranţă cât a scris el. Heliade a publicat în „Biblioteca portativă” (un fel de revistă literară) în 1860, câteva scrieri ale lui: poezii scurte şi o mică piesă scrisă în 1833 pe care autorul o intitulase Comodia vremii iar Heliade i-a zis Franţuzitele. O nouă ediţiune a dat-o V. Vârcol (Buc. 1906).
Nu sunt mai de valoare nici încercările lui Bolliac, nici ale lui Grigore Alexandrescu. Acesta în ed. din 1832 ne dă numai 13 bucăţi din care mare parte sunt traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele sunt aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian şi nu dau pe faţă pe marele Alexandrescu de mai târziu.
În ce priveşte pe Heliade, care ne dă în această perioadă colecţia de Meditaţii din 1830, el are, pe lângă traduceri, câteva poezii originale, din care numai Cântare dimineţii prezintă 2-3 strofe de oarecare consistenţă.
În afară de aceşti scriitori, ba, pe cât se vede, ignorat cu totul de ei, trăieşte şi publică primul volum de poezii în 1831 Anton Pann, care se adresează unui anumit public al mahalalelor.
Anton Pann (1794-1854), român de origină prin tatăl său, s-a născut în Bulgaria. Pe la 1806 izbucnind războiul ruso-turc, familia lui se duse în Basarabia, căutând o soartă mai bună sub stăpânirea ruşilor, dar, după ce doi fraţi ai lui, luaţi în armata rusească pieriră în luptă, fugi cu mamă-sa în România şi ajunseră în Bucureşti.
Aci Pann intră dascăl la biserica Olteni, apoi cântăreţ la o altă biserică şi în acelaşi timp urma şi la şcoala de cântări şi la tipografia lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzică bisericească în Bucureşti. Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai târziu deveni director al acestei tipografii şi se ocupă cu naţionalizarea cântărilor eclesiastice şi cu răspândirea artei muzicale în ţară.
După ce funcţionă ca dascăl domnesc la seminarul din Râmnicu-Vâlcii, avu mai multe aventuri romantice, pe care le povesteşte Teodorescu G. Dem. în biografia poetului popular (Buc. 1893); apoi se reîntoarse în Bucureşti, unde fu numit profesor de muzică vocală al şcoalelor naţionale, fiind şi cântăreţ pe la biserici. La 1842 i se dete însărcinarea de profesor de muzică la seminarul din Capitală şi se ocupă foarte mult cu această îndatorire nouă, dând la lumină o interesantă lucrare Basul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti cu gramatica melodică, scris în formă catihetică pentru uzul şcoalelor.
Pentru că scria mult şi voia să-şi răspândească mai cu înlesnire lucrările, fundă o tipografie, în care se tipăriră în curs de vreo zece ani o sumă de opere, atât ale lui, cât şi ale altora.
Muri de tifos şi fu înmormântat în curtea bisericii Lucaci.
Scrierile sale, începând cu Axionul din 1819 şi cu Cântările de stea din 1821, sunt foarte numeroase şi se urmează regulat aproape în tot anul.
De la 1821 el scoate calendare, unsprezece ani aproape de-a-rândul, traduse din greceşte Noul Erotocrit şi Christoitie sau şcoala moralului; tipăreşte opere bisericeşti sau de muzică orientală pentru trebuinţa cântăreţilor de pe la biserici şi a elevilor din seminar, ca Noul doxastar, Irmologhion, Rânduiala Sfintei Leturghii ş.a.
Toate acestea – şi alte lucrări şi prelucrări de mai puţină importanţă – deşi au adus un real serviciu, atât cititorilor în genere, cât şi în special elevilor de care vorbeşte cu mult drag în testamentul său în versuri, nu formează titlul de glorie a lui Anton Pann.
Afară de Cântecele de stea, apărute în nenumărate ediţiuni, lucrările de căpetenie ale lui Pann sunt: Fabule – O şezătoare la ţară – Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea Povestea vorbei.
Subiectele fabulelor lui sunt sau originale sau poporane. Unele sunt foarte importante prin istoria lor. Astfel Şoarecele – căpitan peste toată gloata – care merge tocmai la soare să caute soţie şi, după multe peripeţii se convinge că tot neamul şoricesc este mai puternic decât lumea întreagă, această fabulă se găseşte tocmai în colecţiunea indiană Panciantantra şi de acolo, prin migraţiune, a trecut la mai toate popoarele Asiei şi Europei. Stilul este simplu şi uneori cu expresii glumeţe potrivite. Versurile apar cu aceleaşi greşeli de ritm ca şi cele populare.
Morala, uneori prea lungă, e în genul poporului, care obişnuieşte să povestească cu toate detaliile.
O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu e o adevărată epopee comică, în care se oglindeşte întreaga viaţă a ţăranului, cu obiceiuri, cu credinţe, cu poveşti, cu cântece, cu ghicitori. Moş Albu povesteşte singur cum a plecat din Bucureşti la drum. Apucându-l noaptea şi rătăcindu-se, a căzut într-o groapă, unde a stat până dimineaţa, când au trecut nişte săteni, l-au auzit şi l-au scos. A mai mers câtva şi iar l-a apucat noaptea. La deşteptare, văzând lumină la o casă, a nimerit la un cimpoier. De aci urmează o sumă de întâmplări glumeţe, povestiri cu glume destul de vulgare, până când vedem că Moş Albu asistă fără voie la o şezătoare, la care iau parte fete şi flăcăi, Moş Neagu, popa cu arendaşul, un grec, a cărui pronunţare o reproduce întocmai autorul. Toţi spun diferite ghicitori, poveşti, cântece. În această parte de „culegere” stă meritul scrierii. Vom cita dintre poveşti Trei gheboşi, foarte lungă, dar dezvoltată de Pann într-un chip interesant. Dintre anecdote vom aminti pe cea cu femeia îndărătnică, din care a rămas proverbul: „ba e tunsă, ba e rasă”. La urmă bietul Moş Albu fu descoperit, luat drept un făcător de rele şi dus la închisoare. Pann făgăduieşte că în a treia broşură va spune ce i s-a întâmplat de acolo înainte, dar acea broşură nu s-a tipărit niciodată.
Sub titlul de Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea ni se povestesc în versuri o sumă de snoave care circulă prin literaturile diferitelor popoare, atribuite aci unui personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin), care a fost un învăţat pe vremea lui Tamerlan, dar a căpătat în gura poporului caracterul bufon.
Povestea vorbei e o adunare de proverbe, făcută însă într-un mod particular. Diferitele proverbe sunt adunate în capitole, după ideea principală la care se raportă: despre cusururi, despre zgârcenie etc. şi după fiecare grupă urmează o anecdotă în legătură cu ideea principală şi în ea sunt întrebuinţate multe proverbe. Vom cita ca exemplu anecdota ce urmează după capitolul Făgăduieli şi daruri, cuprinzând lungi dialoguri între un sultan şi un pescar, între pescar şi soţia sa etc., în care figurează proverbe. Sistemul acesta are marele merit că, punând proverbele în vorbire, ne arată adevăratul sens şi modul cum se întrebuinţează.
Două sunt punctele de vedere din care trebuie să judecăm activitatea lui Anton Pann; cultural şi folcloric.
După cum Heliade a răspândit gustul de citire în pătura ridicată a societăţii româneşti şi a produs o mişcare intelectuală îndemnând pe toată lumea să se instruiască şi să scrie, tot astfel Anton Pann, luând idei ale poporului sau dând idei analoage, vorbind în limba curat românească, fără a se fi influenţat de pedantismul ce începuse a se introduce în vremea sa, captivează poporaţiunea săracă din capitală şi din provincii şi necesitatea de a citi spre a pricepe cărţile lui Pann sileşte pe nenumăraţi băieţi de prin prăvălii şi de prin mahalale să petreacă orele libere descifrând buchiile – mai târziu literele – din tipăriturile acestui scriitor. Sinceritatea şi naturalul expresiunii sale, uşurinţa versurilor, au făcut pe cititorii săi să creadă că le dă ceva din al lor, că le scrie un amic sau că scriu ei înşişi. De aceea au avut mult efect satire ca Îndreptătorul beţivilor – Cântătorul beţiei – Triumful beţiei ş.a.
Generaţiunea boierească de pe la 1835-45 primi şi ea cu încetul influenţa lui Pann şi culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare de la 1847 ş.a. deveniră cărţile ei favorite.
Noua şi repedea prefacere în viaţa noastră, în cultura şi modul ei de a gândi, neapărat a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitării. Acum însă trebuie să căutăm broşurile lui prăfuite, pentru că sunt importante din al doilea punct de vedere. În ele găsim comori ale spiritului poporan, găsim lucrarea enormă a unui folclorist român, care a făcut pentru alte ramuri ale literaturii poporane ceea ce a făcut Alecsandri pentru poezie.
O poziţie specială scrie în această vreme Costachi Conachi, care nu şi-a tipărit lucrările în timpul vieţii, dar le-a răspândit printre prieteni, aşa că rolul său acum se poate studia.
Costachi Conachi (1777-1849) a învăţat în şcolile din Moldova şi, pe lângă studiul limbilor atunci la modă, adică greaca, turceasca şi franceza, s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic şi fiind chemat de către o sumă de proprietari, care aveau procese de delimitare.
Conachi se cobora dintr-o familie boierească avută, lucru care îi permise să se amestece în trebile politice, să ocupe funcţiuni însemnate, ajungând până la logofeţie, ba chiar şi să aspire la tronul ţării.
De la dânsul ne-a rămas un volum de versuri, tipărit peste şapte ani după moartea lui, intitulat Poezii, alcătuiri şi tălmăciri.
Meritul acestui poet, care era iubit şi mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat nu numai în timpul vieţii lui, dar şi mai târziu, Desigur că judecata făcută asupră-i de C. Negri e cea mai dreaptă; a scris româneşte într-un timp când se scria prea puţin. Deşi pare a nu fi fost lipsit de talent, opera lui poetică ni se înfăţişează ca un produs artificial, fără simţire adevărată care să fi mişcat pe poet şi să impresioneze şi pe cititor.
Afară de rare excepţiuni, toate lucrările lui sunt erotice, poezii lirice din specia numită odă uşoară.
Ne spune că întreaga sa viaţă şi-a închinat-o amorului, că multă vreme, a fost condus de acest zeu, după ce a zburat oriunde, a voit să-l poarte divinitatea adorată, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a fermecat încât, la moartea acesteia, nu are altă speranţă decât tot moartea. Ajuns la bătrâneţe, ca un soldat care şi-a petrecut viaţa în lupte – când era învins, când învingător – se adresează amorului, spunându-i că-i înapoiază şi arcurile şi săgeţile, căci acum este un schelet rezemat pe o cârjă.
La aceste idei se reduce întreaga colecţiune de poezii originale. De altfel, nici nu le scrisese cu gândul de a le publica, dar, din pricină că circulau în manuscris printre prieteni şi cunoscuţi şi fiindcă lăutarii le-au însoţit cu multe arii frumoase, care au desfătat generaţiunea contemporană, familia a crezut că va face un serviciu literaturii române, dându-le la iveală.
De la Conachi ne-au rămas şi câteva traduceri.