În secolul XVII literatura religioasă ia o dezvoltare foarte însemnată. Numărul manuscriselor cât şi al tipăriturilor, ce cunoaştem din acest timp, este aşa de mare, încât nu se mai cere să le înşirăm pe toate. Vom vorbi numai de cele mai însemnate şi vom face cunoscut şi figurile acelor bărbaţi ai bisericii care au lucrat în această direcţiune.
Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în ţările române. Mai toate sunt de natură religioasă. Cele româneşti ne dau cărţile fundamentale ale bisericii creştine. Din acest timp avem cea dintâi biblie completă: este aşa-numita Biblie a lui Şerban din 1688. Psalmii lui David apar în Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1651 şi în Moldova în cele două traduceri ale lui Dosoftei. Noul Testament cu text simplu sau cu comentarii (cazanii) este însă cartea cea mai răspândită, dar din toate traducţiile şi ediţiile câte se cunosc, nici una nu e tipărită în Moldova. În schimb, în Moldova apare cea dintâi culegere de Vieţi ale sfinţilor, în marea lucrare în 4 volume datorită mitropolitului Dosoftei şi tipărită la Iaşi între anii 1682-1686. Cărţile de ritual (Liturghii, Ceasloave, Molitfelnice) ocupă un loc în semnat şi se găsesc tipărite în câteşitrele principatele.
Se ştie că în secolul XVII biserica română este tulburată de propaganda calvină şi luterană. Propaganda aceasta pe care a studiat-o amănunţit episcopul Melchisedec (în opera sa: Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, 1890) s-a manifestat prin cărţi şi aceste cărţi au provocat polemici. Literatura română a timpului s-a îmbogăţit deci prin câteva catehisme şi răspunsuri de combatere sau de apărare. E păcat că din Catehismul calvinesc tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1640 nu se află nici un exemplar. Din Răspunsurile la acest catehism, tipărite de mitropolitul Varlaam în 1650 este unul la Academie, dar nu e încă studiat. Posedăm şi replica făcută de calvini în cartea Scutul catehismului tipărită la Alba-Iulia în 1656 (pe care Bariţ a retipărit-o în 1879 la Sibiu).
Literatura religioasă este mai variată în acest secol, căci, afară de cărţile pe care le pomenirăm până aci, – se mai publică – însă tot numai traduceri – o colecţie de propovedanii la morţi de către Popa Ion din Vinţ în 1683; explicarea celor 7 taine, tipărită la Iaşi în 1644; o poveste despre cei 40 de mucenici, tipărită în Alba-Iulia în 1689 ş.a.
Din toate aceste cărţi vom alege pe cele mai însemnate.
ÎN TRANSILVANIA
Ieromonahul Silvestru, despre care nu avem cunoştinţe biografice, a tradus Cazania (Evanghelie învăţătoare) de la Govora, din ruseşte, din porunca lui Matei Basarab şi după îndemnul mitropolitului şi al episcopilor. Această traducere a fost tipărită la mănăstirea Govora în 1642 de către Preda.
Tot el a început, din porunca lui Racotzi, principele Transilvaniei, să traducă Noul testament sau împăcarea cu legea nouă a lui Hristos, însă murind nu a putut termina lucrarea, care s-a completat şi s-a tipărit mai târziu de mitropolitul Simion Ştefan, în anul 1648.
Mitropolitul Simion Ştefan (1643-1651), a dat mare îndemn tipăririi şi traducerii de cărţi bisericeşti, în timpul cât a păstorit.
Tipărind Noul Testament al lui Silvestru, el face o declaraţiune de mulţumire către George Racotzi, principele Transilvaniei, apoi o prefaţă către cititor. Aici ne spune că, îndată după moartea lui Silvestru, a cercetat lucrarea acestuia şi a aflat o sumă de greşeli, provenite din pricină că traducătorul răposat nu ştia bine greceşte. De aceea a luat texte greceşti, latineşti şi slavoneşti şi a completat lucrarea pe care ar voi s-o vadă citită de toţi românii, nu numai de cei din Transilvania.
Popa Ion din Vinţ a lăsat următoarele lucrări traduse şi tipărite:
Sicriul de aur, tipărit în Sassebeş, 1863, după porunca principelui Mihail Apafi. În dedicaţiunea către principe, prezintă lucrarea din partea sa şi din a tuturor protopopilor şi „cu tot săborul românilor din Ardeal”. Această carte e o colecţiune de predici, care trebuiesc rostite de preoţi la diferite înmormântări.
Cărare pre scurt pe fapte bune îndreptătoare. Se cunoaşte un singur exemplar şi aceluia îi lipseşte titlul. E un mic tractat de morală practică, pornind cu deosebire din preocupaţiune religioasă, formulat în întrebări şi răspunsuri. S-a tipărit în 1685.
Popa Ion din Sân-Petru, a copiat la 1620 trei cărţi poporane: Alexandria, Floarea Darurilor şi Rojdanicul.
Manuscrisul, numit „Codex Neagoeanus”, fiindcă e proprietatea d-lui Profesor Neagoe, a fost cercetat de d-l I. Bianu în „Columna lui Traian” (1883) unde a publicat şi extrase.
Acest preot nu poate fi socotit ca traducător din slavoneşte, fiindcă nu spune că le-a tradus şi apoi, în vreo patruzeci de zile, cât mărturiseşte însuşi că a întrebuinţat, nu se putea face traducerea şi prescrierea pe curat.
Episcopul Sava (1659-1676) s-a distins prin convocarea unui sobor, la care au luat parte protopopii. Aici s-au formulat o serie de dispoziţiuni privitoare la îndatoririle preoţilor: Aşezământurile Vlădicăi Sava pentru folosul preoţilor, a bisericilor şi a creştinilor” (1675), manuscris ce se găseşte în Arhiva Făgăraşului.
ÎN MUNTENIA
În principatul Ţării Româneşti a înflorit literatura religioasă mai ales în jumătatea a doua a secolului. Cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei mişcări sunt următorii:
Teodosie, care ajunse mitropolit la 1668, dar peste câţiva ani (1672) fu scos şi închis la Cozia de către Grigore Ghica. Venind la tron Şerban Cantacuzino, îl instală iar în scaun. A păstorit între 1679-1708.
El tipări la Bucureşti, în 1682, Evanghelia şi în 1683 Apostolul, care fu trimis bisericilor din ţară pentru trebuinţa slujbei şi, ca să combată direcţiunea calvină din Ardeal, publică o Leturghie slavo-română (Bucureşti, 1680) în care numai tipicul e românesc, iar rugăciunile sunt slavoneşti. Această carte fu tradusă de ieromonahul Inochentie.
Melhisedec Ieromonahul a tradus din greceşte o carte pe care a intitulat-o: Învăţături preste toate zilele. El spune în prefaţă că a găsit cartea grecească foarte importantă şi pentru că românii nu cunosc toţi această limbă şi, zice el, „ca să nu mă arăt adins mineş iubitoriu”, a tradus-o şi a tipărit-o în Câmpulung cu cheltuiala mănăstirii la care era egumen în 1642.
Meletie Machedonul a tipărit aşa-numita Cazanie de la Mănăstirea Dealului, în 1644, prelucrată după cartea pe care mai înainte a publicat-o mitropolitul Varlaam la Iaşi. El ne spune că e făcută cu bunăvoinţa domnului Matei Basarab, a mitropolitului Teofil şi a episcopilor.
Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, este unul din boierii care s-au ocupat mai mult cu mişcarea literară de atunci. El a îndemnat să se traducă şi să se tipărească lucrări bisericeşti şi a tradus însuşi povestea lui Varlaam şi a lui Ioasaf din slavoneşte, dar n-a tipărit-o.
Varlaam, „arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştei şi al scaunului Bucureştilor, exarh plaiului şi a toată Ungro-Vlahia” (1673-1679), este iniţiatorul tipăririi unei interesante lucrări bisericeşti Cheia înţelesului. El mărturiseşte în prefaţă că urând lenea şi fiind doritor de muncă a organizat o tipografie în Bucureşti, aducând „dascăli de tipografie” şi apoi s-a gândit ce carte ar fi mai bună, ca să înceapă seria de lucrări ce trebuiau date românilor. A găsit o carte culeasă dintre multe scripturi sfinte şi scrisă ruseşte de Joanichie Galetovski, arhimandritul Cernigovului. Îndată, cu multă cheltuială, a adus dascăli învăţaţi – dar nu se spune numele nici unuia – şi au pus de au tradus-o româneşte. Aceasta este Cheia înţelesului, adică învăţături religioase morale, explicând texte din evanghelie, deci tot o cazanie. A tipărit-o în 1678.
Mitrofan, fost epliscop al Huşilor (1683-1690), căzând în dizgraţia lui Cantemir, a fost nevoit să plece din Moldova şi să vie în Muntenia, unde-l vedem ocupând episcopia Buzăului şi bucurându-se de multă trecere şi simpatie.
De la dânsul posedăm un manuscris intitulat Albina, copie, pe la 1688, de pe un manuscris anterior moldovenesc, cuprinzând o serie de capitole de natură morală-religioasă alcătuite din sentinţe ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale autorilor clasici greci.
În acest timp se face o lucrare de mare însemnătate. Şerban Cantacuzino, [om] politic cu visuri şi ambiţiuni mari, era în acelaşi timp şi mare susţinător al literaturii naţionale. Sub domnia lui se traduse aşa-numita Biblie a lui Şerban, importantă şi din punct de vedere literar şi din cel ortografic şi care se tipări în timpul lui Brâncoveanu în 1688.
Traducerea acestei biblii a fost făcută de mai multe persoane însemnate din acea vreme. Din titlu şi din prefaţă aflăm următoarele:
Pe când Şerban Cantacuzino era domn, nepotul său Constantin Brâncoveanu îl îndemnă să tipărească o biblie. Domnitorul cheamă pe arhiereul Ghermano de Nisis (de la Niş) şi hotărăşte să traducă textul elen, tipărit la Frankfurt. Elenistul acesta însă moare şi atunci cheamă „ai noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi (învăţaţi) întru a noastră limbă, ce şi de limbă elenească având ştiinţă”. Aceştia se servesc şi de ediţiunea septuaginta (a celor 70) şi de o traducere slavonă. Cine au fost aceşti colaboratori? La finele cărţii se pomenesc trei nume: Şerban şi fratele său Radu (Greceni) şi episcopul Huşilor Mitrofan; însă despre ei se adaugă că au desluşit şi au îndreptat cuvintele româneşti deci trebuie să mai fie şi alţii. Care anume? Hasdeu credea că traducătorul întregii lucrări este Nicolae Milescu dar părerea aceasta a fost combătută de V.A. Urechia şi tot ca nefondată o foloseşte şi d-l N. Iorga. D-sa propune ca traducător principal pe stolnicul Constantin Cantacuzino, şi presupune că l-a ajutat Sevastian Kymenites, directorul şcolii greceşti din Bucureşti, care au fost călăuziţi de Dosofteiu, patriarhul Ierusalimului, care scrie şi o prefaţă. Sigur este că nu toată opera s-a tradus în mod efectiv din nou, ci s-au întrebuinţat şi „alte izvoare vechi”. D-l Iorga zice că mai ales două cărţi s-au utilizat: Noul Testament al lui Simion Ştefan din Ardeal şi Psaltirea în proză a lui Dosoftei din Moldova.
Prin aceste împrejurări biblia de care vorbim se prezintă ca un simbol al unităţii limbii şi al unităţii neamului.
Fraţii Greceanu ne-au lăsat pe lângă aceasta, şi alte lucrări. Astfrel Şerban a tipărit (la 1693) o Evanghelie elinească şi românească iar împreună cu Radu a tipărit (la 1691) o colecţiune de reflexiuni morale-religioase ale Sf. Ioan Chrisostomul, sub titlul: Mărgăritare, adică cuvinte de multe feluri a lui Zlatoustu.
ÎN MOLDOVA
Literatura religioasă a Moldovei este foarte bogată în secolul XVII şi se ilustrează prin numele a doi mari prelaţi: mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei.
Varlaam a fost un călugăr cu cunoştinţe teologice şi de o mare energie. Fiu de sătean din Putna, cum zice d-l Iorga, el izbuti să se ridice deodată la treapta de mitropolit, căci nu-l aflăm în listele episcopilor eparhioţi. Nu cunoaştem anul naşterii şi învăţăturile sale, dar ştim că s-a ridicat pe scaunul arhiepiscopal în 1632 şi că a fost în legături foarte strânse cu Vasile Lupu, încât, în 1655, după ce amicul său fu răsturnat de Gheorghe Ştefan, se retrase şi el la mănăstirea Secul, unde rămase până la moarte.
Nici împrejurările vieţii sale nu sunt cunoscute cu siguranţă.
De la Varlaam ne-au rămas două lucrări:
a) Cartea românească de învăţătura duminecilor de preste an… (cazanie) tradusă din slavoneşte şi tipărită la Iaşi 1643.
b) Răspunsuri la Catechismul calvinesc, lucrare tipărită la Suceava (1645), din care până la timpul din urmă se cunoştea numai prefaţa, reprodusă de Şincai în cronica sa (tom III la anul 1645). Mai era încă o dovadă în faptul că e pomenită în a doua ediţiune a Catechismului calvinesc. Acum am aflat de la d-l Bianu că există la Academie un exemplar.
Iată ce zice Varlaam în prefaţă, între altele:
„Tâmplându-mi-se estimpu a fi în părţile Ţărei Româneşti şi vorbind mai vârstos cu oarecare boiarin Udrişte Năsturel carele în mijlocul altor cărţi nouă ce mi-au arătat, adusu-mi-au şi cărţulie mică, Catechismul creştinesc, care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească… pentru care lucru am chemat sobor dintr-amândouă părţile şi din Ţara Românească şi din Ţara Moldovei… Am socotit că am o datorie mare să fac respuns şi să arăt strâmbătura şi tâlcul cel rău al lor ce tâlcuiesc rău şi strâmbează scriptura sfântă”.
Din prima ediţiune a Catechismului calvinesc nu se cunoaşte nici un exemplar. Din a doua (tip. 1656) este la Academie un exemplar. S-a retipărit într-o ediţie modernă cu litere latine (1879).
Acest catechism cuprinde două părţi: 1) replica la răspunsul lui Varlaam şi 2) ca techismul propriu-zis.
Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de neguţător. D-l Iorga crede că familia lui era greacă şi că el s-a născut pe la 1624. S-a călugărit de tânăr poate la mănăstirea Probata (jud. Suceava), unde ştim sigur că a trăit câtăva vreme şi a dobândit cunoştinţe serioase mai ales de limbi. Cronicarul Neculce ne spune că ştia multe limbi: „elineşte, latineşte, slavoneşte şi alte”. Şi adaugă: „Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela”.
Reputaţia aceasta de care se bucura explică cum ajunge la o vârstă tânără episcop al Huşilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului, unde stă până în 1671, când se înalţă la scaunul metropolitan.
Legăturile sale cu domnitorul Ştefan Petriceico îl silesc să urmeze soarta acestuia, când e răsturnat, şi peste puţin părăseşte scaunul ducându-se în Polonia. Mai târziu, sub Duca, primeşte din nou păstoria (1675) şi stă câţiva ani, până la vremea lui Constantin Cantemir care-l persecută pentru legăturile lui cu leşii. Atunci părăseşte din nou scaunul şi se expatriază pentru tot restul vieţii sale. A trăit la Zolkiew, la Moscova, la Taganroc, unde a şi murit în 1711.
De la Dosoftei avem un număr mare de lucrări. El este mai mare cărturar decât înaintaşul său Varlaam. Negreşit, tot traduceri sunt şi operele sale, dar nu numai că avem nişte traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi care scrie versuri româneşti, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale peceţilor, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri.
Psaltirea în versuri s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia. Ediţie nouă, ajutându-se şi de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată şi de un studiu introductiv.
Aceasta este opera cea mai preţuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o influenţă tot aşa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte ţări creştine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie să observăm însă, că unii psalmi au trecut în literatura poporană şi au devenit cântece de stea sau bocete.
Versificaţia lui Dosoftei ne arată toate greutăţile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe în felul versurilor poporane însă având totdeauna numai rimă penultimă, cum sunt aproape toate rimele lui Dosoftei.
Slobozi, Doamne, ‘n urechi sfinte,
Graiu cu de jale cuvinte.
Iată Domnul i să ştie
Că-i Dumnezeu în vecie…
altele de la 10 silabe, fără emistih, cu construcţie greoaie şi amestecate câteodată cu câte un vers de 11;
Cu urgia cea neastâmpărată
Ce-i ca focul peste voi vărsată,
Mută-ţi, Doamne, pe păgâni mânia
Şi peste dânşii îţi varsă urgia…
altele de 12 silabe, cu construcţie obişnuită din punct de vedere al măsurii şi cu cenzură după 6:
Tăcut-am ca mutul şi nu i-aş mai zice
Să-i cuvintez bine, că ce stă cu price,
De mi se-nnoeşte durerea cu boale,
Jalea mea şi tânga nu se mai potoale.
Noţiunea ritmului e tot atât de puţin cunoscută lui Dosoftei ca şi primilor poeţi ai noştri de la începutul sec. XIX.
D-l Iorga observă, cu drept cuvânt, că în altă parte se poate vedea meritul literar al psaltirii de care vorbim: în libertatea cu care traduce. În adevăr, cu cât se depărtează de original, cu atât e nevoit să pună şi idei şi imagini de la sine – am putea zice: originale.
Iată un exemplu: În loc de „Minunate-s înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul” zice:
Minunată-i unda mării,
Ce-i mai mare craiul ţării,
Că pe toţi craiul potoale
Ca spuma mării cea moale.
Tot la Uniev a tipărit în 1673 Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, o mică lucrare de 43 de foi, cu câteva titluri slavoneşti, fiind lucrarea însăşi tradusă din slavoneşte.
A treia lucrare, Dumnezeiasca Liturghie, tradusă din greceşte, o tipăreşte în Iaşi în anul 1679. Tot la Iaşi tipăreşte în 1680 altă traducere a psaltirii, de astă dată în proză şi însoţită de textul slavon; după care urmează un Molitvenic în 1681 şi Parimiile în 1683.
Peste un an începe, tot în Iaşi, să tipărească marea sa lucrare în 4 volume: Vieţile Sfinţilor, pe care o termină în 1686.
Este, împreună cu Psaltirea în versuri, cea mai importantă operă a lui Dosoftei. Stilul înfrumuseţat de expresiuni colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povesteşte adânca satisfacţie sufletească a celor ce se dau jertfă pentru ideea creştinismului, modul dibaci cu care conduce acţiunea, fac din această lucrare – deşi nu pe deplin originală – o scriere în care se vede un talent şi care astăzi încă se poate citi cu interes.
Ultimele lucrări ale lui Dosoftei sunt mai puţin importante din punctul de vedere literar; o colecţiune de rugăciuni şi sfaturi liturgice, 1683, un octoih, tipărit probabil tot în 1683, dar din care nu se găseşte nici un exemplar. După plecarea sa din ţară nu se mai află nimic tipărit de dânsul.
Amănunte biografice asupra lui Dosoftei se găsesc în broşura d-lui Dinulescu, iar valoarea literară e stabilită în cartea de istoria literaturii religioase a d-lui Iorga.
CĂRŢILE DE LEGI
Nicolae Bălcescu în studiul său asupra izvoarelor istoriei românilor, publicat în 1845 în „Magazinul istoric”, adoptă părerea lui Cantemir, că prima colecţie de legi a făcut-o Alexandru cel Bun. Faptul nu e dovedit prin nimic şi, chiar de ar fi, ar fi scrisă în slavoneşte.
Noi nu posedăm decât legiuirile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.
De la Matei Basarab, avem două cărţi de legi:
a) Pravila de la Govora, zisă cea mică tipărită în mănăstirea Govora, în 1640.
Din prefaţă rezultă că s-a tradus din slavoneşte de către Mihail Moxalie, după îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului, iar tipărirea s-a făcut de către ieromonahul Ştefan din Ohrida şi Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora.
Este o legiuire bisericească, vorbeşte despre spovedanie şi împărtăşanie, despre căsătorii şi alte chestiuni de acest fel.
În acelaşi an a apărut şi o ediţiune în Transilvania, având în frunte numele lui Ghenadie, mitropolitul din Ardeal.
b) Îndreptarea legii, zisă pravila cea mare, tipărită în Târgovişte în anul 1652.
Din titlu şi prefaţă se vede că traducerea s-a făcut „de pre limba elinească pre limba proastă românească” de către Daniil Panoneanul care şi iscăleşte una din prefeţe. A doua prefaţă o semnează mitropolitul Ştefan.
De la Vasile Lupu a rămas o singură colecţie de legi intitulată Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 în Iaşi. În prefaţă se spune că a tradus Evstratie biv vel logofăt „din scrisoarea grecească pre limba românească să poată înţelege toţi”.
Ambii codici se caracterizează prin faptul că sunt simple traducţiuni şi compilări din autori străini, fără să se ţină seama de trebuinţele ţării. Din cercetarea lor rezultă că este neexactă afirmaţiunea lui Cantemir, primită şi de N. Bălcescu, că Vasile şi Matei au combinat pravilele străine cu obiceiul pământului. Chiar în prescripţiunile relative la ţărani sunt copiate capitole din colecţiunea lui Harmenopol.
Dar nu numai în acest fapt stă asemănarea dintre codicele lui Matei şi al lui Vasile; ele cuprind aceeaşi materie, împărţită în aceleaşi paragrafe, cu aceeaşi redacţiune, – chiar cuvintele sunt aceleaşi. Tot ce se găseşte în pravila lui Vasile se află şi în a lui Matei; aceasta însă e de cinci ori mai mare.
Asemănarea atât de pronunţată şi împrejurarea că pravila lui Vasile se prezintă ca un extract din a lui Matei par curioase, când vedem că cea din Muntenia e tipărită în 1652, iar cea din Moldova la 1646. Ipoteza a două traduceri deosebite e greu de sus ţinut din cauza asemănării cuvintelor; dar nu e destul de documentată nici explicarea d-lui Xenopol, care crede că s-a făcut o singură traducere în Muntenia din care s-au extras capitolele ce alcătuiesc condica lui Vasile, şi, dintr-o pricină necunoscută până acum, s-a întârziat tipărirea pravilei lui Matei. D-l Sbiera socoteşte că Eustratie a făcut el întâi o traducere mare, care se găseşte în manuscris şi după aceea a luat dintr-însa şi traducătorul muntean şi el însuşi în volumul de pravile ce poartă numele lui Vasile Lupu.
Primele capitole din cea munteană cuprind idei generale: despre lege, despre dreptate, despre datoria judecătorului. Urmează o serie de prescripţiuni relative la viaţa privată şi publică a arhiereilor, preoţilor, călugărilor; apoi regulile logodnei, ale nunţii şi ale divorţului, cu felurite şi ciudate amănunte.
O altă parte a pravilei s-ar putea numi codice penal. Aici se prevăd pedepse pentru insulte şi bătăi, pentru omoruri, pentru furturi, pentru bigamie etc. Urmează o sumă de reguli relative la relaţiunile dintre plugari din toate punctele de vedere. Între ele se află consfinţită dispoziţiunea pe care, prin hrisov, o dăduse Mihai-Viteazul şi care, spune, că ţăranul e laget de pământ. Iată principalul articol în această chestiune:
„Când va fugi ţăranul de la locul şi de la stăpânul său, nime nicăiurea să nu-l primească; iar de-l va şi primi deodată, de sârg să-l întoarcă înapoi la satul lui de unde iaste; iar de va fi având vreo treabă ca aceea cu dâns acesta ce l-au primit ca să aibă a-şi spune treaba către domnul acelui sat; iară de va meşterşugui într-alt chip şi va călca pravila aceasta, ca să plătească la domnie… litre de argint şi… litre buiarinului aceluia a cui va fi ţăranul şi în acest chip să aibă îndemânare de la domnie ca să întoarcă ţăranul să-l ducă de unde au fost iară ei să rămâie cu toată paguba şi cheltuiala”.
Codicele lui Vasile este alcătuit din două părţi: întâi, o serie de dispoziţiuni penale relative la călcările de hotar, la furturi, tâlhhării etc., împreună cu alte articole privitoare la viaţa agricolă; al doilea, prescripţiuni despre căsătorie şi divorţ, despre adulter, omor etc.
Pentru a ne face idee de deprinderile oamenilor din acel timp, vom reproduce câteva dispoziţii care privesc purtarea dintre soţi. Capitolul are un titlu foarte sugestiv: „Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muierea şi în ce chip”. Soţul nu se pedepseşte, dacă o va bate „pre vina ei” sau „dacă o va bate puţintel”. Sunt însă cazuri când soţul se pedepseşte:
„Cela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muierea lui bătând-o fără de vină sau o va bate cu vrăjmăşie pentru puţintea vină, se va certa într-acesta chip: să piarză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muierea, iară de nu-i va fi dat daruri se va certa să dea muierii sale a patra parte din câtu-i va fi zestrea…”
Pedeapsă mai poate primi soţul când o va bate fără de măsură şi cu vrăjmăşie. Cazuistica bizantină pe care o găsim aici e foarte interesantă. Iată cum se defineşte lipsa de măsură şi vrăjmăşia:
„Fără măsură şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie se cheamă bătaie când se face cu toiagul mai vârtos când să va svărâma lemnul sau să facă cu acesta rane să meargă sânge sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap; atuncea de-a pururea se va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui.
De-şi va bate neştine muierea cu pumnul sau cu palma nu se cheamă că este vrăjmăşie asupra ei, de o ar bate cât de mult şi de des”.
Asupra acestor colecţiuni de legi s-au publicat în anii din urmă mai multe studii din punct de vedere juridic şi istoric, dintre care însemnăm: studiul d-lui I. Peretz despre Pravila de la Govora (Buc. 1911) şi al d-lui St. Longinescu despre Pravila lui Vasile Lupu (Bucureşti, 1909).
Amănunte se pot găsi şi în Istoria dreptului român a d-lui St. Longinescu (Buc. 1908) care a început să publice textele legilor vechi în paralel cu izvoarele lor. Până acum a apărut primul volum din această colecţie (Buc. 1912), în care se dă Condica lui Vasile.