1900-1910
Primul deceniu al secolului XX-lea însemnează desigur o fază nouă în literatura noastră. Cred însă că nu a venit momentul de a se face caracterizarea generală a acestui timp, pentru că nu putem şti mersul şi succesul curentelor ce se observă, pentru că s-au ivit scriitori despre a căror dezvoltare nu se poate spune cu siguranţă nimic. Trebuie să notăm totuşi câteva principii care s-au formulat, câteva talente noi care s-au impus precum şi o serie de fapte care vor rămâne, oricare va fi valoarea ce li se va acorda.
*
La 1 ianuarie 1900, d-l C. Rădulescu-Motru, dă la lumină o publicaţie intitulată „Noua revistă română pentru politică, literatură, ştiinţă şi artă”. Ea a avut un succes destul de important la început, mai ales prin anchetele politice şi sociale ce a întreprins, dar acţiunea ei a slăbit, şi la finele anului 1901 a încetat. A reapărut în 1908, dar acum are alt caracter: e o publicaţie săptămânală în care partea politică şi de polemică curentă este cea mai importantă; apoi activitatea ei în mare parte trece peste marginile crono logice ale acestei cărticele.
Noua revistă a publicat articole ştiinţifice şi politice, articole de pedagogie şi de istorie; a ţinut în curent pe cititori cu publicaţiile româneşti. Direcţiunea a făcut apel la toţi scriitorii bătrâni şi tineri şi a obţinut concursul unui număr însemnat dintre ei. D-nii N. Iorga, I. Tanoviceanu şi I. Nădejde au dat articole de istorie; d-nii O.Densusianu, H. Sanielevici şi P. Haneş, articole de istorie literară; d-l Coşbuc dă câteva poezii şi articole de folclor. Dar poezii aflăm şi de alţi mulţi poeţi ca d-nii: D.Karr, Radu Rosetti, Artur Stavri, H. Lecca ş.a. Folclorul e cercetat mai ales de d-l Şăineanu şi T. Speranţă.
*
O altă manifestare literară pe care trebuie s-o cotăm este apariţia revistei „Semănătorul” (1901), condusă de d-nii Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Ei observă că „inimile tânjesc”, că e nevoie de „un stindard de înseninare şi de înfrăţire intelec tuală” şi că trebuie să se redeştepte „avântul de odinioară în sufletele româneşti”. Ei cred că luptele literare din anii precedenţi au fost dăunătoare mişcării literare şi că forţele s-au risipit prea mult. Ei mai cred că însăşi literatura se află pe o cale greşită. Ei declară că simt chiar „o mustrare de cuget” pentru că s-au înstrăinat de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţe şi aspiraţii”. Ei văd cu durere că în educaţia ce s-a făcut tinerimii, şi de către şcoală şi de către scriitori, s-au introdus nepăsarea faţă de neam şi în străinarea în simţire; că mulţi se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de ţară şi de popor.
De aceea ei cer „adâncă evlavie pentru trecutul glorios” şi „iubire entuziastă pentru ţară”. Aceste sentimente ei vor să le vadă realizate, nu numai în educarea tine rimii, dar şi în manifestările literare şi cred că au datoria să facă aşa.
În anul al doilea, fondatorii se retrag şi revista rămâne sub direcţia unui comitet. Acum se introduc câţiva colaboratori noi, între care d-l N. Iorga şi d-l Ovid Densusianu. Programul fondatorilor se realizează: se publică poezii patriotice, nuvele cu subiecte din viaţa ţărănească.
Curând însă d-l Ovid Densusianu se retrage, rămânând director d-l N. Iorga cu un comitet compus din d-nii: St.O. Iosif, M. Sadoveanu şi I. Scurtu. Cu anul următor se retrage şi d-l N. Iorga, rămânând d-nii Sadoveanu, Anghel şi cu d-l Iosif, iar în 1908 intră în comitet pentru partea politică, d-l Aurel Popovici, care scrie o serie de articole violente împotriva ideilor democratice şi apoi revista încetează. Retragerea d-lui Ovid Densusianu, se vede a fi provocată de felul literaturii ce se publică în „Semănătorul”, căci în 1905 scoate însuşi o revistă „Viaţa nouă”, în care califică de „rătăciri populare” poveţele ce se dau scriitorilor de a se întoarce la popor şi aduce ca exemple de „copilării şi necuviinţe” versuri publicate în revista în care scrisese în ajun.
La „Semănătorul” poezia e reprezentată în primul rând prin cei doi condu cători: G. Coşbuc, care dă câteva poezii originale şi traduceri din Odisea şi din Infernul lui Dante; Al. Vlahuţă care dă asemenea poezii originale şi traduceri din poeta italiană Ada Negri.
Dintre poeţii cunoscuţi din publicaţii anterioare, scriu aci: Ştefan O. Iosif, care în această epocă îşi stabileşte reputaţiunea prin volumele: Patriarhale (1901), Ro manţe din Heine (1901), Poezii (1902), Din zile mari (1905), Credinţe (1905); d-l Dimitrie Nanu, care debutase în 1893 în „Familia” din Oradea Mare şi care dă, pe lângă poezii originale şi traduceri foarte reuşite din Racine – şi d-l Artur Stavri, care va publica în acest timp două volume de poezii (Pe acelaşi drum şi Luminişuri).
Dar multe nume noi apar în coloanele revistei de care vorbim: G. Orleanu, d-na Natalia Iosif, d-nii: P. Cerna, Z. Bârsan, H. Frollo, G. Vâlsan, Corneliu Moldovan, A.A.Naum ş.a.
Dintre tinerii de peste munţi scriu aci: d-ra Ecaterina Pitiş din Braşov, d-l I. Broşu, I.U. Soricu, azi profesor în Bucureşti şi G. Rotică din Bucovina.
Nuvela e reprezentată prin scrierile d-lor Vlahuţă, Ion Gorun (Al. Hodoş), Constanţa Hodoş, dr. Basarabeanu, cunoscut prin publicaţii anterioare, I.A.Basarabescu, D. Anghel, I. Agârbiceanu, Vasile Pop, M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, C. Sandu-Aldea, Emil Gârleanu (cu psed. Emilgar), N. Dunăreanu, N.N.Beldiceanu, I. Boteni, V.Caraivan, Ion Adam.
Critica o reprezintă d-nii: N. Iorga, O. Densusianu, Ilarie Chendi, I. Scurtu şi Izabela Sadoveanu.
*
„Viaţa nouă” începe (1 februarie 1905) prin a combate literatura timpului, care are ca izvor de inspiraţie viaţa poporului de la ţară: „Nu e literatură aceasta; nu e lite ratură care să ne facă cinste”.
Pe lângă articolele de istorie literară şi recensiunile scurte asupra cărţilor apărute, se publică aci poezii de d-nii: I.B. Hétrat, Al. Stamatiade, Al. Gherghel, M. Cruceanu, D. Teleor, N. Davidescu, Eugeniu Speranţă etc. Directorul revistei, d-l O. Densusianu publică şi d-sa (sub pseudonimul Ervin) un număr însemnat de poezii şi în diferite articole susţine principiile poeziei simboliste, versul liber ş.a.
*
D-l N. Iorga, socotind că misiunea sa în „fericita prefacere” a literaturii româneşti este în parte împlinită prin sprijinul dat tinerilor scriitori grupaţi în jurul „Semă nătorului”, scoate în 1906, „Floarea Darurilor”, o revistă destinată a da pe de o parte traduceri din marii autori străini, pe de alta pagini uitate din epoca începuturilor literare şi în special dintre 1830-1840.
Această publicaţie ţine numai doi ani fiindcă de la ianuarie 1908 se contopeşte cu foaia politică „Neamul Românesc”; iar de la 25 decembrie 1908 apare deosebit revista lunară „Neamul românesc literar”. „Cuvântul” introductiv anunţă că nu re pre zintă un „partid literar”, că va publica „pentru plăcerea şi învăţătura publicului” diferite articole având ca normă: „exprimarea sinceră a sufletului românesc în formă de adevăr”.
La partea literară a acestei reviste au colaborat unii scriitori cunoscuţi din coloanele „Semănătorului” ca d-l I.U. Soricu, H. Frollo, Agârbiceanu ş.a. precum şi câţiva debutanţi, ca d-nii Oreste, G. Rotică, Topârceanu ş.a.
Publicaţiile acestea au pus în evidenţă şi mai mult activitatea multilaterală şi neobosită a d-lui Iorga.
Începând cu poezii, încă din vremea când era student, trecând la impresii de călătorie şi apoi la studii literare şi istorice, d-l N. Iorga a colaborat la toate principalele reviste din ţară, până când a întreprins însuşi asemenea publicaţiuni.
Numărul cărţilor date la lumină de d-sa este foarte mare. Adună şi publică documente şi cronici şi în colecţia Academiei (Hurmuzachi) şi într-o colecţie proprie (tipărită sub auspiciile Ministerului de Culte), precum şi în volume separate (Cronica lui Constantin Căpitanul). În acelaşi timp, pe lângă broşurile felurite şi articolele de polemică din reviste, întreprinde şi câteva serii de lucrări istorice: a) istoria patriei, fie sub formă de manuale, fie sub formă de studii speciale, ca cercetarea negoţului şi meşteşugurilor, a obiceiurilor, a costumelor etc.); b) istoria literaturii şi a culturii româneşti, tratând deosebit: literatura religioasă, literatura secolului XVIII şi trei volume din literatura sec. XIX (ajunge până la 1866); c) istoria diferitelor instituţii importante, ca armata (numai primul volum), biserica (tot asemenea); d) studii asupra istoriei universale, fie manuale, cuprinzând „istoria lumii”, fie volume dezvoltate; în care studiază istoria imperiului otoman (în limba germană), istoria imperiului bizantin (în limba engleză). La acestea se adaugă o serie de volume cu descrieri de călătorie; dru muri şi oraşe, sate şi mănăstări şi cele care vorbesc de Basarabia, Bucovina, Ardeal.
Activitatea aceasta îi dă un loc în Academie în 1910, unde citeşte ca discurs de recepţiune un studiu asupra activităţii istorice române (Două concepţii istorice).
*
Coşbuc, la rândul său, în 1906, dă la lumină cu Ion Gorun (d-l Al. Hodoş) revista „Viaţa literară”, care însă n-are viaţă lungă, fiindcă în 1907 directorii o părăsesc şi ea se preface în „Viaţa literară şi artistică” pentru a dispare după scurtă vreme. Cola boratorii sunt cam aceiaşi ca şi la celelalte reviste; mişcarea provocată de ea nu are mare putere; dar ea dă ocazie de a se distinge un critic: d-l Ilarie Chendi. Polemicile sale violente, nedrepte de multe ori, sunt scrise cu vervă şi denotă o deosebită agerime de spirit. (Adunate în volume: Preludii, Foiletoane, Fragmente). Aci a publicat multe din nuvelele sale d-l Al. Cazaban, care le va reuni apoi în volumul Chipuri şi suflete ş.a.
*
Mai importante decât toate aceste reviste este fără îndoială, aceea care iese la Iaşi la 1 martie 1906 „Viaţa românească”.
Iată câteva rânduri din programul ei:
„Poporul român a rămas în urma civilizaţiei europene, fapt explicat prin viaţa acestui popor. Cam de o sută de ani ne-am apropiat de această civilizaţie. Putem însă noi aduce nota mai particulară a neamului nostru în cultura generală a omenirii? Răspunsul e negativ, pentru că la noi e mare depărtare între clasele de sus şi între popor, sunt ca două naţii. Clasele de sus se ating de cultura apuseană, dar n-o asimilează, cele de jos nu se ating de această cultură şi sufletul poporului rămâne străin de viaţa civilizată şi nu poate da naştere unei culturi naţionale.
Aceasta nu se va întâmpla decât atunci când ţărănimea va căpăta în stat valoare socială, proporţională cu valoarea sa numerică, economică, morală naţională, când vom fi un popor, când toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor”.
În acest scop îşi propune să lucreze revista ieşeană. Autorii programului nu-şi propun să susţină o anumită şcoală literară, dar întrebuinţează numele de „poporanism” pentru a-şi caracteriza tendinţa. Acest cuvânt fusese – pe cât ştim – folosit de C. Stere în o serie de articole publicate mai de mult în „Evenimentul literar”. El a dat naştere la multe critici, mai adesea nedrepte (d-l S. Puşcariu zice „îngrozitorul cuvânt de po poranism”) care au avut ecou chiar în sânul Academiei, prin discursul d-lui Duiliu Zamirescu.
Revista întemeiată de d-nii C. Stere şi P. Bujor, profesori la Universitatea din Iaşi (mai târziu se retrage d-l Bujor şi se asociază d-l dr. I. Cantacuzino), este o publi caţie enciclopedică, în care se găsesc expuse în articole serioase chestiunile importante ce se înfăţişează la ordinea zilei; ea însă acordă o bună parte şi literaturii poetice.
Poezia nu se înfăţişează printr-un grup de scriitori, care să fie colaboratorii parti culari ai revistei, ci se găsesc poeţi de toate vârstele şi din toate curentele. Vlahuţă şi Coşbuc dau câteodată din operele lor. Dintre foştii colaboratori ai „Convorbirilor lite rare”, aflăm pe d-na Matilda Poni, dintre cei de la „Contemporanul” pe d-l Artur Stavri şi O. Carp; iar răposatul Kernbach Gh. (din Moldova) publică aci mare parte din scrierile sale. Aflăm pe tovarăşii de lucru d-nii St.O. Iosif şi D. Anghel (care deteră: Legenda funigeilor, Carmen saeculare etc.). Dintre colaboratorii revistelor bucu reştene publică aci d-nii H. Lecca şi D.A. Nanu, precum şi umoristul G. Ranetti şi simbolistul I. Minulescu. Dintre poeţii de peste munţi, găsim pe d-na Maria Cunţan şi pe d-l O. Goga.
De asemenea, mulţi tineri găsesc aici încurajare şi îndemn, precum sunt d-nii: M. Codreanu, A. Toma, Victor Eftimiu şi Oreste.
În privinţa nuvelei e o mică deosebire. Alături cu puţinele bucăţi semnate de Caragiale şi Delavrancea, aflăm opere ale multora din scriitorii care publică şi în alte reviste: N. Gane, Matilda Poni, Vlahuţă, D. Anghel, N.N. Beldiceanu, Sofia Nădejde, Sandu Aldea, I. Ciocârlan. Aflăm asemenea scriitori de peste munţi, ca I. Agârbiceanu ş.a. Genul acesta însă are prilej să se bucure de producţia deosebit de bogată a doi scriitori, care îşi stabilesc acum în mod definitiv reputaţia lor: I.A. Brătescu-Voineşti şi M. Sadoveanu.
I. Brătescu-Voineşti pe de o parte prin numărul restrâns de publicaţii, pe de alta prin modestia sa care l-a oprit de a aduna multă vreme în volum scrierile sale, a fost relativ târziu preţuit după dreapta sa valoare.
De abia în 1903 apare primul său volum: Nuvele şi schiţe. În 1908 retipăreşte vechile sale lucrări împreună cu câteva noi, dând volumului titlul primei nuvele: În lumea dreptăţii. În 1909 a tradus comedia lui Emile Augier: Guèrin Notarul.
Brătescu-Voineşti are în nuvele şi nota şi lumea sa particulară. Eroii săi sunt oameni cu situaţiuni modeste, mai adesea locuitori din provincie, în ale căror suflete se zbat suferinţe adânci, dar fără izbucniri violente. Ei trăiesc într-un mediu liniştit, în care vedem cu plăcere descrise bucuriile vieţii de familie şi tradiţiile unor familii cinstite şi tihnite. Viaţa şi actele acestor eroi sunt înfăţişate cu mare talent de observaţie, analizând sufletul omenesc până în cele mai mici detalii şi sunt scrise într-un stil sobru, totdeauna îngrijit, fără să alunece în vulgarisme, dar fără a fi rece şi pedant.
Mihail Sadoveanu are curajul, curând după debutul său, să apară cu un roman: Şoimii (1904), care desigur e o operă de tinereţe, dar are multe însuşiri serioase. Urmează apoi o serie de volume culegeri de nuvele: Dureri înnăbuşite, 1904, Povestiri din război, 1905, Crâşma lui Moş Precu, 1905, Povestiri de sărbători, 1906, Amin tirile căprarului Gheorghiţă, 1906, Mormântul unui copil, 1906, La noi în Viişoară, 1907, O istorie de demult, 1908, Cântecul amintirii, 1909, Povestiri de seară, 1910. Pe lângă acestea, dă două romane: Vremuri de bejenie, 1907, Duduia Margareta, 1908, apoi două serii de povestiri de călătorie prin ţară şi descripţiuni şi tipuri pe care le intitu lează Oameni şi locuri (1908).
Eroii lui Sadoveanu sunt locuitori din mici orăşele de provincie sau ţărani. Stilul îi este exuberant şi cu mare putere în descripţiunea naturii.
Amândoi aceşti scriitori au dat naştere, prin operele lor, la multe discuţii şi apre cieri. S-ar putea zice că aflăm câteodată oarecare rezerve, dar în genere aprecierile sunt favorabile, unii critici au afirmat că sunt cei mai mari prozatori ai timpului nostru.
Un fapt mai interesant pentru activitatea revistei de care ne ocupăm, este ivirea a câtorva nume aproape noi: d-l Sp. Popescu, un scriitor cu dar deosebit de a înfăţişa sufletul ţăranului (Moş Gheorghe la expoziţie ş.a.) şi d-nii C. Hogaş, cu ale sale minunate povestiri de călătorie (Părintele Iovinadie, ş.a.) şi D.D. Pătrăşcanu care pe cât ştim – nu mai publicase până acum nimic. Schiţele sale cu un umor particular, în genul lui Pierre Mille, cronicarul ziarului „Le Temps”, se impuseră într-un timp foarte scurt. (Reţeta unui discurs parlamentar, Ce cere publicul de la un deputat ş.a.).
Critica literară e condusă de d-nii G. Ibrăileanu, acum profesor la Universitatea din Iaşi şi d-nii G.B. Duică şi C. Şercăleanu (poate un pseudonim?) şi de d-na Izabela Sadoveanu, iar recenziile sunt semnate cu iniţiale, aşa că nu se cunosc totdeauna autorii.
*
În 1907 apar „Convorbirile critice” sub direcţia d-lui Mihail Dragomirescu, care îşi propun a susţine pentru aprecierea scriitorilor un criteriu mai obiectiv:
„Dacă e o greşeală, scuzabilă prin scop, înălţarea nemeritată a unor poeţi pentru că sunt naţionalişti; apoi e greşeală şi mai mare, fiindcă nu e scuzabilă prin nimic în josirea unor scriitori pentru că sunt naţionalişti. Atitudinea criticului să nu se influen ţeze câtuşi de puţin de conţinutul operei de artă”.
Revista „Convorbiri critice” publică un mare număr de poezii, semnate de câţiva poeţi cunoscuţi, ca d-nii D. Nanu, Cincinat Pavelescu (care debutează pe la 1890 în revista lui Al. Macedonschi), Gh. Orleanu, Ciru Oeconomu (din generaţia veche a polemicilor literare), Radu Rosetti, ce publicase câteva volume de poezii primite bine de unii, dar viu criticate de alţii, Corn. Moldoveanu; dar mai mult dă loc la tineri, unii care mai publicaseră în alte reviste, ca d-nii P. Cerna, I. Minulescu, H. Frollo, A.A.Naum, alţii care dacă nu debutează aci, dar sunt la primele lor încercări, ca d-nii M. Săulescu, A. Mândru, N. Davidescu, M. Codreanu, Al. Stamatiade, Donar Munteanu, Oreste, Victor Eftimiu ş.a.
Nuvele publică d-l Emil Gârleanu, despre care se poate zice că în aceşti ani îşi stabileşte reputaţiunea sa literară. D-sa şi-a adunat nuvelele într-o serie de volume: Bătrânii 1905, Cea dintâi durere 1907, Nucul lui Odobac, a publicat traduceri: Neves tele artiştilor de Alph. Daudet (1908) ş.a. şi o ediţie a poeziilor lui Gr. Alexandrescu (1902). Apoi d-nii: N.N. Beldiceanu, L. Rebreanu, Chiru Nanov, M. Lungeanu, Eug. Lovinescu ş.a.
Un gen special de povestire populară scrie d-l Ion Dragoslav.
Critica o fac d-nii Mihail Dragomirescu, Eug. Lovinescu, N.E. Teohari ş.a.
Se publică aci şi câteva piese de teatru, între care unele semnate de d-l A. Herz şi de Mihail Sorbul.
În genere, directorul încurajează pe colaboratorii săi prin notiţe elogioase, uneori a publicat asupra scrierilor lor şi articole mai lungi, căutând a le stabili valoarea literară în contra părerilor altora, precum pentru P. Cerna, E. Gârleanu, I. Dragoslav, Mihail Sorbul.
*
Negreşit şi vechea revistă „Convorbiri literare”, care îşi serbează în 1907 împli nirea a 40 de ani de viaţă, fiind cea mai bătrână publicaţie periodică după „Gazeta Tran silvaniei”, are şi ea un rol în mişcarea literară din acest timp, dar nu aşa de important ca altădată. În 1900 se alcătuieşte un comitet nou de redacţie, compus şi din tinerii pe care îi lăsase urmaşi Iacob Negruzzi şi din alte persoane, mai ales oameni de ştiinţă, d-nii: Gr. Antipa, Dr. Babeş, D. Bungeţeanu, P. Missir, L. Mrazec, D. Onciul, E.Pangratti, A. Philippide, M. Săulescu, D. Voinov. În faza aceasta şi sub direcţia d-lui I. Bogdan (1902-1906), revista are mai mult caracter ştiinţific dând mare însemnătate articolelor de geografie, zoologie, matematică şi celor de istorie.
Sub direcţia d-lui S. Mehedinţi (1907) se pare că preocupaţiunea politică a do bândit o importanţă precumpănitoare.
Cu toate acestea literatura n-a fost cu totul părăsită. Dintre scriitorii ce au co la borat mai mult la „Convorbiri literare” în acest timp, şi-au asigurat o poziţie în lumea literelor mai ales d-nii Duiliu Zamfirescu şi I.A. Basarabescu.
Duiliu Zamfirescu după o tăcere de câţiva ani în urma criticilor severe ce i s-au adresat când a publicat romanul său În faţa vieţii (Buc., 1884), de către Gherea (Pesi mistul de la Soleni) şi după primirea nefavorabilă ce a făcut Academia aceleaşi cărţi, a revenit la vechile-i ocupaţiuni încet-încet… Întâi a dat poezii lirice şi epice (Alte orizonturi, Buc., 1896, Imnuri păgâne, Buc., 1897, Poezii noi, Buc., 1899), nuvele (Nuvele, 1888, Nuvele romane); apoi a început seria de romane, în care eroii au legătură între ei ca în faimoasa colecţie a lui Zola Les Rougon-Macquart şi anume: Viaţa la ţară, În război (1902); Tănase Scatiu (1907), Îndreptări (1908).
Intrând în Academie a socotit că trebuie să abordeze critica literară. Discursul său de recepţie, care a făcut pe d-l Maiorescu să-i spună că ar fi bine să se ocupe numai de a scrie literatură, nu de a o judeca, a făcut zgomot prin noutatea felului de tratare. Când însă a dat o poemă istorică Miriţă, ea n-a produs efectul pe care-l aştepta. Mai slab desigur este ultimul roman Anna, ceea ce nu se poate.
Ioan A. Basarabescu e singurul care, scriind în genul lui Caragiale, deşi neavând notă proprie, a reuşit totuşi să scape de o imitaţie servilă şi să-şi asigure un succes, care într-un moment (1909, mai 25) a fost aşa de important încât i-a asigurat alegerea de membru corespondent al Academiei (după propunerea d-lui D. Zamfirescu), pe când maestrul său nu fusese primit, ba nici izbutise să i se premieze vreo carte, deşi încercase, aceasta în 1891 (cu Teatru) şi 1901 (cu Momente).
Afară de aceştia, ca nume de scriitori găsim mai pe toţi care publică în toate revistele. D-nii G. Coşbuc, Şt. Iosif, D. Nanu, D. Anghel, Cerna, Vâlsan ş.a. dau poezii. Nuvele dau d-nii: I. Adam, M.I. Chriţescu, d-l Duiliu Zamfirescu dă romanul Lydda, iar un fost odinioară colaborator al revistelor bucureştene în vremea polemicilor dintre 1870-80, răposatul Ciru Oeconomu publică romanul Din Rucăr.
Importante sunt articolele de ştiinţă şi mai ales cele de istorie. Acum se stabileşte reputaţia şi se întemeiază forţa unei pleiade de istorici, care se ţin strânşi uniţi în multe împrejurări: d-nii D. Onciul, I. Bogdan, N. Iorga care luptă contra scriitorilor mai bătrâni ca Hasdeu, Urechia, Tocilescu şi chiar contra d-lui Al. Xenopol.
*
Lucru important de notat în aceste decenii este mişcare literară din ce în ce mai intensă în ţinuturile fraţilor supuşi altor stăpâniri politice. Faptul ni se pare important şi socotesc că trebuie să spunem un cuvânt asupră-i.
După ce curentul latinist din Ardeal şi-a întins influenţa şi în principate, produ cerile literare au rămas, în ţinuturile de peste munţi, într-o stare de vădită inferiori tate faţă de cele culturale şi scriitorii moldoveni şi munteni au găsit adesea sprijin şi îndemn în gazetele şi în asociaţiile din Braşov, din Sibiu ori din Cernăuţi. Cu vremea şi aceste legături s-au mai slăbit şi lupta „Convorbirilor literare” împotriva şcoalei latiniste a produs oarecare răceală. În vremea aceea genurile poetice, care şi în prin cipate nu se aflau în stare prea înfloritoare, aveau în Ardeal reprezentanţi din ce în ce mai slabi şi în revistele ardelene găsea T. Maiorescu materialul exemplelor sale glu meţe. Mai târziu, în epoca pe care am numit-o a lui Eminescu, poate şi prin oarecare acţi une indirectă chiar a acestuia, apropierea se face mai strânsă între fraţii de pe cele două coline ale Carpaţilor şi silinţele de a modifica limba după cea din regat devin din ce în ce mai serioase şi mai încununate de succes. Revistele lor se îmbunătăţesc şi, pe lângă partea istorică şi filologică, încep a da şi producţiuni poetice de valoare. Coşbuc e primul poet al Ardealului, dar el nu e consacrat până nu trece în regat şi nu-şi publică aci scrierile, căci mişcarea literară din provincia sa nu e destul de puternică pentru a-i sublinia meritele şi a-l impune atenţiei generale. Cea mai bună revistă literară de pe vremurile acelea era „Familia” lui Iosif Vulcan (Oradea Mare) şi aceea se ali menta sau cu reproduceri de scrieri ale autorilor din regat sau cu poeziile debutan ţilor care nu erau lesne primite în revistele de aci.
În deceniul de care ne ocupăm, lucrurile se schimbă. Acum, nu numai că se înmulţesc scriitorii ardeleni, care trec în regat şi îşi stabilesc aci o situaţie literară de frunte, ca Şt. Iosif ş.a., dar avem chiar un poet care se impune prin mişcarea literară din provincia sa şi care, numai când reputaţia-i e stabilită începe a-şi vedea volumele tipărite şi în Bucureşti: e vorba de d-l O. Goga.
Octavian Goga debutează în revistele ardelene semnându-şi poeziile Ion Otavă. În 1905 el îşi reuneşte poeziile în volum şi are mulţumirea să se vadă încoronat de Academie (1919) în urma unui raport semnat tocmai de Titu Maiorescu. Al doilea volum (Ne cheamă pământul) apare în 1909.
În Ardeal apar acum mai multe reviste literare, dintre care cea mai însemnată este „Luceafărul” care începe în 1902 (Pesta) sub conducerea d-lor Goga şi Agâr biceanu şi apare încă, transferându-şi redacţia în Sibiu. Despre ea zice d-l S. Puşcariu „că a regenerat literatura cu totul decăzută în Ardeal şi a întărit legăturile culturale cu România”.
Numărul revistelor ce apar în acest interval este natural mai mare, dar pentru unele succesul a fost neînsemnat, pentru altele, traiul a fost scurt, astfel că n-au putut avea rol în mişcarea literară. Afară de cele de care am vorbit până aci este şi „Arhiva” din Iaşi, care dă mare parte din coloanele sale articolelor istorice şi filologice. Vom mai nota: „Revista idealistă” care apare în Bucureşti în 1903: „Făt-Frumos” care apare în Bârlad în 1904; „Ramuri” care apare în Craiova în 1906. Acestea două din urmă sunt scrise de colaboratori ai „Semănătorului” şi au legături cu ei. G. Panu a redactat în curs de mai mulţi ani (1903-1910) „Săptămâna”, publicaţie mai mult politică, dar în care a dat şi critici literare şi a dat la lumină amintirile despre activitatea „Junimei”.
*
Arătând activitatea revistelor, am arătat faptele principale ale mişcării literare. Este însă o altă ramură de activitate pe care trebuie s-o notăm deosebit: teatrul. Nu e vorba numai de faptul că publicul iubitor de teatru devine din ce în ce mai numeros, dar şi producţiunile originale se înmulţesc şi valoarea lor creşte în mod simţitor. Drame istorice în versuri (Vlaicu Vodă de Alexandru Davila), drame sociale (Sanda de Alex. Florescu, Câinii de H. Lecca) comedii felurite inaugurează această eră nouă. Seria pieselor d-lui Delavrancea formează un moment important. Trilogia istoriei Mol dovei (Apus de soare, 1909, Viforul, 1910 şi Luceafărul, 1910) naşte speranţe mari faţă de îndrumarea nouă a talentului acestui scriitor, dar, din nefericire el părăseşte teatrul istoric pentru cel social, dar aci producţiile sale sunt cu mult mai slabe, mai ales din punct de vedere al cerinţelor proprii ale teatrului.
Un alt fapt important în acest deceniu şi cu care trebuie să încheiem cărticica noastră, este încercarea de a se înfrăţi scriitorii, adunându-se într-o societate. Această societate a reuşit să adune într-un mănunchi pe un mare număr din scriitorii noştri şi, după ce au proclamat prezident de onoare pe ministrul instrucţiei, au avut cinstea să vadă pe însuşi M.S. Regina, patronând societatea şi făcând chiar şezători în palatul regal.