Istoria literaturii române

PLUGUŞORUL

„Pluguşorul” este numele unei poezii ocazionale. Ea se recită în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreieră, colindă satul, conducând un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice şi sunând din clopote. Din când în când ei intră în curtea unui gospodar. Aici unul din ei „ură” sau recită povestea care formează poezia pluguşorului. Ea se compune din strofe neegale, despărţite între ele prin exclamaţii ale grupului întreg:

Plecarăm într-o sfântă joi,
Cu plugul cu doisprezece boi,
Boii dinainte
Cu coarnele poleite,
Boii din mijloc
Cu coarnele de foc,
Boii de la roate
Cu coadele belciugate…
Trosniţi, măi!…

şi corul:

Hăi! Hăi!

Versurile sunt neregulate: au diferite măsuri, diferite ritmuri. Variantele nu sunt prea numeroase: în toate se găsesc înşirate ocupaţiile agricultorului, de la aratul ţarinei până la măcinatul grâului.

În varianta publicată de Alecsandri, aflăm că pe morar îl chema Troian, iar pe morăriţă Dochiana.

BALADELE

Aceste producţiuni poporane îndeplinesc cerinţele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai întinse, care cuprind desfăşurarea unui fapt. Poporul le numeşte cântece bătrâneşti. Noi le numim balade, pentru că aşa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintâi asemenea lucrări, dar unele din ele au întindere destul de mare, încât ar putea să fie numite chiar poeme epice. Câteva din ele, care povestesc originea poetică sau legendară a unei localităţi, a unei flori etc., sunt legende.

Deşi numărul lor trece de 50 în prima colecţie a lui Alecsandri, acesta n-a simţit nevoia să le clasifice. Teodorescu G.Dem. însă a făcut patru grupe: solare şi superstiţioase, istorice, haiduceşti şi domestice. Clasificarea lui a fost adoptată mai de toţi culegătorii ulteriori.

Ce sunt baladele solare şi cele superstiţioase? Teodorescu numeşte astfel cântecele care au de subiect legendele, moştenite chiar din vremea romană, despre soare şi lună, precum şi pe cele care poetizează diferite credinţe superstiţioase. Astfel este balada Soarele şi luna, care se găseşte în colecţia lui Alecsandri sub acelaşi titlu. Se spune că pământul era luminat odată numai de soare, că soarele, fecior tânăr, voia să se însoare, dar nu găsea altă fată potrivită pentru sine decât pe sora sa, Ileana, că aceasta nu se învoia şi pentru a scăpa, se prefăcea în mreană şi apoi Dumnezeu o arunca pe cer şi o făcea lună. De atunci:

De atunci se trase
Şi de-atunci rămase
Că ei se gonesc
Şi nu se-ntâlnesc;
Luna când luceşte,
Soarele sfinţeşte;
Soare când răsare
Luna intră-n mare.

Aceeaşi temă a încercării de căsătorie între frate şi soră este dezvoltată şi în balada Iovan Iorgovan (asemuitoare întrucâtva cu cea intitulată Erculean din colecţia Alecsandri).

Tema metamorfozelor, care se găseşte şi în aceste două poeme, formează fondul multor balade: astfel sunt Trei lebede (în colecţia Teodorescu), unde un fecior de împărat se duce la vânătoare şi găseşte trei lebede albe, care erau trei fete de împărat, schimbate în păsări; Cucul şi turturica (în colecţia Alecsandri) sau Mierla şi Sturzul (în colecţia Teodorescu), în care o pasăre iubeşte pe cealaltă şi nu e iubită. Iubita, ca să scape, se preface în diferite animale sau obiecte şi aceeaşi transformare o suferă şi iubitul cuc (sau sturz), schimbându-se în ceva apropiat. Astfel mierla:

Peste cap se da
În baltă cădea
Şi mi se făcea
Trestică
Pitică
Cu foaie înverzită
La vârf înflorită.
Atunci sturzul:
Peste cap se da
De mi se făcea
Mică păsărică
Uşoară şi mică,
De stat pe trestică.
Ca să scape, mierla:
Se făcea de-o baltă
Cu papură-naltă
Cu papură groasă,
Naltă şi stufoasă.
Dar sturzul:
Peste cap se da
Şi mi se făcea
Salcie pletoasă,
Ce pe mal creştea
Pletele-şi lăsa
Apa c-ajungea
Doar d-o săruta.
Zadarnic, căci mierla:
Floare se făcea
Pe câmpuri creştea.
Şi sturzul:
Rouă că-mi cădea
Doar d-o săruta.

În felul acesta urmează metamorfozele: mierla turtă, sturzul vătrai; mierla vie, sturzul pândar, mierla pânză, sturzul chirigiu, mierla fântână, sturzul ciutură.

Chestiunea transformărilor a fost studiată de Hasdeu, care a pus în legătură baladele noastre cu balade similare din literatura poporană franceză, provensală, retoromană ş.a. şi a urmărit izvorul acesta până la literatura persană (Cuvente den bătrâni, vol. II).

A doua grupă o formează, în mod natural, baladele cu subiecte istorice. Şi la noi s-au petrecut evenimente de acelea care au zguduit adânc societatea şi care, la alte naţiuni, au dat naştere acelor măreţe epopei poporane, fala literaturilor lor; dar nu avem nici vreo epopee, nici măcar nu avem cântece, destul de numeroase asupra unui personaj, ca să se poată lega, măcar în mod artificial, şi să se poată forma o epopee. Avem în cântecele noastre amintiri din epoca romană? Nu se pot dovedi. Urmele aflate de At.M. Marienescu în baladele culese de el, ca „fetişoare sabinioase”, sunt socotite ca lipsite de seriozitate, cum e considerată şi interpretarea expresiei Ler din colinde, care a fost explicată de unii fără temei, ca înfăţişând pe Aurelius-Aurelianus. Mai serioasă poate fi pomenirea lui Traian într-o variantă a pluguşorului.

În baladele câte s-au publicat până acum, numele istoric cel mai vechi este al lui Negru Vodă, care ia locul lui Neagoe în legenda mănăstirii Argeşului. Pentru această povestire se cunosc trei variante principale: una publicată de Alecsandri, alta de Teodorescu G. Dem., a treia de C. Mateescu.

Dintre domnitori găsim pe Mihnea Vodă (în Dobrişanu, col. Teodorescu), pe Radu Şerban (balada cu acelaşi nume, col. Teodorescu), pe Matei Basarab (idem), pe Ion Vodă cel Cumplit (Iancu Mare, col. Teodorescu), Lăpuşneanu (Bogdan, col. Alecsandri) Ştefan cel Mare (Movila lui Burcel, col. Alecsandri), Brâncoveanu ş.a.

Mai dese sunt numele de boieri în balade: Calomfireşti, Buzeşti, Bălăceni ş.a. În privinţa aceasta Gr. Tocilescu publică un mic studiu, cercetând cum s-a oglindit în fantezia populară lupta lui Bălăceanu în contra domnitorului Brâncoveanu. Se ştie că Aga Bălăceanu, ginerele lui Şerban Cantacuzino şi partizan al unei uniri cu austriecii, a venit chiar în Bucureşti cu armata austriacă în anul 1689. Poporul vorbeşte de:

Doi domni, cu două oşti:
O oaste mi-este nemţească,
O oaste mi-este turcească.

Oştile se iau la luptă. Brâncoveanu vede pe ai săi slăbind şi îndeamnă pe oamenii săi să ucidă pe Bălăceanu. La apelul său răspunde numai un căpitan, Costin, fin al lui Bălăceanu. Domnitorul îi făgăduieşte:

Ca să-i dea el domnia
Domnia şi moşia.

Costin s-a dus în tabăra naşului său şi, cu înşelăciune, l-a ucis:

Frumos capul i-l tăia
În suliţă i-l sprijinea
Şi pe cal încăleca
La Brâncoveanu mergea.

Când se întoarce însă cu trofeul său, domnitorul nu numai că nu-i dă nimic, dar porunceşte de-i taie şi lui capul:

Chip gealatului făcea
Şi-i dete capu-alăturea.

Tocilescu notează că şi prezenţa unui Costin în oastea lui Brâncoveanu şi tăierea capului lui Bălăceanu sunt fapte atestate de cronicari.

E păcat că forma în care se înfăţişează toate variantele câte s-au publicat despre Bălăceanu este în vădită decadenţă; nu numai că imaginile sunt palide sau banale, nu numai că versurile sunt rău construite, dar întâlnim expresii obscene.

Baladele haiduceşti sunt cele mai numeroase. Haiducii sunt eroii cei mai apropiaţi de popor. Ei nu sunt hoţi sau tâlhari, în înţelesul de azi, ci sunt înfăţişaţi ca nişte luptători pentru drepturile poporului. Poezia poporană îi arată ca nişte oameni puternici şi generoşi şi admiră în ei hotărârea de care poporul se simţea incapabil în acele vremuri când tirania îi plecase la pământ şi când mulţimea de nenorociri îl făcea să creadă că e ursit să sufere veşnic. Vom observa că miraculosul nu figurează în aceste balade, dar supraomenescul caracterizează mai pe toţi eroii aceştia; ei sunt oameni, însă cu însuşiri de uriaşi. Astfel Mihu se întâlneşte cu o ceată de unguri şi după ce învinge în luptă dreaptă pe căpetenia lor, cere tovarăşilor acestuia să-i ridice şaua şi armele, dar nici unul nu poate, întocmai ca în episodul cu arcul lui Ulise din Odiseea. Stanislav este şi mai minunat. Prins de turci pe când dormea, e legat cu frânghii, ba i se atârnă şi o piatră de moară de gât şi astfel este prăvălit în Dunăre. El doarme cât doarme şi apoi se deşteaptă şi izbuteşte să se ridice la suprafaţă cu piatră cu tot şi astfel să fie vă zut de cineva de pe ţărm şi ajutat să iasă.

Baladele haiduceşti se pot deosebi în două grupe: unele, cele mai vechi, arată pe haiduci luptându-se împotriva străinilor, mai ales împotriva turcilor, altele, cele mai noi, îi arată luptându-se împotriva bogaţilor.

Cuprinsul acestor balade nu prezintă o varietate mare.

Câteva înfăţişează lupte ale haiducilor contra ciobanilor, cum sunt baladele Dolca şi Şalga din col. Alecsandri, Fulga din col. Teodorescu ş.a.

Uneori se luptă haiducii între ei. Aşa se întâmplă cu Toma Alimoş,

Haiduc din ţara de jos,
Nalt la stat,
Mare la sfat,
Şi viteaz cum n-a mai stat.

Pe când şedea să se odihnească, vine un alt haiduc, Manea:

Manea slutul
Şi urâtul,
Manea grosul
Şi-arţăgosul
Venea, măre, ca vântul,
Ca vântul şi ca gândul,
Cu părul lăsat în vânt,
Cu măciuca de pământ.

Manea, prin înşelăciune, se apropie de Toma, îi taie pântecele şi fuge. Toma îşi adună maţele, îşi strânge mijlocul cu brâul şi aleargă călare după el, îl ajunge şi-i taie capul.

În povestea aceasta nu se vede bine cauza urii dintre cei doi antagonişti. În alta însă, Vidra, care figurează în multe colecţii, se vede că haiducii

Stoian şoimanul, popă vechi,
Cu potcapul pe urechi

şi

Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor

se luptă pentru o femeie, pentru Vidra. Lupta lor este întocmai ca în basme:

Ei de brâe s-apucară
Şi la luptă se luară,
Zi de vară până-n seară.
Când în loc mi se-nvârtea,
Când în vale s-aducea,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea
Brâul lui se descingea.
Stoian popa s-aprindea
Şi făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea
Şi-n pământ că mi-l izbea
Că pământul despica,
Până-n brâu că mi-l băga,
Băltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura.

Luptele haiducilor contra străinilor sunt încercări de a scăpa din închisoare ori expediţii de răzbunare. Cei mai vestiţi haiduci sunt Badiul, Golea, Bâcul, Aguş, Vâlcan, Stanislav. E curios numele acesta străin între celelalte, dar colecţiile ne dau multe variante relative la acest erou. Cele mai frumoase sunt în colecţia Teodorescu. În toate se vede că a făcut incursiuni prin oraşele turceşti de peste Dunăre şi cum o ceată de turci vine să-l caute, pun mâna pe el prin trădarea unei slugi, un grec, şi-l aruncă în Dunăre; el scapă şi se duce înot la Dristor (Silistra). Aci, intră prin prăvălii ca să cum pere un paloş, dar nu găseşte nici unul bun, pentru că pe toate le frângea:

La genunche le punea,
În genunche le-ndoia,
Paloşe că se frângea.

După multă căutare, descoperă la un ovrei un vechi paloş al său pe care i-l furaseră turcii. Supărat, taie pe ovrei, apoi porneşte prin oraş să caute pe turci. E plină de plasticitate naraţiunea acestei expediţii:

Paloşu în mână lua,
Pe uliţă c-apuca,
În cafenele intra.

Iar turcii:

Care pe sub pat intra,
Cafele că răsturna,
Ciubuce că-şi arunca,
Meşii-n urmă că-şi lăsa
Chiselele că-şi pierdea,
Iar Stanislav îi căta.
De sub pat că mi-i scotea
Şi cu paloş îi tăia,
Nici unul nu rămânea.

Este interesant de relevat că tipurile de haiduci care se luptă cu boierii şi cu funcţionarii administrativi sunt cântaţi în poeme mai puţin reuşite. Despre Jianu şi Tunsu publică Alecsandri două bucăţi, însă acestea sunt mai mult poezii lirice decât epice, pe de o parte printr-o întindere restrânsă, pe de alta prin lipsa elementului narativ. Alte nume ce se întâlnesc mai des sunt: Ghiţă Cătănuţă, Bolboceanu, Gheorghelaş Bălan, Busuioc… Fondul baladelor îl formează mai puţin faptele haiduceşti propriu-zise, care sunt amintite sau lăudate în termeni generali:

Bate ciocoii la scară,
Cerând bani de cheltuială
Şi haine de primeneală,

cât mai ales luptele cu potera, care prezintă pentru imaginaţia poporului momentele cele mai interesante, întrucât aici se vede iscusinţa cea mai mare şi vitejia fără seamăn a haiducului.

Cea mai izbutită baladă, cel puţin în unele variante (publicate de Teodorescu), este a lui Corbea. Hoţ vestit, el a fost prins de vodă Ştefăniţă şi pus la închisoare unde şade ani de zile:

Şade-n apă
Până-n sapă
Şi-n noroi
Până-n ţurloi.
Cu lacăte pe la uşă,
Cu mâini dalbe în cătuşe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litere de argint,
Cum n-am văzut de când sunt.

B. Delavrancea a studiat într-o conferinţă a sa acest mic giuvaer, în care se pot întâlni cele mai frumoase exemple de imagini poetice. Vom releva câteva din ele.

Când mama celui închis se apropie de fereastra temniţei, îl întreabă:

– Corbeo, maică, aici eşti?
Corbeo, maică, mai trăieşti?
Corbea dac-o auzea,
Glasul că-i înţelegea
Şi din gură-i răspundea:
– Maică, măiculiţa mea,
Maică, parcă tot sunt viu…

Şi apoi descrie suferinţele din închisoare:

Aicea când am intrat
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau şerpoaicele
Şi erau ca acele,
Broaştele ca nucile,
Năpârci ca undrelele.
Acum sunt şerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaştele ca ploştile
Şi năpârci ca buţile.
Pe toate că le-am răbdat
Şi pe toate le-aş răbda
De n-ar fi una mai rea:
C-o drăcoaică
De şerpoaică,
Bat-o Maica Precista,
S-a încuibat în barba mea.
Ea maică, că mi-a ouat,
Ouăle şi le-a lăsat
În fundul şalvarului,
Fundul pozunarului,
În sânul meu c-a clocit
Şi puii şi-a colăcit.
În sânul meu că şi-i creşte
Şi de coaste mă ciupeşte.

Ca să scape din închisoare, Corbea imaginează o cursă pentru domn, pe care-l ştia mare iubitor de cai. Trimite pe mama sa să aducă un cal de-ai săi şi să-l plimbe pe dinaintea palatului domnesc. Domnitorul îl vede şi vrea să-l cumpere, dar baba spune că-l dă numai în schimbul liberării lui Corbea. Domnitorul se consultă cu divanul şi făgăduieşte, cu gândul să nu se ţină de vorbă. Ia calul, dar cine să-l încalece? Nici un ostaş nu poate şi de aceea domnitorul dă poruncă să-l aducă pe Corbea:

Corbea în curte când intra,
Cocoane se spăimânta,
Boierii cruce-şi făcea
De urât ce mi-l vedea;
Barba-i bate genunchiul,
Chica-i bate călcâiul,
Barba şi mustăţile
Îi acopăr mâinile:
Genele, sprâncenele
I-nfăşoară braţele.

Corbea obţine de la domn să i se dezlege mâna stângă, să i se radă barba, să i se potrivească chica, să fie îmbrăcat în haine frumoase. Ca măsură de prevedere, se închid porţile şi se străjuiesc zidurile, dar Corbea se repede cu calul său, sare peste zid şi fuge.

În colecţia lui Teodorescu se găseşte o categorie specială: a baladelor domestice. Prin acestea el înţelege acele care „poetizează instituţiunile, modul de a trăi şi fazele vieţii”. În ele găsim, „alături cu veselia nunţilor, adevărate tragedii sângeroase, produse de pasiuni puternice”. El publică 24 bucăţi de acest fel, care sunt mai puţin interesante decât cele din grupele celelalte. Se poate cita în mod deosebit Chira. Aici e vorba de o fată din Brăila, pe care o răpeşte un arap şi pe care o scapă fraţii ei înotând în Dunăre până ajung vasul cu care plecase răpitorul. Are şi Alecsandri o bucată cu acelaşi titlu, dar deznodământul e deosebit: aici vedem că fraţii ei o ucid, cu toate protestările ei, crezând-o că a fugit de bunăvoie cu arapul.

În lecţiile ţinute la „Cursurile de vară din Văleni” (Văleni 1910), d-l Iorga studiază baladele, căutând a fixa câteva cicluri. D-sa se ocupă de cele care se raportează la diferiţi domni, stabilind că nici una nu aminteşte vreun domnitor anterior secolului XVI; apoi, în treacăt, apreciază pe cele haiduceşti din care cele mai interesante se opresc la epoca lui Tudor Vladimirescu.

BASMELE

Basmele (basm sau basn, din paleoslavic…) sau poveştile sunt naraţiuni ale unor întâmplări închipuite, nişte epopei în proză, în care miraculosul are întrebuinţare excesivă şi care ne înfăţişează o lume de superstiţii strâns legate cu viaţa sufletească a ţăranului. În ele vedem în toate amănuntele mitologia poporului nostru.

Eroul principal al basmului este omul. Acţiunile lui însă sunt provocate, ajutate sau împiedicate de fiinţe supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodământul basmului este, în general, favorabil celui bun, care, deşi suferă la început, dar tot izbuteşte a-şi arăta până la urmă dreptatea. Curiozitatea, neîncrederea în vorbele cuiva, dorinţa de a izbândi mai cu înlesnire, căutarea unei fiinţe iubite, încercarea de a distruge pe un vrăjmaş, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripeţii complicate ale basmelor.

În marele număr al basmelor româneşti s-ar putea deosebi câteva categorii sau cicluri, care la rândul lor sunt susceptibile de diviziuni, cuprinzând, se înţelege, fiece diviziune o serie mai mult sau mai puţin întinsă de variante.

O asemenea împărţire a încercat Lazăr Şăineanu, în scrierea sa premiată la concursul publicat de Academia Română în 1894. E o lucrare conştiincioasă, bazată pe un bogat material, atât românesc cât şi străin.

Autorul a deosebit trei mari secţiuni: basme pur fantastice, basme eticofantastice şi basme religioase.

Basmele pur fantastice sunt acelea în care elementul fundamental este metamorfoza sau descinderea în infern şi ridicarea în aer sau dorinţa de isprăvi a unor indivizi extraordinari. Aici vedem fiinţe supraumane (un sfânt, o zână) luând forme pământeşti, de obicei de animale (porc, şarpe, broască), spre a vieţui cu o fiinţă iubită de pe pământ. (Ex. Şarpele moşului din colecţia Stăncescu). Vedem fiinţe omeneşti transformate în plante în urma unui blestem. (Ex. Fata din Dafin din col. I. Fundescu). Vedem eroi care suferă o serie de transformări, ca să scape de persecuţia unui duşman sau a unui zmeu. (Ex. Pătru cel frumos din Şezătoarea). Descinderile în infern, idee pe care o întâlnim şi la cei vechi, în Odiseea, în Eneida, în isprăvile lui Alexandru cel Mare, se fac de obicei, ca şi ridicarea în regiuni aeriene, pentru căutarea unei fiinţe iubite (ex. Cei trei feciori ai babei din Şezătoarea). Tot în gruparea descinderilor şi ascensiunilor intră şi aşa-numitele deceuri. Deceul este un basm care cuprinde o sumă de întrebări curioase şi răspunsurile potrivite (Ex. Vizor, craiul şerpilor, din colecţia Pop Reteganul). Isprăvile eroice se îndeplinesc în genere de voinici, care poartă numele de „Feţi-Frumoşi”, uneori şi de femei războinice. Isprăvile acestea sunt felurite: sau se caută o apă miraculoasă care să redea viaţa sau se caută o fecioară cu părul de aur, ce se numeşte de regulă „Ileana Cosânzeana” (Ex.: Harap-Alb din Creangă).

Basmele etico-fantastice cuprind, pe lângă partea minunată, pe lângă isprăvile eroice, ce se află şi în celelalte basme, un învăţământ etic. Aci vedem doi fraţi care se iubesc unul pe altul şi se sacrifică unul pentru altul (Ex. Omul de piatră din col. Ispirescu) sau dimpotrivă, trei fraţi, doi duşmani celui mai mic, în care se personifică vitejia, isteţia, dragostea, sinceritatea (Ex.: Pasărea măiastră din col. Ispirescu).

Un învăţământ teribil se dă omului prin acele povestiri: ni se înfăţişează animale recunoscătoare faţă de oameni ingraţi (Ex.: Roş -Împărat şi Alb-Împărat din col. N.D. Popescu).

În alte povestiri ni se înfăţişează crima incestului sau persecutarea copiilor de către muma vitregă (Ex.: Fata moşului şi fata babei din col. Ispirescu).

Basmele religioase ne înfăţişează pe Dumnezeu sau pe sfinţi ori pe Diavol cu spiritele infernale, trăind printre oameni. Tema generală este facerea de bine de către fiinţele divine bune şi persecuţia de către cele rele: încă pe când puterea celor dintâi ni se prezintă ca nemărginită, a celorlalte e pusă greu la încercare şi mai totdeauna virtutea diavolească este învinsă de isteţimea omului (Ex. Azima mergătoare din col. Pop Reteganul).

Originea basmelor, ca şi a miturilor antice, a fost foarte mult discutată în cursul timpului şi s-au format teorii diverse pentru explicarea ei. Basmele au fost considerate de unii ca creaţiuni artificiale ale poeţilor, de alţii ca exprimarea unor înalte adevăruri sub formă alegorică.

Teoria veche a simbolismului miturilor a fost combătută de Ottfried Müller, care le consideră ca producţii spontane ale imaginaţiei copilăreşti a oamenilor. Fraţii Grimm au socotit basmele ca nişte ecouri ale miturilor indo-europene şi mai târziu Max Müller şi apoi Adalbert Kuhn au limitat şi mai mult teoria fraţilor Grimm, cel dintâi susţinând că în toate miturile se simbolează acţiunile principiului luminos, deci soarele joacă rolul de căpetenie, celălalt susţinând că miturile personifică fenomenele atmosferice, deci furtuna şi ploaia au rolul principal. Benfey crede că basmele sunt producţii exclusive ale spiritului indian, de unde s-au răspândit în lumea întreagă. B.P. Hasdeu a formulat o nouă teorie, după care originea elementului supranatural din basme se găseşte în vis; realitatea visului este transmisă de basm în realitatea vegherii.