Vremea aceasta, atât de însemnată pentru istoria noastră politică, pentru că acum s-a pregătit România modernă, este puţin însemnată pentru literatură.
Nu este sărăcie de scrieri, căci acuma se tipăreşte mult, foarte mult chiar, în com paraţie cu anii anteriori, dar se observă peste tot, nerăbdarea, frigurile luptelor politice, zguduirile sociale, frământările şi ciocnirile de idei, dorinţa şi nevoia de a face din lite ratură mijloace de acţiune în sprijinul curentelor noi ce aveau să prefacă toată înfăţişarea societăţii româneşti din principate.
*
Poezia originală, se rezumă aproape în opera lui Alecsandri, care tipăreşte în 1853, la Paris Doine şi lăcrămioare. Aci sunt, pe lângă produsele lui dinainte de 1848, şi altele noi, ca Marioara Florioara ş.a.
Mai apar, e adevărat, patru volume ale lui Bolintineanu: în 1852 Cântece şi plângeri (Iaşi) în 1855, Poezii vechi şi noi (Buc.), în 1858 Melodii române (Buc.) şi în 1859 Bătăliile românilor (Buc.), dar acestea reprezintă opera lui dinainte de 1848. Mai apar şi ediţii complete ale poeziilor lui C. Bolliac (Paris 1857) şi G. Sion (Buc. 1857), precum şi o colecţie a răposatului Conachi (Iaşi 1856), dar acestea în majoritatea lor nu pot înfrunta o critică severă.
Mai prejos decât acestea se aşază, desigur, toată seria scrierilor ce se tipăresc în număr mare de autori ca A. Pelimon (Poezii, Faptele eroilor, 1857, Poezii noi, 1854), C.D. Aricescu (Harpa română, 1852; Lira, 1858), A. Lăzărescu (Ore de repaos, 1853), Radu Ionescu (Cânturi intime, 1853), N.T. Orăşanu (Flo ricele de primăvară, 1854), D. Gusti (Buchetul poetic, 1855), G. Dăscălescu (Zorile, 1855), P. Georgescu (Momente câmpeneşti, 1855), Gr. Serur ie (Poezii din exil, 1858), I. Anghelescu (Poezii amoroase, Buc., 1859), Marache Atanasiu (Poezii, 1859, Craiova), I. Bancov (Poezii originale, Craiova, 1859) ş.a.
Două nume se disting cu adevărat în această vreme: G. Creţeanu şi Al. Sihleanu.
George Creţeanu (1829-1887) a fost în cea mai mare parte a vieţii sale ma gistrat. Primele încercări le-a publicat în „Curierul” lui Heliade; apoi a colaborat la alte reviste dintre care trebuie să cităm pe a lui Alecsandri „România literară”. În 1855 şi-a adunat într-un volum scrierile sale intitulate Melodii intime (Bucureşti). A imitat pe Bolintineanu şi în urmă puţin pe Alecsandri; a dat câteva bucăţi interesante, dar nu s-a ridicat niciodată la o reputaţie literară deosebită. Cea mai cunoscută poezie este acel cântec al străinătăţii, cu refrenul pe care-l repetăm adesea:
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine-n ţara mea.
Alexandru Sihleanu (1834-1857) a murit tânăr ca şi Cârlova. Poate că o viaţă mai lungă l-ar fi făcut un poet mare, fiindcă avea multe însuşiri: vers curgător şi ima ginaţie puternică. Nu reuşise însă să se libereze de influenţele modelelor sale franceze şi româneşti (mai ales Bolintineanu). Strigoiul este una din poeziile cu mai multă mişcare, dar de un romantism exagerat. În acelaşi ton este şi poema Logodnicii morţii.
Poeziile sale au fost publicate într-un mic volum: Armonii intime (1857).
Acum începe a ieşi la iveală talentul satiric, vulgar dar viguros al lui Nicolae Orăşeanu, prin câteva broşuri de un gust dubios ca Misterele mahalalelor (Buc. 1859) şi prin satire politice, Târgul cu idei (1857) etc.
O poziţie cu totul particulară ocupă în acest timp Andrei Mureşeanu.
Andrei Mureşanu (1816-1863), născut în oraşul Bistriţa, a făcut studii în Tran silvania, a fost învăţător şi apoi profesor la Braşov. A colaborat la „Gazeta Transil vaniei” cât timp vărul său Iacob Mureşeanu este conducătorul acestei foi. A luat parte la mişcarea din 1848; mai târziu a fost funcţionar al guvernului în Sibiu. De la 1861 a trăit retras, ca pensionar.
De la el avem o traducere: Icoana creşterii rele (1848) şi o colecţie de poezii (1862).
Valoarea acestui poet a fost foarte discutată. Înălţat de Aron Densuşianu (Cercetări literare 1887) la rangul de cel mai mare poet liric al nostru, a fost declarat de Titu Maiorescu („Convorbiri liter.” 86-87) lipsit cu totul de valoare.
E adevărat că cea mai mare parte a poeziilor lui, mai ales cele erotice, nu se pot citi. Strofe bune aflăm în cele cu subiect patriotic; dar mai nici una din acestea nu se poate susţine în întregul ei. Compoziţia nu are plan lămurit şi limba e încărcată cu neologisme nepoetice şi cu prozaisme.
Nu putem însă şterge cu totul numele lui din istoria literaturii noastre, fiindcă este autorul Răsunetului din 1848. În acele momente de fierbere şi de agitare s-a sim ţit cu adevărat inspirat; a arătat aici trecutul cu nenorocirile lui, neunirea care a stri cat aşa de mult neamului nostru; apoi prezentul nesigur şi tulburat. În această poezie a predicat „unirea în cuget şi în simţiri” şi a strigat:
Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiu-ne pământ.
El va ocupa la noi acelaşi loc, pe care-l are la francezi Rouget de l’Isle, autorul Marseillesei.
*
Literatura dramatică originală e înfăţişată prin drame istorice, comedii şi vodeviluri, tragedii şi canţonete. Valoarea lor este, pentru cea mai mare parte din ele, sub mediocru.
Astfel se găsesc autori dramatici ca: V. Halepliu (Moartea lui Mihai, Buc. 1854), I. Dimitrescu (Badea comedie, Buc., 1848; Radu Calomfirescu, dramă, Buzău, 1851; Logofătul satului, vodevil, Bucureşti, 1852), I.C. Lerescu (Fan tasma, comedie, 1851), T. Strâmbeanu (Căsătoria, comedie, Craiova, 1851; Radu Leon Vodă, tragedie, 1856), G. Mavrodolu, (Vlad Ţepeş, 1858), Coculescu (Necazul Catinchii, comedie, Craiova, 1959) care numai întâmplător tipăresc câte ceva şi sunt cu desăvârşire necu noscuţi. Un autor fecund, foarte fecund, dar lipsit de talent şi de cultură literară şi de meşteşugul scrisului este Alexandru Pelimon, care scrise drame (Fiul Mazâlului, Buc., 1851; Curtea lui Vasile Vodă, 1852) sau drame cu cântece (Actriţa de Moldova, 1852). Alţii au să devină cunoscuţi prin alte îndeletniciri în mijlocul societăţii în mij locul căreia au trăit. Vasile Maniu (scrie: Amelia sau victima amorului, dramă, 1849) va fi avocat şi om politic; Nicolae Istrati (scrie: Matia Corvin, dramă, 1850, Iaşi) va fi, de asemenea, un om politic, care se va face cunoscut prin împotrivirea la cauza unirii prin cipatelor; I.M. Bujo reanu (scrie Fata sub epitropie, Buc., 1853) va publica preţioase colecţiuni de legi ale ţărilor române; Eugeniu Carada (scrie: Munteanul şi pandurul cerşetor, canţonetă, 1857; Milcovul, tot canţonetă, 1858 şi Fraţii de munte, dramă, în unire cu actorul C. Demetriade, 1856) va deveni mare financiar. Actorii sunt, de nevoie, lucrători activi pe terenul acesta; aşa face C. Demetriade şi mai ales Iorgu Cara giale (Jelbarul, canţonetă, 1857; Surdul, idem, 1857), dar ei nu tipăresc decât unele din operele lor, care sunt mai mult prelucrări şi adaptări. Aşa lucrează şi marele actor comic Matei Millo, de la care avem Baba Hârca, comedie care s-a jucat cu mult succes, datorită mai mult talentului interpretului decât valorii ei.
Acum întâlnim şi numele lui G. Baronzi cu o dramă: Matei Basarab sau dorobanţii şi seimenii, uitată, ca şi întreaga producţie a sa, pe care voieşte a o reînvia acum d-l N. Iorga.
E interesant de notat printre scriitorii acestui timp şi d-l Petre Grădişteanu, care tipăreşte în 1857: O noapte pe ruinele Târgoviştei, lucrare juvenilă, de care va fi uitat şi autorul ei.
Rămâm dar ca singure producţii cu oarecare însemnătate piesele lui Alecsandri, la care putem adăuga vodevilul Cârlanii de C. Negruzzi (1857) şi idila Ţiganii de G.Asachi (1856).
În adevăr, acum dă Alecsandri scenei române câteva canţonete, ca Şoldan Viteazul, Mama Angheluşa, câteva localizări, ca Chir Zuliardi (după o come die fran ceză Le tigre de Bengale) şi Doi morţi vii (după L’homme blasé); acum, în fine dă cele două comedii care i-au asigurat un succes mare şi îndelungat; Chiriţa în Iaşi şi Chiriţa în provincie. Studiile publicate de d-l Ch. Drouhet (în „Viaţa românească” din Iaşi 1912), arată că originalitatea acestora nu e deplină. Ele însă sunt departe de-a da o singură piesă străină; ci arată mai multe reminiscenţe, pasagii de efect transpuse din diferite comedii franţuzeşti. Pe lângă elementele împrumutate, Alecsandri a pus şi unele proprii; în orice caz, a ştiut să dea o culoare locală potrivită,. a reuşit să se folosească de ridicule ce sunt comune în multe ţări, pentru a înfăţişa personagii, pe care privitorii le-au recunoscut că trăiesc în mijlocul lor.
Provinciala, care voieşte să imite pe doamnele din societatea aleasă a Iaşilor, e arătată de autor cu însuşiri vrednice de râs, exagerate uneori peste măsură; exageraţia arată câteodată tendinţa de a aluneca din comedie în farsă şi de aci urmează, poate, puţina stăruinţă ce pune în fixarea contururilor definite ale personajelor sale. Aşa, pe când în prima piesă Coconul Bărzoiu arată spiritul serios, practic, al boiernaşului de ţară – un fel de Sancho Pança, faţă de Chiriţa, care e un fel de Don Quijotte feminin – în a doua piesă, unde dânsul ajunge ispravnic, îl vedem cu defecte pe care nu i le bănuiam şi care nu se potrivesc cu imaginea ce ne-o făcusem despre el cu prilejul primei comedii Chiriţa în Iaşi.
Cu toate aceste lipsuri, graţie poate, şi talentului cu care a creat Millo tipul Chiriţei, piesele s-au menţinut ani de-a rândul şi în 1886 Alecsandri a avut ocazie să vadă una din aceste piese jucată în Bucureşti tot cu Millo şi a constatat că încă se pot asculta cu plăcere scrierile sale din tinereţe.
*
Cititorii din principate se îndestulează în acest timp, mai ales cu traduceri. De pe lista bibliografică ce se poate stabili, se vede că traducerile se făceau la întâmplare, fără vreo preocupare sistematică. Pătrund şi câteva lucruri ale marilor scriitori, dar marea majoritate sunt opere slabe, ale autorilor de scandal sau ale unor necunoscuţi, ale căror scrieri puteau să atragă numai prin titlurile bombastice.
Majoritatea traducerilor reprezintă literatura franceză. E greu de stabilit statistica exactă, fiindcă bibliografia lui Iarcu pune multe traduceri fără numele autorului.
Din literatura clasică franceză nu se traduce mai nimic. În schimb romanticii au mulţi reprezentanţi. Lamartine are câteva scrieri între care Rafael (1856), Graziella (1858), Chateaubriand apare cu Geniul cristianismului (1850) cu René şi Anthala (1852) şi cu Martirii (1859). Alexandre Dumas (tatăl) care a împărţit favoarea pu bli cului cu d-na Georges Sand, căci cel dintâi apare cu 7 scrieri (Moartea lui Neron, 1851; Trei muşchetari, 1853; Isac Lachedem, 1853; Paul Bruno, 1856; Aventurile lui Lideric, 1857; Contele de Monte-Cristo, 1857), iar amica lui Musset cu 6 scrieri (Lelia, 1853; Metela, 1853; Mauprat, 1853; Mont revèche, 1853; Lacul Dracului, 1855).
Succesul Damei cu camelii a lui Al. Dumas fiul nu putea să rămână fără ecou la noi, şi în 1854 dă M. Costiescu o traducere.
Dintre capodoperele literaturii universale care trebuie să figureze în toate colec ţiile de traduceri avem acum: Ierusalimul liberat al lui Tasso (1852); Vicarul din Wackefield al lui Goldsmith (1852); Mizantropul lui Molière (1854); Zaira lui Voltaire (1854); Vieţile paralele ale lui Plutarch (1857) şi Telemac al lui Fenélon. Aceasta e a doua traducere direct din franţuzeşte; prima o datorăm lui Gr. Pleşoianu (1831).
Tot acum se dă pentru prima oară pe româneşte Macbeth a lui Shakespeare de Băjescu.
Numele traducătorilor sunt în mare parte sau cu totul necunoscute sau cunoscute din alte îndeletniciri, nu din istoria literaturii (ca Băjescu, I.N. Şoimescu, C. Gane, G. Romanescu, Simion Mihăilescu, Em. Angelescu, C. Bădulescu, A. Dertman, I.M. Bujoreanu, P. Teulescu, I.G. Valentineanu, D. Iarcu etc.). E interesant să notăm câteva nume de oameni politici însemnaţi pe care în tinereţe i-a atras literatura, ca Vasile Boerescu, marele orator, fostul ministru de Externe, George Chiţu, fostul ministru de Instrucţie, Alexandru Creţescu, marele jurist, fost ministru de Justiţie, fost consilier la Curtea de casaţie.
Între traducătorii din această epocă trebuie să notăm pe câţiva care şi-au făcut o îndeletnicire specială din traduceri, ca George Ioanid, T. Codrescu, G. Baronzi, G. Sion, C. Aristia. Cel din urmă e cunoscut din capitolele precedente; despre unii din ceilalţi vom spune acum un cuvânt.
Teodor Codrescu (1826-1894) a studiat în ţară şi în Franţa, a fost câtva timp profesor; dar s-a ocupat mai ales cu publicarea de ziare şi editarea de cărţi în tipografia sa în care apărea „Buciumul român” şi care a fost unul din cele mai însemnate din isto ria culturală a Iaşilor. El a făcut o ediţie nouă a dicţionarului francez-român al tovară şilor Aaron, Hill şi Poenaru. A publicat în diferite reviste traduceri în proză şi versuri. Cea mai însemnată lucrare a sa este colecţia de documente „Uricarul”, din care au apărut 22 de volume (1852-1892).
George Baronzi (1815-1896) a făcut puţine studii, dar a început de timpuriu să publice (1844) şi traduceri şi lucrări originale. Între acestea din urmă să notăm un roman original Misterele Bucureştilor (1862) azi cu totul – şi pe drept – uitat; asemenea, colecţii de poezii (Nopturne 1853, Orele dalbe 1864, Satire 1867 ş.a.). Din poe ziile sale d-l N. Iorga a ales un însemnat număr şi le-a publicat într-un volum (Vălenii de Munte 1909); atrăgând atenţia asupra acestui autor aşa de puţin cunoscut.
George Sion (1821-1892), născut în Moldova, dar, se pare, grec de neam, a avut o carieră literară foarte însemnată faţă de uitarea în care a rămas şi în ultimii ani ai vieţii şi după moartea sa. Poet, ziarist, amestecat în mişcarea din 1848 din Ţara Românească, exilat din pricina aceasta, autor de traduceri din greceşte şi franţuzeşte, el are o activitate lungă şi bogată; începe înainte de 1843, căci la acest an îşi adună în volum poeziile (Ceasuri de mulţumire), dar toate operele sale sunt scrise ca în fugă, lipsite de calităţi deosebite, care să-i dea o trăinicie măcar relativă.
În epoca de care ne ocupăm el fusese colaborator la „Curierul” lui Heliade, la revistele din Iaşi şi publicase în Bucureşti Mizantropul lui Molière în versuri, Zaira lui Voltaire aşişderea; avusese schimbul de satire cu Grigore Alexandrescu şi dăduse la lumină poezia care avea – poate singura – să rămâie:
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce vorbim,
Altă limbă armonioasă
Ca ea nu găsim.
Marele număr de romane şi nuvele ce se traduc din limbi străine îndeamnă şi pe scriitorii noştri să încerce şi ei aceste genuri. Nuvele se mai scriseseră şi până acum – şi unele bune; acum se publică una a lui Pantazi Ghica: O lacrimă a poetului Cârlova (1850). Romane însă acum apar pentru întâia dată. Pe cât se ştie, primul roman românesc este al lui Bolintineanu: Manoil, roman în scrisori (Iaşi 1855). Dar în şirul de zece ani de care ne ocupăm, d-abia se mai scriu două şi acele fără importanţă: Un vis pe Carpaţi (Buc. 1857) de N. Moreanu şi Radu Buzescu (Buc. 1858) de I. Dimitrescu.
*
Publicaţiile periodice se dezvoltă în aceşti ani mai mult decât în epocile anterioare.
Calendarele de tot felul se înmulţesc şi îşi dau silinţa de a fi instructive şi distractive, menţinându-şi rolul pe care-l dobândiseră de la începutul secolului. Mare parte din aceste calendare sunt făcute tot de vechii editori: Anton Pann urmează până aproape de sfârşitul vieţii (1849, 1850, 1853); asemenea George Asachi (1851, 1853, 1959) şi Gorjan (1851, 1855, 1856).
Modest institutor în Vălenii de Munte, Ion Gherasim Gorjan (mort 1857) a desfăşurat o mare activitate ca traducător şi ca autor de calendare. El a dat româneşte în 4 volume din vestita colecţie de povestiri arabe Halima sau o mie şi una de nopţi (1835-37).
Ca autori noi de calendare să însemnăm pe Zaharia Carcalechi (1849-1850), pe C. Rosetti cu Vinterhalder (1854) şi pe Ioanid (1850).
Ziarele politice sunt din ce în ce mai numeroase.
În Bucureşti Zah. Carcalechi începe „Vestitorul” (1849), iar în Iaşi A. Fotino „Zimbrul” (1850) pe care-l trece lui T. Codrescu în 1854 pentru a face loc foaiei lui Kogălniceanu „Steaua Dunării” în 1856. Acestea continuă oarecum vechile gazete înce pătoare ale ziarismului român „Curierul” şi „Albina”, care se prăbuşiseră în tulbu rările din 1848. Din cele bătrâne urmează drumul „Gazeta de Transilvania” şi „Foaia pentru minte”, întemeiată de G. Bariţ. Despre acesta e locul să spunem aci câteva cuvinte.
George Bariţ (1812-1893), născut în satul Jucul de jos în Transilvania, a urmat şcoala primară în satul Trăscău, pe cea secundară în Blaj până la 1827; studiile supe rioare le-a făcut la Cluj şi în Blaj.
În 1835 fu numit profesor la liceul din Blaj de unde a trecut la Braşov, când fruntaşii braşoveni au decis să reformeze şcoala lor şi s-au adresat lui Bariţ pentru conducerea noii instituţiuni.
Astfel organiză el în septembrie 1836 o şcoală primară superioară cu 3 clase.
Aci lucră cu mare stăruinţă, nu numai ca profesor până în 1845, când părăsi profesoratul, dar şi pe alte terenuri. Dintre acestea vom pomeni în primul loc ziaristica.
Bariţ este întemeietorul primei foi româneşti în Ardeal: „Gazeta de Transilvania” (12 martie 1838). Tot în anul acesta scoase şi o mică revistă „Foaia literară”.
Ziarul şi revista – mai ales ziarul – au fost organele de luptă politică şi naţională ale românilor din Ardeal, dar au fost într-o vreme şi centrul de activitate al românilor din toate ţările, au fost şi un fel de simbol al unităţii de cultură.
În adevăr, între 1840-1848 cenzura fiind foarte severă în principatele dunărene şi luând drept atacuri cele mai neînsemnate lucruri, cu greu puteau să-şi dea la lumină poeziile şi articolele Kogălniceanu, Alexandrescu, Alecsandri, Ion Ghica ş.a. Bariţ le punea la dispoziţie coloanele „Gazetei” sale şi acolo ieşiră o sumă din bucăţile literare de frunte din vremea aceea.
Tot în „Gazeta” publică Mureşeanu Răsunetul, devenit Marşul anului 1848.
Zilele revoluţionare din 1848 chemară pe Bariţ în primele rânduri ale luptă torilor şi el trebui să lase pentru câtăva vreme conducerea gazetei. Silit să se ducă la Sibiu, fu nevoit să fugă, după ce oraşul căzu în mâna ungurilor şi veni în Ţara Românească. Aci fu arestat de armata rusească; apoi pribegi în Bucovina, unde un amic, unul dintre Hurmuzăcheşti, reuşi să-l scape şi-l ţinu la moşia sa câtăva vreme.
Dar Transilvania ajunge în mâna Austriei. Bariţ, natural, dobândi voie de a re începe foaia sa. Acum însă cenzura era severă şi pentru un lucru de nimic, foaia se suspendă pe 6 luni, în 1850.
Bariţ însă în toate ocaziile propovăduia că românii trebuie să se îndeletnicească şi cu chestiunile economice şi să nu lase numai pe străini să se folosească de industrie şi comerţ. Ideile sale aflară răsunet, şi negustorii din Braşov întemeiară în 1852 o socie tate care deschise o fabrică de hârtie la Zărneşti şi chemă pe Bariţ să o conducă. Şi a condus-o aproape 20 de ani.
Dar ocupaţia aceasta nu l-a absorbit cu totul: luptele politice şi chestiunile cul turale l-au găsit oricând gata de lucru. Astfel, în 1860, el ascultă chemarea lui Şaguna, care voia să întemeieze Asociaţiunea Transilvană pentru cultură şi literatură şi redactă statutele acestei societăţi care trăieşte şi lucrează până azi.
Luând parte la luptele politice dintre anii 1861-66, a fost ales de două ori deputat în camera imperială.
În 1866 a fost numit membru al Societăţii Academice din Bucureşti, care avea să devie mai apoi Academia Română de azi.
Împrejurările politice se schimbă în anul 1867, căci încheindu-se pactul dualist între Ungaria şi Austria, românii transilvăneni deveniră cetăţeni ai noului stat şi fură siliţi a întreprinde o serie de lupte pentru apărarea drepturilor lor.
În aceste lupte Bariţ a ocupat un loc de frunte. Director al ziarului „Observa torul” din Sibiu, a suferit mai multe procese politice; membru în comitetul partidului naţional român, el a redactat vestitul „memorial” din 1881 şi a fost chiar preşedinte al comite tului între 1884-1887.
Restul vieţii sale până la 1893 l-a umplut cu alte lupte pentru ai săi şi pentru naţia sa. A condus multă vreme revista „Asociaţiei”, intitulată „Transilvania” (1861-1888); a dirijat şcoala de fete din Sibiu, fondată de asociaţie; a publicat cărţi felurite, între care un dicţionar german-român; în fine, a dat la lumină trei volume despre istoria Transilvaniei în ultimele 2 secole, în care sunt multe pagini din propria-i viaţă.
Asachi îşi mai aduce aminte de vechea lui îndeletnicire şi scoate „Gazeta de Moldavia” în 1850-1857; dar aceasta este acum o foaie fără vreo înrâurire însemnată.
Foi tinere, date la lumină de forţe noi, vin să ia loc în fruntea publicaţiilor de acest fel:
C.A. Rosetti începe în 1857 „Românul”; Vasile Boerescu în 1857 „Naţionalul”; D. Bolintineanu în 1850 „Dâmboviţa”.
Să nu uităm că şi afară din ţară unii exilaţi tipăreau ziare şi reviste spre a face cunoscută ori a apăra cauza principatelor române şi a mişcărilor democratice. Aşa Bolliac la Braşov „Expatriatul” (1849) şi la Paris „Republica Română” (1851), N. Bălcescu la Paris „România Viitoare” (1851), I. Heliade, tot la Paris, „Conservatorul” (1856).
Lupta naţională din Moldova este ajutată câtva timp de o foaie susţinută de familia Hurmuzachi în Cernăuţi, intitulată „Bucovina”, 1849-1850.
Dacă ne ocupăm în special de literatură, trebuie să cităm în această vreme revista lui Alecsandri numită „România Literară”, care duce mai departe steagul mişcării începute prin „Propăşirea” cu mai multă stăruinţă, dar cu trai aproape tot aşa de scurt, căci e suspendată la finele anului.
În această vremelnică existenţă, revista a însemnat totuşi un pas însemnat în mişcarea noastră literară. Aci Alecsandri a publicat multe poezii, cele scrise în timpul călătoriei sale în Spania şi Maroc (O noapte la Alhambra, Şeguidila ş.a.) diferite articole în proză şi poezii populare: tot aci apare şi Sentinela română, prima poezie mare a lui Alecsandri. Dar nu numai Alecsandri, ci şi alţi mulţi scriitori au dat articole interesante, precum Kogălniceanu, Costache Negri şi Costache Negruzzi. Aici a debutat Al. Odobescu (cu Satira latină); aci Al. Russo a publicat cele mai preţioase scrieri ale sale: Cugetările, Amintirile şi Cântarea României.
*
Istoriografia e slab reprezentată în această vreme. D-abia dacă se pot cita 2-3 scrieri ca: Istoria Câmpulungului de C.D. Aricescu (1855), Istoria românilor din Dacia superioară, (Transilvania) de Al. Papiu Ilarian (1851-52) şi Istoria ro mânilor în 3 volume de Aug. Treb. Laurian. Sunt scrise într-un spirit care continuă pe al şcolii ardelene. E puţină critică; dar în schimb e mare entuziasm pentru ideea latinităţii. Această lipsă de spirit critic îndeamnă pe unii mai puţin scrupuloşi să creadă că buna intenţie patriotică poate scuza orice greşeală. În această vreme (1856) apăru cronica falsificată atribuită lui Huru.
Fapte importante pe acest teren nu sunt decât apariţia primului volum al cronicilor moldoveneşti (1852) şi darea la lumină a cronicii lui Şincai (1853).
*
Călătoriile silite făcute de revoluţionarii goniţi de guvernul reacţiunii îi îndeamnă să-şi noteze impresiile şi avem câteva relaţii de călătorie, cum sunt ale lui Bolintineanu (Călătorii în Palestina şi în Egipt 1856); Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1859). O asemenea scriere publică şi G. Sion despre o excursie în Basarabia (1857).
*
Chestiunile politice dau naştere în această epocă unei literaturi speciale. Heliade tipăreşte la Paris mai multe cărţi prin care lămureşte rostul mişcărilor româneşti din 1848. Despre amestecul Rusiei în viaţa politică a principatelor, vorbeşte în: Protectorat du Czar ou la Roumanie et la Russie (Paris 1850). Despre evenimentele din 1848 vor beşte în Souvenirs et impressions d’un proscrit (Paris 1851) şi în Memoire sur l’histoire de la régénération roumaine (Paris 1851).
În acesta va afla cineva amănunte preţioase despre mişcarea din 1848, va afla informaţiuni indispensabile pentru biografia lui Heliade, dar în ce priveşte studiul însăşi al evenimentelor va trebui să se servească de ele cu multă circumspecţiune, căci faptele sunt povestite cu parţialitate; am putea zice că multe pagini sunt numai o pledoarie pentru a justifica actele sale personale. E firesc, de altfel, să fie aşa, întrucât ele sunt scrise în epoca în care se produsese şi se hrănea zilnic o mare duşmănie între emigraţi, care, împărţiţi în două tabere, urmau între dânşii – în faţa Europei – lupta pe care o începuseră împotriva duşmanilor ţării.
În acelaşi fel sunt scrise şi celelalte broşuri ale sale: Une Dacie cosaque et une Roumanie turcophile (Paris, 1854), Les turcs et les roumains (fără dată), în care susţine alipirea românilor de Turcia pentru a se apăra de ruşi care vor să-i subjuge.
Preţioasă este colecţia de documente: Epistole şi acte ale oamenilor mişcării din 1848 (Paris 1851), măcar că se oglindeşte numai activitatea sa şi a amicilor săi, precum este memoriul dat de dânsul cabinetului din Londra.
O critică a tratatului din Paris publică el sub pseudonimul de Ion Prosdociu, în 1856; Descrierea Europei după tratatul din Paris.
Ion Ghica sub pseudonimul Chainoi, publică în 1853 la Paris o broşură Dernière occupation des principautés danubiennes. E vorba de ocupaţia rusească din acel an care se sfârşi numai cu începerea războiului Crimeei şi care aduse mari tulburări în ambele principate, făcând pe Barbu Ştirbei şi pe Grigore Ghica să-şi părăsească tro nurile şi să lase ţările în voia năvălitorilor. Pe lângă discuţia faptelor politice, Ghica dă aici informaţiuni şi date statistice asupra stării financiare, culturale şi economice a ţărilor române.
*
În această vreme se poate pune începutul cultivării literaturii poporane. Acum folclorul începe a se organiza.
Pe de o parte avem colecţia lui Alecsandri de balade (Iaşi, 1853, 1855), broşurile neobositului Anton Pann: Spitalul amorului (1850), Archir şi Anadam (1850), O şezătoare la ţară (1851), Cântătorul beţiei (1852), Triumful beţiei (1852), Nastra tion Hogea (1853) etc. şi alte câteva încercări de culegeri: Oprea Dumitrescu, (1858), Cristu Ioanin (1858), între care este şi primul volum al lui At. Marian Marinescu (Balade, Pesta, 1859).
Pe de alta, avem articole despre aceste producţiuni datorite şi lui Alecsandri şi lui Alecu Russo.
Alecu Russo (1817?-1859) a fost român din Basarabia. În această provincie s-a născut, dar şi el şi familia sa au trecut în Moldova pe la 1828.
Numele adevărat al familiei ar fi fost Donici, iar Rusu (devenit apoi Russo) era o poreclă.
Russo a studiat în Elveţia, apoi, venind în ţară, a luat parte la mişcarea tinerimii în 1848, ceea ce l-a silit să se expatrieze pentru câtva timp. În vremea acestui exil călători şi prin Transilvania, unde fierbea revoluţiunea. Închis la Cluj de către unguri, a scăpat de moarte ca prin minune.
Întors în ţară el a practicat avocatura; a publicat câteva articole prin reviste, dar a dus în genere o viaţă retrasă şi modestă. Se pare că a fost director al ministerului lucrărilor publice în timpul cârmuirii lui Vogoride.
Scrierile sale s-au adunat de prin reviste şi s-au publicat de d-l P. Haneş în Editura Academiei Române (1903).
Russo a fost multă vreme foarte puţin cunoscut, mai ales în lumea scriitoare şi cititoare de dincoace de Milcov, mai ales pentru că a publicat puţin şi numai articole în reviste şi adesea semnate cu pseudonime. Astăzi, când se cunosc, probabil, toate operele lui, putem zice că merită a fi cunoscut.
Russo a scris mai multe articole critice şi câteva compuneri literare, dintre care multe în franţuzeşte. Între acestea din urmă este şi Cântarea României, o mică poemă în proză, având ca subiect istoria poporului român.
Poema aceasta a apărut în 1850 în „România viitoare” fără nume de autor, ci numai cu introducerea semnată de Bălcescu, în care spune că a fost găsită într-o mă năstire în anul 1845 şi că n-a putut afla nici când, nici cine a compus-o. Bănuieşte că ar fi scris-o un călugăr de la 1830. În 1855 a apărut din nou în „România literară” cu oarecare schimbări. Alecsandri a declarat într-un articol din „Revista română” (1863) că Russo a scris-o în franţuzeşte, iar N. Bălcescu a tradus-o în româneşte. După aceea s-a publicat împreună cu Istoria lui Bălcescu în ediţia lui Odobescu (1878) şi în anii din urmă a avut ediţii separate sub numele lui Russo. Studii asupră-i s-au publicat de d-l P. Haneş în 1900.
Alecsandri îl consideră că e „spirit ager şi cultivat”, dar regretă că „scria mai bucuros în franţuzeşte”. În adevăr atât poema de care vorbim cât şi alte bucăţi, ca Piatra teiului – Iaşii şi locuitorii lor în 1840 – Soveja şi altele s-au redactat în tâi în limba franceză.
Scrierile lui Russo se pot împărţi în două grupe: povestiri şi critice. Povestirile cuprind amintiri, din copilărie, din tinereţe, precum şi relaţii de călătorie. Între acestea e povestită şi şederea lui silită la Soveja. Sunt scrise cu duioşie şi dovedesc un talent real; dar, în cele româneşti, stilul e împestriţat cu prea multe provincialisme.
Cugetările sunt critici care privesc starea socială şi literară. Plângerea sa de căpetenie este că epoca de prefacere în care se aflau ţările româneşti la 1850 a rupt cu desăvârşire legăturile cu trecutul: „hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până şi limba, până şi numele!… Nimic nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul!”; lite ratura cea nouă o vede el suferind de aceeaşi boală, pe care o numeşte pedantism. Prin aceasta înţelege, ca fond, împrumutarea ideilor străine şi imitarea operelor străine, iar ca formă scrierea într-o limbă cu totul artificială. De aceea găseşte că mai nici o scriere din câte apăruse până atunci (1855): „nu posedă condiţiile unei scrieri nemu ritoare” şi că adevărata literatură românească este literatura poporană. De aceea duce război mare împotriva sistemelor ortografice şi lingvistice ale lui Heliade şi ale Ardelenilor şi împotriva adepţilor acestora din Moldova, trimiţându-i pe toţi să citească cronicile pentru a învăţa să scrie româneşte.
Se poate zice că, prin activitatea pe acest teren a lui Russo şi a tovarăşilor săi, începe acest gen al criticei să se întemeieze în literatura noastră.
Între aceşti tovarăşi este şi Mihail Kogălniceanu.
Mihail Kogălniceanu (1817-1891) învăţă mai întâi în casa părintească şi într-un pension francez din Iaşi. În 1834 plecă cu fiii domnitorului Mihail Sturdza la Lunéville (Franţa) şi apoi la Berlin, unde făcu studii serioase. Fiind încă la studii scrise un articol despre limba şi literatura română într-o revistă germană şi două lucrări istorice în limba franceză; despre ţigani şi Istoria Valahiei, Moldovei şi a valahilor de peste Dunăre. În 1838 se întoarce în ţară, iar în 1840 întemeie revista „Dacia literară” şi „Arhiva românească”. În 1843 fu numit profesor de istorie la Academia Mihăileană şi deschise cursul său prin acea cuvântare care a rămas clasică. În aceeaşi vreme scoase împreună cu Ion Ghica, V. Alecsandri şi Costache Negruzzi revista „Propăşirea”, care ştergân du-i-se de cenzură titlul, a rămas numai cu numele de „Foaie ştiinţifică şi literară”.
Luă parte la mişcarea din 1848, năbuşită de Mihail Sturdza şi publică Dorinţele partidei naţionale din Moldova.
După aceea se ocupă de literatură: în 1872 apar cronicile Moldovei; în 1854, „Album istoric şi literar”; în 1855, colaborează la „România literară”, dar îndată intră cu putere în mişcarea politică redactând „Steaua Dunării” (1855-1860).
În propaganda pentru unirea ţărilor, el joacă rol de căpetenie, ca jurnalist şi ca deputat în divanul ad-hoc. Prin stăruinţele lui, partida naţională dobândeşte casarea primelor alegeri şi adunarea unui nou divan trimis de o alegere nouă şi partizan al unirii. Lucră apoi pentru unirea definitivă a ţărilor sub Cuza.
În timpul acestui domnitor, el ca prim-ministru, îşi leagă numele de marele act al înproprietăririi ţăranilor.
Sub domnia lui Carol I, luă parte la toate actele principale ale vieţii noastre politice; iar momentul cel mai însemnat din această parte a activităţii sale este în vremea războiului din 1877-78 şi în vremea Congresului din Berlin. Era atunci ministru de Externe şi fu trimis ca delegat al României împreună cu Ion. C. Brătianu. Amândoi se prezentară şi susţinură drepturile statului nostru în faţa congresului.
Membru al Academiei din 1868, Kogălniceanu se ocupă cu studiul istoriei de câte ori trebile ţării îi dădeau răgaz şi câteva luni înainte de a muri, citi cu ocazia jubi leului Academiei o interesantă lucrare despre libertatea ţiganilor, împroprietărirea ţăranilor şi alte chestii la a căror rezolvare contribuise ca om politic.
Kogălniceanu a dat cea mai mare parte a vieţii lui politicei şi oratoriei; totuşi şi în mişcarea literară el a avut – în anumite momente – un rol însemnat.
Am văzut că, încă de tânăr, a atras atenţia lumii ştiinţifice străine asupra poporului nostru, asupra limbii româneşti şi asupra puţinelor produceri ce ieşise la iveală în literatura română. Lucrarea aceasta s-a retipărit împreună cu traducerea în româneşte de către fiul său Vasile, în 1895. Întors în ţară, toată vremea dintre 1838 şi 1856 el şi-a dat-o mai mult literaturii. A publicat piese de teatru prelucrate sau traduse (Două femei împotriva unui bărbat, 1840; Orbul fericit, 1840) şi nuvele (Iluzii pierdute 1841). A fost mai ales istoric şi critic literar.
Critica lui urmărea dezvoltarea producţiunilor româneşti în spirit românesc, prin înlăturarea traducerilor şi imitaţiunilor după străini. Astfel în prefaţa pe care o scrie pentru volumul de poezii al prietenului său Hrisoverghi (1843) el osândeşte poeziile care se publicau în vremea aceea de către Asachi şi alţii, pentru că în ele se găseau numai imitaţiuni după autori străini şi o lipsă totală de spirit românesc. El a fost cu Alecsandri şi cu Const. Negruzzi, un factor de căpetenie în activitatea culturală din epoca 1838-1848. În această epocă a editat în curs de mai mulţi ani (1843 şi urm.) un Almanah de învăţătură şi petrecere, publicând şi el articole interesante şi foarte variate, dând şi articole preţioase de ale lui Alecsandri, Negruzzi, Donici.
Pentru istoriografia noastră rolul său e şi mai important fiindcă a cerut chiar la deschiderea cursului său o metodă cât mai serioasă, arătând exigeraţiunile istoricilor ardeleni. Publicarea letopiseţelor şi documentelor din „Arhiva” a însemnat un pas mare în dezvoltarea cercetărilor istorice.
Despre viaţa lui Kogălniceanu a scris A. Xenopol un studiu, pe care l-a citit ca discurs de recepţie în Academie în 1895.