Avem puţine cunoştinţe biografice despre Ion Budai-Deleanu. Fiu al unui preot din Hunedoara, a învăţat în Viena teologia, dar n-a fost preot ci magistrat la Liov.
A fost contemporan cu Şincai şi cu Maior.
Numele lui Deleanu nu a fost cunoscut în literatura română până în anul 1867 când Al. Papiu Ilarian a publicat în „Arhivul” lui Cipariu (1867, p. 706), o relaţiune despre manuscrisele lui, pe care a făcut-o cunoscută şi Academiei peste câţiva ani.
S-a văzut atunci că acesta scrisese opere de istorie, în latineşte (ca: De unione trium nationum Transilvaniae commentatio), opere de gramatică în latineşte şi în româneşte (ca: Fundamenta gramatices linguae romanicae, Dascăl pentru temeliile nemţeşti), opere de etnografie în nemţeşte (ca: Kurtzgefasste Bemerkungen über Bukovina), scrisese un Lexicon român-german precum şi câteva compuneri poetice, dintre care cea mai cunoscută ete Ţiganiada.
Majoritatea acestor scrieri au rămas în manuscris până azi.
Observaţiile asupra Bucovinei s-a publicat în traducere română de G. Bogdan-Duică (în „Gazeta Bucovinei”, 1894)
Ţiganiada sau tabăra ţiganilor, poemation iroico-comico-satiric, alcătuit în 12 cântece de maestrul cântăreţ Leonachi Dianeu, îmbogăţită cu multe însemnări şi băgări de seamă, critice, filozofice, istorice, filologice şi teologice de către Miton Perea s-a publicat pentru prima dată la 1877 în revista „Buciumul român”, – apoi într-o broşură în 1900 la Braşov, cu modificări „pe înţeles întocmită” – cum şi în revista „Munca” (Piatra Neamţ, 1906).
Autorul şi-a ascuns numele sub un pseudonim Leon Dianeu, care prin anagramă dă Ion Deleanu.
Asupra acestei lucrări a atras atenţia întâia oară Aron Densuşianu în articolul O muză cenuşăreasă, („Cercetări literare”), – iar asupra vieţii lui a scris un studiu d-l G. Bogdan-Duică în „Convorbiri literare”.
Subiectul acestei poeme, care are 12 cânturi, este expediţia unei armate de ţigani în contra turcilor, după porunca lui Vlad-Ţepeş.
La început, poetul, adresându-se muzei lui Omer, care inspirase pe acesta ca să cânte lupta broaştelor cu şoarecii, îi cere ajutor şi face expoziţia subiectului:
Zi cum vrură ţiganii să aşeze
Craiu şi ţară de moşie,
Cum încinseră armele viteze;
Dar apoi printr-o gâlceavă amară
Toţi crai încotro se împrăştiară.
Pe timpul lui Vlad-Ţepeş vine odată ştire că turcii au pornit cu oaste împotriva ţării româneşti. Domnitorul se gândi că ţiganii din ţară ar putea să le slujească de spioni şi se hotărî să-i adune la un loc – ca într-un fel de oaste – pentru a-i putea supra veghea. Se organiză astfel o „armată” ţigănească, pe care o vedem defilând pe dinaintea domnului.
Pe când se petreceau aceste în Muntenia, trăia în Ardeal un ungur viteaz Becikerek Iştoc, nobil, însă „dintr-o viţă de pe strămoşii săi ţigănească”. Aflând că Anghelina, pe care el o iubise, fusese furată de smei, porni s-o caute. Se îmbrăcă într-o cămaşă de zale, îşi puse în cap o căciulă „miţoasă”, încinse o sabie lungă,
Care în pod sub straşină era aruncată
De rugină era cam stricată…
şi în loc de scut îşi luă o tavă de aramă şi porni însoţit de un servitor, care avea să-i fie scutier. Cititorul recunoaşte îndată aci pe Don Quijotte şi Sancho Pança.
Astfel fiind începutul, se înţelege că interesul nostru va fi împărţit. Vom voi să aflăm: Ce face Ţepeş? Ce fac ţiganii? Ce face Becikerek?
Se pornesc deci trei acţiuni, ale căror desfăşurări se împletesc între ele uneori cu mare dibăcie, alteori vătămând principiul unităţii.
Vom vedea în cursul poemei, cum vine oastea turcilor, cum Ţepeş este ajutat de sfinţii creştini, pe când duşmanii săi au protecţia dracilor, cum sfinţii şi dracii nu se mulţumesc să inspire curaj unora şi altora, ci se ceartă şi chiar se bat între ei, cum în fine Ţepeş iese învingător, zdrobind pe Mahomet.
Vom vedea cum ţiganii, după ce au scăpat de oarecare încercări la care i-a supus domnitorul, care apare crud şi mucalit în acelaşi timp, ascultă îndemnul dracilor de a profita de împrejurarea că sunt cu toţii la un loc şi de a alcătui un strat al lor şi cum, voind să aleagă căpetenia, se ceartă, se bat şi se sfârşeşte totul cu o încurcătură ţigănească.
Vom vedea, în fine, cum Becikerek, în peregrinaţiile lui, dă peste tabăra ţiganilor, cum este în primejdie de moarte, dar scapă ajutat de Haicu, cum apoi, aflând că Anghelina a murit, se întoarce acasă.
Lucrarea lui Deleanu, dacă nu poate să provoace entuziasmul, cu care o cerceta Aron Densuşianu, poate fi totuşi citită cu oarecare interes, mai ales unele pasagii care sunt scrise cu mult haz. Dar însemnătatea ei stă în faptul că vedem cum se naşte un gen poetic în literatura noastră, în vremea în care ceilalţi scriitori ai şcoalei ardelene erau preocupaţi numai de problemele grave ale originii poporului şi ale latinităţii limbii române.