Istoria literaturii române

(1870-1880)

Mişcarea literară în acest deceniu este caracterizată prin polemicile dintre „Convorbiri literare” şi alte reviste din Bucureşti şi de peste munţi. Se poate zice că toţi scriitorii din această vreme se pot împărţi în două grupe după cele două grupe de luptători.

Revista ieşeană se poate lăuda mai ales cu critica literară, manifestată prin notiţe scurte, prin articole de polemică şi prin articole de principiu, scrise de Iacob Negruzzi, Petre Carp şi mai ales de Titu Maiorescu. Între acestea, primul loc îl ocupă seria de articole în care se stabilesc ideile fundamentale ale activităţii celor grupaţi în jurul „Convorbirilor”: direcţia nouă în poezia şi proza română. Este momentul culminant al activităţii lui Titu Maiorescu, care se afirmă oarecum ca întemeietor al unei şcoli literare. Aci dar vom vorbi mai pe larg despre criticul ieşean.

Titu Maiorescu (1840-1917) este fiul profesorului Ion Maiorescu. El a dobândit o instrucţie foarte îngrijită: studiile secundare le-a făcut în Viena în institutul Teresian, iar pe cele superioare la Berlin, Paris şi Giessen. A urmat cursuri regulate de drept şi de filozofie şi venind în Iaşi (1862) a fost numit profesor la gimnaziu şi apoi la şcoala normală „Vasile Lupu”. Pe vremea aceea şcolile aveau o organizare descentralizată (care s-a desfiinţat prin legea din 1864), astfel că în Iaşi funcţiona un comitet de inspecţiune. Fireşte, tânărul profesor, care ţinuse o disertaţie despre însemnătatea limbii latine, pentru învăţământul secundar, care urmase în Germania cursuri de pedagogie, se impunea ca membru în acest comitet. Dar, fiind chemat ca profesor la universitatea de curând înfiinţată în Iaşi, el socoti că nu-şi poate mărgini lucrarea în lecţiunile cu stu denţii. Începu deci o serie de prelegeri filozofice publice, lucru neobişnuit pe atunci şi în 1865 se întovărăşi cu alţi câţiva tineri şi ei foşti studenţi ai şcolilor germane şi întemeiară o societate ce primi numele de „Junimea”. Cu ei se hotărî să dea la lumină o revistă: „Convorbiri literare.

Maiorescu a făcut cursuri la universitatea din Iaşi până la 1871. Atunci, fiind ales deputat, părăsi catedra. Era atunci la cârmă partidul conservator. Maiorescu, poate şi prin ideile sale, poate şi prin împrejurările speciale din oraşul în care trăia, fu îndemnat să încline spre acest partid, fără a împărtăşi însă principiile lui, mai ales în ce priveşte organizarea învăţământului. Articolele bine studiate ce publică el asupra chestiunilor de şcoală îi creară o situaţie importantă în parlament, şi astfel, la vârsta de 34 de ani, în 1874, el fu chemat la Ministerul Instrucţiei. Urmând generalului Tell, care adminis trase şcolile cu mare severitate, dar fără nici un fel de discernământ, Maiorescu desfiin ţează multe din măsurile luate de predecesorul său, sprijini şcolile normale pe care voia să le desfiinţeze şi, cu avântul tinereţii, voi să reformeze şi organizarea învăţământului. Se ştie că legea din 1864 se lucrase cu mare grabă, avea multe lacune, multe nepotriviri şi lucruri nepractice, încât chiar după un an se ridicară glasuri cerând schimbarea ei. Maiorescu credea deci că terenul este pregătit şi va putea reuşi. Proiectul său însă n-a putut reuşi şi ministrul a fost nevoit să demisioneze. De atunci şi alţi miniştri au încercat să realizeze reforma, dar nici unul n-a reuşit până la Tache Ionescu, care, în 1893, a fost mai fericit, prezentând numai legea învăţământului primar.

Neizbânda aceasta n-a depărtat pe Maiorescu de politică, ci dimpotrivă, l-a legat şi mai mult. Ca doctor în drept, a îmbrăţişat cariera de avocat, a candidat şi a fost de mai multe ori ales membru al parlamentului.

Continuând în acelaşi timp a se ocupa de chestiile filozofice, scriind articole în „Con vorbiri”, el a fost chemat, în 1883, să ocupe catedra de logică şi istoria filozofiei contemporane la universitatea din Bucureşti. Cursurile sale erau urmărite cu mare atenţiune nu numai de studenţi, dar şi de un public numeros. Se poate zice că, prin aceste lecţiuni, a popularizat multe idei filozofice şi a determinat printre studenţii facultăţii de litere şi de drept un puternic curent spre studiile filozofice. Purtarea sa binevoi toare tinerimii a atras pe mulţi în adunările ce convoca în locuinţa sa particulară şi astfel a ştiut să strângă în jurul „Convorbirilor” o sumă de începători din care unii ajunseră să se distingă pe terenul literar.

A mai fost ministru de instrucţie în 1888, în 1889, apoi ministru de justiţie în 1900 şi ministru de externe în 1910, iar în 1912 a luat prezidenţia consiliului, deşi în vârstă de 72 de ani.

Titu Maiorescu a avut una din cele mai strălucite cariere ce se poate închipui. Succesele sale ca profesor la Iaşi au atras asupră-i aşa de repede atenţiunea publică încât, în 1866, când s-a decis să se întemeieze de stat o societate literară, pentru lucrarea dicţionarului şi a gramaticii limbii, Maiorescu deşi în vârstă de 26 de ani şi întors de abia de 4 ani de la studii, a fost socotit vrednic a fi chemat alături de cei bătrâni, cu Laurian, cu Cipariu, cu Alecsandri, cu Heliade Rădulescu, care jertfiseră o viaţă întreagă pentru cultura sau literatura naţională.

Opera literară a lui Maiorescu nu e aşa de bogată în raport cu cei 50 de ani de activitate, dar este interesantă prin împrejurările în care s-a produs şi prin efectele ce a avut.

În primii ani după întoarcerea sa de la studii din străinătate, s-a ocupat cu ches tiuni didactice şi pedagogice, redactând anuare ale diferitelor şcoli pe care le conducea (1863-1864).

De când se întemeiază societatea „Junimea” şi de când apare revista „Convorbiri literare”, Maiorescu s-a ocupat mai ales cu critica literară. După ce cercetează teoriile ortografice pentru scrierea limbii române în o serie de articole, ce apărură şi în volum (1866), el începe a urmări sistematic diferitele genuri literare care s-au manifestat în literatura noastră în trecut şi apoi a judeca valoarea operelor de tot felul ce apăreau în vremea aceea. Astfel, publică în 1867 o cercetare critică asupra poeziei române, în care pe de o parte studiază condiţiile teoretice ale poeziei, pentru a vedea întrucât ele se realizează în scrierile româneşti, pe de altă parte face o antologie română, alegând bucăţile mai meritoase.

În această colecţiune pe lângă operele scriitorilor mai vechi, ca Alecsandri, Gr. Alexandrescu, A. Donici, Bolintineanu, dă şi câteva poezii apărute în „Convorbiri”. Mişcarea provocată de această revistă, care se prezenta ca o direcţie nouă, trebuia să fie susţinută şi Maiorescu după ce publică, în 1868, o critică severă în contra direcţiei de atunci în cultura română, întreprinde o justificare, prin teorie şi prin exemple, a direcţiei celei noi (1872). În aceasta susţine valoarea literară a câtorva scriitori mai vârstnici, ca Alecsandri în poezie, Odobescu în proză, şi apoi scoate la lumină o sumă de scriitori, care debutează în revista „Junimii”, unii cu mai mult, alţii cu mai puţin talent. Din aceştia câţiva s-au ridicat mai târziu şi au devenit scriitori de frunte, ca Eminescu, Slavici, Lambrior, Gane, d-na Cugler-Poni.

Asemenea articole, prin fondul lor şi mai ales prin forma lor, adesea destul de violentă, deteră naştere multor articole de răspuns şi de aceea Maiorescu e nevoit a-şi consacra o parte din activitatea sa pentru a polemiza cu diferite reviste, scriind Beţia de cuvinte (1873), Răspunsurile Revistei contemporane (1873) ş.a.

Activitatea critică a lui Maiorescu n-a încetat nici după ce se potoliră luptele între „Convorbiri” şi alte reviste. Acum articolele sale sunt mai puţin polemice. Acum cerceteză teoretic progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), studiază chestiunea neologismelor (1881), arată cum literatura română începe a fi cunoscută şi apreciată în străinătate (1882), caută a stabili valoarea şi locul în dezvoltarea literaturii noastre a unora dintre scriitorii care dobândesc în vremea aceasta o mare reputaţie, ca Eminescu, Caragiale şi alţii.

În fine, în rapoartele sale relative la premiile Academiei, el are ocazia să releve talentele şi să ceară răsplătirea unor scriitori ca O. Goga, M. Sadoveanu, Bră tescu-Voineşti.

Studiile sale critice au fost reunite în volume, prima dată în 1874, apoi în 1892-93.

Ca om politic, Maiorescu a ţinut multe discursuri pe care le-a reunit în 4 volume (1897-1904) şi în fruntea fiecăruia a pus un studiu istoric asupra epocii, scris în chip foarte interesant şi cu câtă imparţialitate îl putea îngădui situaţiunea sa de factor prin cipal în diversele lupte politice.

Maiorescu este autorul mai multor traduceri de mare valoare: din Schopenhauer (Aforismele), din Spencer, din Ibsen etc. atrăgând mai totdeauna atenţiunea asupra operelor autorilor din care traducea.

Ultima lucrare importantă a lui Maiorescu este un discurs academic. În anul 1909 d-l Duiliu Zamfirescu având a pronunţa discursul său de recepţiune în Academie, d-sa a făcut o critică severă poporanismului în literatură. Vorbind şi de poezia poporană română, a afirmat că ea este lipsită de valoare poetică şi că Alecsandri n-a ştiut ce spune când a scos la lumină vestita lui colecţie în care vorbeşte cu admiraţie şi cu emoţiune despre geniul poetic al poporului. Maiorescu, având sarcina să-i răspundă, a ştiut cu abilitate, dar şi cu destulă sinceritate, ca, vorbind şi de meritele noului venit, să respingă cu energie afirmaţiile eronate despre poezia populară.

*

După critică, trebuie să punem poezia. La „Convorbiri” poezia e reprezentată în această epocă în primul rând prin Alecsandri.

Acum el continuă cu pastelurile, dar talentul său caută un gen nou şi în 1872 începe seria legendelor. Pentru compunerea lor, are două izvoare de inspiraţie: basmele poporului şi amintirile istorice. Astfel sunt: Răzbunarea lui Statu-Palmă, Gruiu Sânger, Ghioaga lui Briar, apoi câteva legende de păsări: a ciocârliei, a rândunelei.

Pentru cele cu subiect istoric epoca lui Ştefan cel Mare i s-a părut mai fecundă în material şi a compus Dumbrava Roşie, în care eroul poemei este însuşi domnitorul, apoi Dan căpitan de plai, unde locul de frunte îl ţine un ostaş al marelui voevod, bătrân şi el acum:

Aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărâna-i fie!
La trai fără mustrare şi fără prihănie.

Aceeaşi iubire pentru trecutul glorios al neamului îl îndeamnă să scrie şi poezii ocazionale; căci tot Alecsandri celebrează amintirea celor doi viteji, a lui Ştefan şi a lui Mihai cu ocazia înălţării statuilor lor (1871 şi 1874).

Dar talentul acestui poet este continuu în legătură cu actualitatea. Când, în 1876, împrejurările politice aduc la ordinea zilei chestiunile Orientului, când Gladstone scrie faimoasa sa broşură despre atrocităţile turceşti din Bulgaria, Alecsandri se simte atras spre lumea aceasta ciudată a Orientului. Hogea Murad-Paşa şi Garda Seraiului sunt rezultatul acestor preocupări.

Războiul pentru independenţă produce mişcări mari în ţară şi schimbări în situaţia politică a partidelor. Graţie urmărilor acestui eveniment vom vedea pe Alecsandri, care se amestecase în luptele politice, publicând scrisoarea în versuri către generalul Florescu, că se apropie de partidul liberal. Vom vedea chiar pe acei din membrii „Ju nimii” care luptase în partidul conservator şi fusese chiar miniştri, că sunt acum atraşi de marele prestigiu al lui Ion Brătianu şi dau sprijin noii stări de lucruri.

E interesant de notat că acest mare eveniment de la care începe viaţa modernă a statului nostru n-a avut în poezie ecoul ce ar fi meritat.

Din câte s-au scris atunci, numai din bucăţile lui Alecsandri vor rămânea câteva: poezia plină de solemnitate, Balcanul şi Carpatul, povestirea interesantă, dar cu oarecare lungimi: Peneş Curcanul şi Sergentul. Mai puţin izbutite, mai reci, uneori prolixe din cale afară sunt cele scrise de un tânăr care luase chiar parte la război, Ion Neniţescu (adunate în volum sub titlul Pui de lei, Buc., 1891).

Tot în 1878, când publică Alecsandri colecţia sa de poezii ostăşeşti, se petrece şi un eveniment literar însemnat: premierea Cântului gintei latine de către societatea felibrilor din sudul Franţei, adunată în congres la Montpellier. Alecsandri îl consideră drept un succes pentru ţara sa tot aşa de important ca şi războiul şi, când află cât de grozav am fost loviţi în congresul din Berlin, zice într-o scrisoare: „După succesul de pe câmpiile Bulgariei şi cel de la Montpellier a venit o mare înfrângere pentru noi”.

Faţă cu marea importanţă, până la un punct literară, dar mai ales socială a poeziei lui Alecsandri, ce pot să însemneze celelalte poezii din „Convorbiri”? Nici Gane, nici I. Negruzzi, nici Volenti, nici d-şoara Cugler, nici chiar Eminescu, cu ce scrisese până atunci, nu puteau să se apropie de Alecsandri.

Alecsandri, prin urmare, dă în această epocă toată strălucirea literaturii „Convorbirilor”. În aceeaşi vreme scrie el şi publică în revistă comedia cu pretenţiuni mari, cu oarecare calităţi, dar şi cu multe defecte, pe care o intitulează Boieri şi ciocoi (1874) prin care vrea să zugrăvească epoca lui Mihai Sturdza, viaţa politică şi socială dintre 1840-48, aceeaşi pe care o descrisese în prefaţa ce o compusese pentru operele complete ale lui C. Negruzzi (1873). Scopul său este poate mai puţin literar şi mai mult politic. Vrea să arate tinerei generaţii cât de înapoiată era starea ţării în vremea când era el tânăr şi cât de mare progres s-a făcut de atunci.

Tot acum scrie Alecsandri şi dă teatrului naţional din Bucureşti (septembrie 1879) prima piesă istorică în versuri Despot-Vodă, pe care amicul său Ion Ghica, atunci director al teatrului, o reprezintă cu multă grijă, încurajându-l şi lăudându-l.

În „Convorbiri” se mai publică în acelaşi timp nuvele şi traduceri.

Ca autori de nuvele însemnăm pe Iacob Negruzzi, pe N. Gane şi pe I. Slavici şi lângă aceştia trebuie să adăugăm şi numele până acum cu totul necunoscut al unui institutor din Iaşi: Ion Creangă.

Ca traducători, pe lângă P.P. Carp şi V. Pogor, avem pe Scheletti.

*

Faţă cu aceste producţiuni, ce opuneau gruparea sau grupurile celelalte din Bucureşti?

În Bucureşti mai trăia încă, doborât de mizerie, poetul Bolintineanu, trăia şi Heliade, dar nici unul, nici altul nu mai scriau, ori scriau bucăţi care arată starea de slăbiciune în care se găseau. De aceea inferioritatea mare faţă de „Convorbiri” în privinţa poeziei. G. Zamfirol, cu poema sa Franciada (1871); C.D. Aricescu, cu Flori de Tuşnad (1872); N. Rucăreanu, cu Modeste încercări poetice (1873); Scărişoreanu cu Câteva versuri (1877); Iuliu Roşca cu Flori de primăvară (1879) sau neobositul, dar şi necititul Al. Pelimon Baia de aramă (1874), Traian în Dacia (1875); Mihai Viteazul (1874), Vladimirescu (1877); ori Aron Densuşianu cu Negriada (1879), toţi aceştia desigur că nu puteau fi comparaţi nici cu cei mai slabi poeţi ce publicau în „Convorbiri”. Singurele nume de poeţi despre care se poate vorbi în serios sunt: Gheorghe Creţeanu, care-şi publică acum un volum nou cu producţii anterioare şi cu cele recente Patrie şi libertate (1879), Nicolae Scurtescu, Mihail Zamfirescu şi Ronetti Roman. Am mai putea nota că acum apare un volum de poezii al lui H. Grandea (1873), precum şi primul volum al lui Alexandru Macedonschi (Prima verba Buc., 1872).

Nu sunt mai fericiţi bucureştenii nici cu teatrul, unde avem pe N. Scurtescu, V.Maniu, Gr. Ventura, N. Ţincu, T. Myller, Aricescu, Sion şi primele încercări ale lui Dim. Olănescu-Ascanio.

Nici nuvelistica nu se arată superioară în grupările bucureştene, căci nu se poate cita decât numele lui Teodor Myller, al lui H. Grandea, a lui Pantazi Ghica şi a lui N.D. Popescu.

Numai prin critică mişcarea din Bucureşti ţine piept celei din Iaşi, Petru Grădişteanu, D.A. Laurian, V.A. Urechia şi mai ales Hasdeu scriau notiţe scurte şi înţepătoare sau articole mai mult ori mai puţin violente în contra scriitorilor din Iaşi şi în special împotriva lui Maiorescu.

Valoarea grupării din Bucureşti o face însă Hasdeu.

Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1836-1907) basarabean, s-a născut în Hotin şi a învăţat în Rusia (Harcov), ba a slujit şi ca ofiţer în armata rusească.

La 1856, când se anexă sudul Basarabiei la Moldova, trecu în acest ţinut ca să scape de protecţiunea rusească şi ca să se facă cetăţean român. Ruşii cerură extrădarea lui şi-l despuiară de dreptul de moştenire ce avea asupra unor moşii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei, dar mai târziu i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857 fu numit membru al tribunalului din Cahul, dar nu stete decât şapte luni şi demisionă. Veni la Iaşi unde fu numit profesor de istorie şi fundă între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863) în care, pe lângă istorie, se încercă să scrie poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Tot atunci fu numit bibliotecar al universităţii, funcţiune pentru care arată mare râvnă, dăruind chiar bibliotecii 4 000 de volume.

Pe când era ministru Al. Odobescu, fu numit membru în comisiunea instituită în Bucureşti pentru examinarea documentelor mănăstirilor închinate.

Aflându-se aci, intră în politică militantă, fiind partizan al lui Kogălniceanu şi susţinător al loviturii de stat din 2 mai 1864, apoi membru al partidului naţional-liberal şi deputat.

Numit în 1878 director general al Arhivelor statului, întreprinse publicarea docu mentelor din Arhivă şi a altora privitoare la români în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni”. Atunci (1878) fu numit profesor la universitatea din Bucureşti pentru filologia comparativă, în care calitate tipări o parte din lecţiunile sale pline de origina litate şi de cunoştinţe vaste asupra literaturilor străine şi asupra limbii române.

În 1877 fu ales membru al Academiei. În această calitate, el făcu rapoarte inte resante asupra diferitelor chestiuni.

Activitatea literară a lui Hasdeu e foarte întinsă. Vom pomeni numai lucrările de căpetenie şi mai cunoscute.

A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică Micuţa (1864), pentru care a avut şi în Iaşi un proces de presă, dar a fost achitat. Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale şi politice, precum şi o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări adânci exprimate într-o „formă dură” cum zice autorul însuşi, versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: aceasta e opera poetică a lui Hasdeu care n-a avut un răsunet deosebit. El a ca rac te rizat-o prin următoarele rânduri:

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
Ca vocea răguşită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit.

Dintre piesele de teatru, cea mai însemnată este Răzvan şi Vidra, foarte criticată în vremea apariţiunii ei (1867) de către criticii „Convorbirilor literare”. Ea zugră veşte una din epocile zbuciumate ale trecutului nostru, sfârşitul secolului XVI, pline de lupte pentru tron între boieri şi de lupte între bogaţi şi săraci. Înfăţişarea epocii este arătată cu o cunoştinţă desăvârşită a oamenilor şi a lucrurilor; dialogul este natural şi foarte viu; se observă însă oarecare tendinţă spre declamaţiune, mai ales în ce priveşte naţio nalismul. Cu toate scăderile ei, piesa aceasta se reprezintă şi astăzi cu succes, mai ales din pricina căldurii şi simpatiei cu care este înfăţişată pătura ţărănească.

Conform cu datele istorice ni se arată întâmplările principale din viaţa lui Răzvan, aliatul lui Mihai, anume cum acest ţigan, căpitan de haiduci, ajunge ofiţer în armata leşească, hatman în Moldova şi apoi domn. Modificările sunt prea puţine. Sfârşitul lui Răzvan, despre care spun cronicarii că a murit în ţeapă, e modificat, arătându-ni-se că moare din cauza unei răni căpătate într-o luptă cu polonii. Răzvan apare înfocat, ge neros, eroic; alături de acesta, Vidra ambiţioasă şi trufaşă. Ea, nepoată a marelui boier Moţoc, întâlneşte pe Răzvan în pădure şi se înamorează de el, fiindcă îl vede în stare să îndeplinească fapte mari; apoi, prin îndemnuri necontenite, îl face să săvârşească rând pe rând toate isprăvile care aveau să-l conducă la o glorie atât de mult dorită, dar şi atât de scurtă.

Cea mai mare parte a activităţii sale Hasdeu a consacrat-o istoriei şi filologiei.

Dintre lucrările istorice vom cita: monografia Ioan Vodă cel cumplit (1865, Ed.2-a 1894), apoi monumentala Arhiva istorică a României, în fine Istoria critică.

Începută în 1865, Arhiva este o colecţiune în 3 mari volume de documente străine şi interne privitoare la istoria românilor. Aci s-au dat întâi la lumină un mare număr de acte inedite româneşti şi străine, s-au publicat în traducere documente străine publicate în diferite colecţiuni şi s-au extras pasagii interesante din altele. E un vast repertoriu în care cercetătorul află materialul adunat, clasat şi pus în stare de a fi bine înţeles. Ea a contribuit mult la înaintarea studiilor istorice în ţara noastră, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Şincai, de „Magazinul istoric” al lui Bălcescu şi Laurian şi de Letopiseţele lui Kogălniceanu.

Istoria critică (1873-1874) îşi propune a studia secolul XIV, epoca forma ţiunii naţionalităţii române. Din nenorocire a apărut numai un volum şi o fascicolă din al doilea.

Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acţiunea naturii asupra omului.

Vom arăta aci ideile fundamentale dintr-însele.

Întinderea teritorială dovedeşte că Muntenia în secolul XIV şi XV se întindea foarte mult: cuprindea (în afară de ce înţelegeam în veacul trecut prin Muntenia) şi ţinutul Făgăraşului, sudul Moldovei până la Bârlad şi Bacău, sudul Basarabiei, Dobrogea, ţinutul Haţegului şi o parte din Temişana. Numai o asemenea întindere explică faptele mari ale muntenilor şi rezistenţa contra atâtor duşmani puternici: sârbi, unguri, turci. Creşterea s-a făcut treptat. La început sâmburele coloniei romane cu prindea: Oltenia, Haţegul şi partea orientală a Temişanei, alcătuind Banatul Seve rinului. În secolul XII s-a întins pe malul Dunării până la Chilia şi în al XIII-lea şi-a adăugat ducatul Amlaşului.

Nomenclatura explică originea multor termeni întrebuinţaţi ca să arate teritoriul Munteniei. Tot aci se tratează şi chestiunea fundării principatului muntean, socotin du-se nu că descălecătorii au venit de peste munţi, ci românii din Banatul Severinului s-au întins către nord şi răsărit.

Acţiunea naturii asupra omului este titlul studiului al III-lea. Natura (atmosferă, hidrologie, topografie) are o mare influenţă asupra omului. Omul din sud e mai inte ligent, dar mai lipsit de sânge, omul din nord mai puţin inteligent, dar mai bogat în sânge; de aci mai puţină vitalitate la acela, mai multă la acesta. Acţiunea naturii nu e absolută şi inatacabilă; ea poate fi modificată. În primul rând o poate modifica gintea. De exemplu: nişte familii olandeze, stabilite de trei secole în sudul Africii, nu şi-au schim bat culoarea feţei. Aceste două elemente, natura şi gintea, nu sunt suficiente ca să explice diferenţierea unei naţiuni de alta, ci trebuie să adăugăm şi alte elemente. În primul rând să socotim că influenţa climei şi a gintei, în starea lor primitivă, scade şi se adaugă elemente noi.

Elementele cele noi sunt multiple. Astfel avem instituţiunile. De ce veneţienii în timpii moderni erau nişte leneşi, care nu trăiau decât ca să mănânce, iar în evul mediu stăpâneau Marea Mediterană, învingeau pe Barbarosa, împăratul german şi se luptau cu Mahomed II? Pentru că în Evul Mediu avea instituţiuni democratice, iar în timpul modern un regim despotic. Un alt element îl formează oamenii mari, Mahomed a făcut pe arabi, Gingishan pe tătari stăpânii lumii. Apoi avem accidentele locale.

Ca să putem constata acţiunea naturii asupra istoriei ţărilor române trebuie să facem un studiu monografic asupra naturii fiecărei regiuni.

Acest lucru îşi propune autorul să facă, cercetând natura Munteniei în trei epoci: în vremea lui Herodot, în vremea lui Ovidiu, în vremea formării limbii române.

Climatologia şi topografia Munteniei nu s-au schimbat mai defel din timpurile cele mai vechi până în epoca formării naţionalităţii române: Oltul divide Ţara Româ nească în două regiuni: una d-a dreapta în care e mai mult munte şi deal; alta d-a stânga, în care e mai mult câmpie. În stânga s-a trăit o viaţă mai largă, mai aptă pentru comerţ, pe aci a fost drumul tuturor invaziunilor barbare. Regiunea din dreapta Oltului a fost mai izolată, strânsă între Olt, Dunăre şi Carpaţi, aşa că năvălitorii n-au putut trece, aci odată agatârşii, apoi dacii, în urmă românii, „mulţumită condiţiunilor economice, igienice şi strategice celor mai priincioase, au putut, într-un spaţiu teritorial foarte restrâns, să ajungă succesiv la un grad înalt de rezistenţă vitală”. Aci a fost leagănul naţionalităţii române.

Scriitorul german Roessler s-a ridicat în contra ideii că acest leagăn a fost în stânga Dunării, zicând că a fost în Macedonia. El spune că Aurelian, în secolul III, de frica goţilor, a trecut pe toţi coloniştii peste Dunăre – şi acolo s-a format naţionalitatea română şi pe la 1200 românii s-au întors. Afirmaţiunea sa se sprijină pe două puncte: asemănarea între limba română şi albaneză, lipsa elementului gotic în limba română.

Albanezii s-au format dintr-un trib al tracilor, peste care s-a suprapus elementul latin. Se ştie că romanii au cuprins Peninsula Balcanică înainte de a cuprinde Dacia. Deci faptul existenţei latinismelor în limba albaneză, ca şi în cea română, se explică în modul acesta: nu trebuie să socotim că românii au locuit alături de albanezi.

Elemente gotice în adevăr nu aflăm în limba română, dar nu urmează de aci că românii nu trăiau în Dacia pe timpul stăpânirii goţilor. Goţii, după cum arată toate izvoarele, au trăit între Prut şi Nistru şi de acolo făceau dese năvăliri până la Buzău. Aşa s-ar explica existenţa cunoscutului tezaur gotic de la Pietroasa, studiat de Odobescu. Românii au putut foarte bine să se adăpostească în Oltenia şi Temişana; acolo s-a format naţionalitatea şi limba lor şi de acolo s-au întins în celelalte părţi.

Istoria critică a lui Hasdeu a fost primită cu mare entuziasm de români. Parlamentul a votat atunci un premiu pentru continuarea istoriei naţionale şi s-a decernat autorului o medalie specială de aur pentru această operă.

A avut însă şi critici: astfel au fost articolele publicate de G. Panu în „Convorbiri literare” şi o broşură a lui I.C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe din concluziunile lui Hasdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci şi pentru a se constata talentul autorului în felul acesta de scrieri.

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum.

Sub titlul arhaic Cuvente den bătrâni (1878-1879) a publicat o serie de documente şi de studii de o mare valoare. Volumul I se ocupă cu limba dintre 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericeşti şi mai toate traduceri. Hasdeu şi-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri româneşti propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice şi particulare, scrisori etc. în care – dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evoluţiei limbii. El nu s-a mulţumit să le transcrie, ci le-a însoţit de observaţii felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: „Pătrunderea şi erudiţia lui Hasdeu se pun în evidenţă aici în modul cel mai splendid”. Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărţile poporane ale românilor în sec. XVI. În el se publică colecţiunea de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine şi cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum Redu plicarea şi triplicarea articolului definit ş.a.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898), operă monumentală, are în vedere nu anume limba literară de azi, ci mai cu seamă limba vorbită şi limba veche şi de aceea a şi fost intitulat: dicţionarul limbii istorice şi poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicţionar s-a oprit când d-abia începuse şi nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicţionar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare vorbă ne dă forma cea mai răspândită şi formele dialectice vechi şi noi; – diferitele însemnări ale cu vântului, cu exemple; – derivaţiunea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspun surile la un chestionar trimis preoţilor şi învăţătorilor ca să poată şti cum se pronunţă sunetele în diferite ţinuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credinţe ale poporului. În cele 4 volume ce a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.

Alături cu aceste opere de istorie şi filologie, trebuie să aşezăm revista „Columna lui Traian” (1870-1877) în care a pus, prin studiile sale, baza ştiinţei etno-psihologice în ţara noastră.

Ultimii ani ai vieţii, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole şi poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm şi ideal 1897), şi, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito 1892).

Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele şi mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârşită, ci a trecut în cursul vieţii, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

*

Mai importantă decât critica este istoriografia pentru mişcarea bucureşteană. În această privinţă G. Panu recunoaşte că „Convorbirile” erau slab înarmate: n-aveau decât puţine studii ale lui Al. Xenopol, pe atunci debutant, şi articole de critică ale lui G. Panu însuşi.

În Bucureşti este tocmai vremea când Hasdeu publică faimoasa sa istorie critică, pe care toate ziarele şi revistele din Bucureşti o laudă într-un adevărat cor de entuziasm.

Tot acum, V.A. Urechia urmează cu articole foarte variate. Reputaţia sa creşte din ce în ce; în 1878 socoteşte că a venit momentul să-şi publice operele sale complete şi, în adevăr, apar mai multe volume cuprinzând drame şi comedii, discursuri şi conferinţe, nuvele şi articole pedagogice etc. Gr. Tocilescu apare pe arena publi cităţii cu mai multe broşuri despre Petru Cercel (1874), despre Nicolae Bălcescu (1876) şi cu o critică severă în contra lui G. Panu şi P. Cernătescu (1874). De asemenea, el începe a se ocupa şi de epigrafie şi se duce chiar în Bulgaria, unde face cercetări pe care le consemnează într-un Raport (1878).

*

O altă ramură, în care puterile celor două direcţiuni se egalau, era filologia. Dintre cei de la Iaşi se ocupa numai V. Burlă cu asemenea chestiuni. Negreşit, era om bine pregătit, dar nu avea talentul literar şi vivacitatea de spirit ca să poată lupta cu Hasdeu şi poate nu era nici destul de încurajat de prietenii săi, care se socoteau, şi erau, cu totul nepregătiţi ca să poată urmări nişte articole cu totul de specialitate. De aceea, „Convorbirile” au primit cu bucurie atacurile lui Cihac împotriva lui Hasdeu şi au întreţinut lupta, de altfel greşită, a lui Cihac, contra lui Hasdeu. Acum apar cele două volume ale dicţionarului etimologic ale lui Cihac (1870 şi 1879) dar ele nu pot să întunece valoarea preţioasei lucrări a lui Hasdeu Cuvente den bătrâni.

Gruparea din Iaşi mai era combătută şi de etimologişti, ale căror teorii se vedeau lovite cu furie şi succes de către critica „Convorbirilor”. Laurian şi Massim se mărgineau a lucra în tihnă la dicţionarul lor, care apare în epoca de care ne ocupăm. E o lucrare enormă, dar aşezată pe o bază greşită. Autorii zic – cu dreptate, – că un dicţionar român trebuie să cuprindă „toate cuvintele câte vreodată s-au scris şi câte se aud în gura poporului român din toate părţile”; ei adaugă însă o restricţiune: că numai elementele curat romanice au dreptul să intre în dicţionar. Dar limba noastră are şi cuvinte de origină străină: cei vei face cu ele? Acestea se vor aduna deosebit într-un glosar. De aceea se deosebesc două părţi în opera Academiei.

a) Dicţionarul cuprinde vorbele vechi de origină latină care au păstrat forma regulată, ca abatere, abia, când, cântare etc., pe cele care s-au depărtat puţin de forma regulată şi acestea sunt corectate, ca bubalu (bivol), buboniu (buhoiu), cagliu (chiag), cafeiu (cafeniu) şi neologismele corecte şi introduse, sau bune de introdus ca: demonstrare, demoralizare, egoism, experienţă; demorare (a sta pe loc), demulcere (a mân gâia), fellitare (a suge ţâţă) ş.a.

b) Glosarul cuprinde neologisme introduse dar necorecte ca: bastard, abordare, agio, anchetă, batalion etc., apoi cuvinte vechi de origine străină ca: habar, angara, cârmă, chel etc.; în fine, vorbe a căror origine latină e aproape sigură, dar forma actuală îm pie dică a se stabili derivaţia: undrea, acreală etc.

Prima parte e dată în două volume mari (de 1200 şi 1600 pagini). Din acest fapt chiar s-ar putea trage concluzia că elementele latine sunt mai numeroase decât cele străine.

Greşeala autorilor nu stă numai în această clasificare cu totul arbitrară şi fără nici un temei; ei mai modificau formele zicerilor de origină latină spre a le apropia de original, ca braciu în loc de braţ şi celelalte arătate mai sus; ei propuneau înlocuirea unor vorbe întrebuinţate cu altele create de ei, ca muciniu în loc de batistă ş.a. Era apoi ortografia etimologică foarte complicată cu care se scriau cuvintele: attengutoriu (atingător), bene (bine), connoscentie (cunoştinţă) etc.

La aceste neajunsuri privitoare la limba însăşi se adaugă o mare greşeală de metodă în chestia exemplelor. Pe ce se întemeiază autorul unui dicţionar ca să treacă în „tezaurul limbii” un cuvânt oarecare? Sau pe citate de autori, pe comunicări precise cu indicaţia locului, când sunt cuvinte uzitate numai sau mai mult în vorbirea comună. Autorii dicţionarului Academiei compun ei singuri toate exemplele, astfel că nu se dă nici o garanţie nici despre răspândirea unui cuvânt, nici despre adevăratul înţeles al lui.

Aceste împrejurări explică de ce lucrarea lui Laurian şi Massim n-a avut nici un succes; că a fost o operă aproape născută moartă; ea a prăbuşit oarecum întregul curent latinist.

Se cuvine însă să spunem că lucrarea lor a fost făcută numai „ca proiect”, rămânând ca societatea s-o revizuiască. Această revizuire a început, dar a trecut vreme multă până să se găsească formula pentru alcătuirea unui nou dicţionar. Faptul s-a petrecut în a doua epocă a perioadei de care ne ocupăm şi vom da la locul cuvenit amănuntele trebuincioase.

*

În afară de cele două grupări literare, avem puţin fapte importante de notat.

Vom aminti pe poeţii Baronzi şi G. Tăutu, care s-au bucurat de oarecare succes în timpul lor, dar nu au lăsat opere care să se impună atenţiei cititorilor şi mai târziu.

În istoriografie însă avem de însemnat că acum apare a doua ediţie a Cronicilor lui Kogălniceanu, iar Bolliac publică articole de arheologie. Fiind puţin pregătit, el va suferi atacuri crude din partea lui Odobescu, care, îndemnat de această scurtă polemică, începe a se ocupa singur de asemenea chestiuni şi dobândeşte curând atâta notorietate, încât în 1874 i se oferă catedra de arheologie la universitatea din Bucureşti.

Mult mai roditoare este activitatea episcopului Melchisedec.

Melchisedec (1822-1892) este o figură foarte interesantă. Călugăr, profesor, istoric şi om politic, el a lăsat urme în dezvoltarea noastră culturală. Mai puţin însem nat ca literat, merită totuşi a i se consacra o pagină în istoria literaturii.

Fiu de preot sătesc, el a învăţat întâi cu un dascăl de la biserica Trei Ierarhi din Piatra şi în satul său cu un călugăr. Părinţii săi, văzându-i dorul de învăţătură, l-au dat (1834) la seminarul din Socola, ale cărui clase terminându-le, se făcu învăţător în jude ţul Neamţ. A studiat mai târziu din nou în seminar (cursul superior) şi a fost numit pro fesor suplinitor la seminar (1843). În acelaşi an se făcu călugăr, luând numele de Melchisedec. Curând după aceea fu hirotonit ierodiacon, numit inspector al semina rului, iar în 1848 fu trimis la Kiev ca să-şi completeze studiile.

Întorcându-se din străinătate, deveni profesor la seminarul din Socola, rector al seminarului din Huşi (1856), arhimandrit, locţiitor al episcopiei din Huşi, arhiereu, conducător provizoriu al episcopiei din Ismail, episcop definitiv la Galaţi apoi la Roman (1870). Această episcopie o ţinu până la moarte.

În timpul pe care ocupaţiunile de profesor sau de conducător al bisericii îl lăsau liber, el se ocupa cu literatura bisericească şi cu istoria ţării. Pentru meritele sale ca scriitor fu ales membru al Academiei în 1870.

Mai interesant este faptul că s-a ocupat şi de politică. Ales membru al divanului ad-hoc în 1857, el susţinu unirea în toate chipurile, ţinu chiar predici în biserică, prin care îndemna pe credincioşi să-şi dea mâna pentru această măreaţă faptă. După ce ideea unirii izbuti să-şi facă drum şi să fie pusă în practică prin îndoita alegere a lui Cuza, Mihail Kogălniceanu devenind prim-ministru al Moldovei, luă în minister pe arhiman dritul Melchisedec, pentru că tocmai atunci începuse a se agita chestiunea seculari zării averilor mănăstireşti şi era nevoie de un cunoscător al afacerii şi patriot. Adunarea electivă n-a primit numirea lui Melchisedec şi acesta, imediat ce s-a pronunţat un dis curs contra sa, a şi demisionat.

Operele episcopului Melchisedec sunt foarte numeroase, însă multe din ele sunt special bisericeşti, fie ocupându-se de figuri din trecutul bisericii române (Filaret, 1883, Ţamblac, 1884, Antim Ivireanu, 1889), fie ocupându-se de starea ei în timpul său (Edi ta rea cărţilor bisericeşti, 1882, Cântările bisericeşti, 1882, Instituţiunea sinodială, 1883, Memoriu despre starea preoţilor, 1888).

Are şi scrieri istorice, dintre cele mai însemnate sunt: Istoria răscolnicilor (1871), Cronica Huşilor (1869) care cuprinde istoria oraşului de la întemeiere şi istoria episcopiei de la 1592 până la 1865, cu notiţe privitoare la originea oraşului Huşi, cercetări asupra organizării administraţiunii în timpurile vechi, biografii ale episco pilor, studii despre introducerea limbii slavone în biserică etc. Cronica Romanului (2vol., 1874-75), care vorbeşte despre vechii locuitori, despre bisericile vechi de acolo, apoi studiază documentele privitoare la bisericile din acea eparhie; Biserica română în luptă cu protestantismul (1890), un memoriu citit în Academie, în care studiază mai ales după izvoare greceşti şi ruseşti, acest important eveniment al istoriei noastre şi ne dă amănunte interesante despre mitropolitul Kievului, Petru Movilă, care a jucat un mare rol în acele împrejurări.

*

Asemenea, depărtat de polemicele dintre cele două grupări, lucrează şi Alexandru Odobescu, care ajunge în acest timp la o însemnătate literară aşa de mare, încât este momentul a-i studia întreaga activitate.

Alexandru Odobescu (1834-1895), născut în Bucureşti, fiu al generalului Ioan Odobescu şi nepot prin mumă al d-rului Constantin Caracaş, a studiat mai întâi acasă şi la Sf. Sava, până când vodă Bibescu a desfiinţat cursurile în limba română şi le-a înlocuit cu un pensionat francez. Peste câţiva ani (1851) s-a dus la Paris, unde a obţinut titlul de bacalaureat şi a terminat facultatea de litere.

Fiind încă în străinătate, publică în diferite reviste din ţară câteva articole într-un timp (1855) în care mişcarea literară era cu totul slabă în Muntenia. În Moldova însă Alecsandri întemeia „România literară” care – după expresiunea lui V.A. Urechia – „a dat semnalul unei mari campanii în contra stricării limbii române”. Aci crezu că este locul său Odobescu, care a studiat cu o deosebită dragoste şi cu o mare stăruinţă producerile poporului şi care a ştiut să se pătrundă de spiritul acestor produceri încât însuşi Alecsandri, acel profund cunoscător al baladelor şi doinelor a zis cu admiraţie despre dânsul că „cuvintele populare îi vin sub condei fără să le caute”.

Întors în ţară, Odobescu deveni un colaborator asiduu al revistei lui Alecsandri şi în acelaşi timp se hotărî a servi statului, ocupând diferite funcţiuni, intrând un moment în magistratură ca procuror la Curte de Apel din Bucureşti; iar după aceea, mai conform cu dispoziţiunile sale fireşti, fu numit membru în comisiunea documen tală. Când se uniră ministerele la 1861, fu numit director al Ministerului Instrucţiei, iar la 1863 ministru de culte şi instrucţiune publică.

În timpul acesta se ocupa şi cu ştiinţa şi cu literatura, făcea cercetări arheologice prin ţară, publica diferite articole asupra Văcăreştilor, asupra poeziei poporane ş.a. şi spre o mai spornică răspândire a ideilor sale, fundă „Revista Română” (cu G. Creţianu, G. Cantacuzino, P. Aurelian, D. Berindeiu, I. Fălcoianu). În această revistă Odobescu a dat un rol de frunte folcloristicei naţionale, a deprins pe români să iubească pe bărbaţii mari ai naţiunii şi a deşteptat interes pentru monumentele trecutului.

Pe când era ministru, s-a agitat foarte tare chestiunea mănăstirilor închinate. Cuza şi Kogălniceanu voiau o secularizare deplină. Odobescu voia, de asemenea, să se ia averile din mâna călugărilor greci, dar să se ţie seamă de scopul donatorilor, care le-au dat pentru cultură şi pentru binefacere şi prin urmare tot în felul acesta să se întrebuin ţeze atât în ţară cât şi în întregul Orient, ceea ce ar fi dat României o reală preponderenţă politică şi culturală în acele părţi. Deosebindu-se în păreri de colegii săi, a încercat să convingă opiniunea publică despre adevărul ziselor sale şi spre acest sfârşit a tipărit sub pseudonimul Agaton Otmemenedec o lucrare intitulată: Etudes sur les droits et les obligations des monastères roumains dédiés aux Saints-Lieux. Din cauză că ideea sa n-a fost primită s-a şi retras din minister.

Mai târziu, când s-a început organizarea expoziţiei din Paris, guvernul român a însărcinat pe Odobescu, care fusese membru în consiliul de stat, să mijlocească pentru participarea României la acea expoziţie. Guvernul francez nu se putea hotărî a da răspuns favorabil cererii lui Odobescu, fiindcă nu se ştia dacă un stat, nefiind cu desăvârşire independent poate sta alături cu cele de tot libere. Prin stăruinţele trimisului român, aceste dificultăţi fură înlăturate şi România fu primită să participe în mod oficial la acel concurs universal, unde a figurat pentru prima oară cu numele general de „România”. Prin această participare, ţara noastră s-a făcut cunoscută străinilor, lucru la care a contribuit şi lucrarea publicată de Odobescu în unire cu P.S. Aurelian sub titlul: Notice sur la Roumanie principalement au point du vue de son économie rurale, industrielle et commerciale, suivie du catalogue spécial des produits exposés dans la section roumaine a l’Exposition universelle de Paris en 1867, et d’une notice sur l’histoire du travail dans ce pays.

Odobescu publică apoi diferite articole în „Columna lui Traian” şi prin alte reviste şi ziare, mai ales ocupându-se cu arheologia şi ca să răspândească cunoştinţele asupra acestei ştiinţe, ţinu la Ateneu câteva conferinţe asupra Artelor în România în perioada preistorică.

Ales membru al Academiei în 1870, el află tocmai în splendoare direcţiunea lati nistă, care voia să reformeze limba, eliminând cuvintele vechi şi să facă o ortografie care să oglindească originea latină a cuvintelor. Odobescu era contra acestui mod de a vedea şi de aceea ceru să se revizuiască dicţionarul şi glosarul Academiei, lucrare de mare răbdare, dar „greşită în însăşi concepţiunea ei”. Revizuirea cerută nu s-a făcut atunci, dar numai prin acest curent, provocat de Odobescu mai ales, s-a născut ideea unui dicţionar în care să intre limba „poporană”, aşa cum a propus Academiei Regele Carol.

Pe lângă alte lucrări, ca academician, Odobescu a făcut un însemnat raport, în care vorbeşte despre condiţiunile unei bune traduceri din latineşte şi greceşte. Aci emise ideea că în româneşte se pot face foarte izbutite traduceri dacă se păstrează, pe cât e cu putinţă, aşezarea cuvintelor din limbile clasice. Ideea pare curioasă la prima vedere, dar ea a fost dovedită cu exemple atât înaintea Academiei cât şi în lecţiunile sale de la facultate.

În 1874 Maiorescu, fiind ministru de instrucţiune, roagă pe mai mulţi bărbaţi învăţaţi să ţie câteva cursuri la facultatea de litere. Odobescu făcu lecţiuni de arheo logie şi mai târziu deveni profesor titular, când se înfiinţă prin lege catedra numită.

Între 1876-78 se ocupă cu politica şi publică mai ales în ziarul „Românul”, o mulţime de articole, dintre care cele mai importante sunt cele relative la chestiunea războiului. În 1877, când ruşii erau aproape să declare război turcilor, apare broşura cu titlul O cugetare politică, în care se propune să nu ne arătăm prieteni nici cu unii, nici cu alţii, că să-i lăsăm în pace şi să ne retragem în munţi cu armata noastră. Odobescu examinează într-o serie de articole, această chestiune şi arată că lucrul ar fi şi periculos şi ruşinos. Ce situaţiune ar fi pentru ţară, când ar fi lăsată în voia întâm plării fără nici o apărare, având pe teritoriul ei două armate duşmane ce se bat? „În orice caz şi oricum s-ar întoarce lucrurile, pradă, incendiu şi măcel din partea turcilor, cucerire din partea ruşilor sau din partea austriecilor.” De aceea Odobescu voia să intrăm în război, cu încredere în puterea naţiunii, ca şi marii bărbaţi ce se aflau atunci la cârma statului.

După o boală grea, Odobescu pleacă la Paris unde ocupă câtva timp funcţiunea de prim-secretar şi însărcinat de afaceri al legaţiunii (1882-1885) şi începu publi carea monumentalei lucrări La Trésor de Petroasa. Întorcându-se în Bucureşti la 1887, reîncepu cursul de arheologie la universitate, fu membru al consiliului permanent de instrucţiune, de unde trecu ca director al şcoalei normale superioare.

În timpul acesta îşi adună în trei volume aproape toate operele sale şi Academia îl onoră cu marele premiu Năsturel-Herescu, premiu care fusese acordat numai marelui poet Alecsandri.

Operele lui Odobescu fiind destul de numeroase, ne vom ocupa aci de cele mai însemnate din ele.

După ce se făcu cunoscut prin câteva deosebite articole, precum Satira Latină (1855), Poeţii Văcăreşti (1860) ş.a. Odobescu dete la lumină două nuvele istorice Mihnea (1857) şi Doamna Chiajna (1860), fruct al studiilor sale istorice şi al citirii cu folos a cronicarilor.

Scrise într-o limbă curat românească, înfrumuseţate prin cuvinte din cronicari, cuvinte care dau o culoare de vechime, aceste lucrări ne arată o fantezie de poet în combinaţiunea detaliilor, pe când fondul rămâne istoric, fără nici o falsificare, ne arată pe scriitorul ştiutor al limbii, care a devenit stăpân pe toate farmecele ei. Prin asemenea calităţi pot sta alături cu celebra nuvelă Alexandru Lăpuşneanu a lui Costache Negruzzi, întemeietorul prozei moldoveneşti.

La 1874, rugat de C.C. Cornescu, care alcătuise un Manual al vânătorului, să scrie prefaţa, Odobescu s-a pomenit din vorbă în vorbă, să scrie un volum întreg, pe care l-a publicat sub titlul de Pseudochinegheticos sau Fals tratat de vânătoare.

Scrisă în stil epistolar, lucrarea se dezvoltă cu libertatea vorbirii obişnuite şi cugetările ne apar ca inspiraţiuni ale momentului. Ea ne înfăţişează vânătoarea din antichitate, din Evul Mediu, din timpul modern, într-o serie de tabele azvârlite într-o neregulă poetică, amestecate cu anecdote, cu vorbe de spirit, cu aluziuni la diferite întâmplări poetice sau literare, cu descripţiuni de opere de pictură sau sculptură, cu notiţe despre artişti, cu minunate fragmente din cugetare şi limba poporană, precum este basmul cu Fata din piatră şi Feciorul de împărat, – astfel că, după expresiunea unui critic, „sfârşeşti cartea fără să ştii cum de ai ajuns la capătul ei”. Limba în care e scrisă e aşa plină de farmec, încât de aci se scot unele din cele mai fericite modele de proză românească.

În Istoria arheologiei a tipărit lecţiunile făcute la Universitate în 1874.

De la început stabileşte că „arheologia nu are de scop a mulţumi plăcerile nesă buite şi gusturile răsfăţate ale celor curioşi de fapte şi de obiecte care au pierit din uz”; de aceea trebuie să deosebim pe anticar, care scormoneşte rămăşiţele trecutului – de arheolog, care „alege şi judecă însemnătatea acelor rămăşiţe, în raport cu cultura din trecut a omenirii”. Din rezultatele muncii ambele profesiuni se naşte ştiinţa arheo logiei, adică ştiinţa care cercetează datinile şi monumentele, ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi s-au păstrat până la noi. După definiţiune, autorul arată care sunt obiectele pe care trebuie să le examineze arheologul. Apoi, trece la istoria arheolo giei, care cuprinde trei perioade; antichitatea, renaşterea, epoca modernă. Cursul pu blicat se ocupă numai cu primele două perioade. Autorul ne vorbeşte despre cercetările arheologice din secolul XV, XVI, XVII şi XVIII, despre restaurarea monumentelor vechi, despre încercările de falsificare ce s-au făcut în diferite timpuri; ne arată cum s-au descoperit şi studiat antichităţile creştine, şi, de câte ori găseşte prilej, se opreşte cu deosebită plăcere la monumentele vechi din ţara noastră. Vom afla aci importante amănunte asupra picturii bisericeşti la români, asupra vechii arhitecturi, asupra podu lui lui Traian, asupra ruinelor aflate prin Moldova etc.

Sub titlul caracteristic de Moţii şi Curcanii a tipărit două conferinţe rostite în vremea războiului. În cea dintâi arată caracterul şi viaţa acelor viteji locuitori ai Mun ţilor Apuseni ai Transilvaniei, cunoscuţi sub numele de moţi, care în luptele cu ungurii, atât în vremea lui Horia cât şi la 1848, au speriat pe duşmanii lor şi prin bărbăţie şi prin tenacitatea rezistenţei. În cea de a doua zugrăveşte cu minunate culori luptele, recente atunci, ale ţăranilor din România în acel voinicesc avânt în care schimbară în renume porecla de Curcan.

Cu prilejul serbării Universităţii din Bucureşti, când ea împlinea 25 de ani de la întemeiere, Odobescu fiind delegat de colegii săi să rostească un discurs, făcu într-o lucrare măiastră elogiul unui fost profesor şi director de şcoală, Petrache Poenaru, care în curs de şaisprezece ani a condus instrucţiunea publică în Ţara Românească.

În anii din urmă a publicat la Paris Trésor de Petroasa şi apoi în Bucureşti diferite cărţi didactice spre a introduce în clasele elementare metodele pedagogice cele mai nimerite şi totodeodată a întreţine şi dezvolta în cele mai fragede generaţiuni conştiinţa unei pure şi curate limbi româneşti. Astfel a lucrat un Abecedar nou (cu d-l Borgovan) şi o Carte de citire (cu d-l Slavici).

*

O remarcă de activitate care se dezvoltă în această epocă este folclorul. Colecţii importante se publică acum. Preotul S.F. Marian tipăreşte la Cernăuţi două volume de poezii (1873-1875) şi un volum de tradiţiuni populare la Sibiu (1878). Ath. M. Marinescu dă Steaua Magilor (Biserica Albă, 1875), Hinţescu publică o colecţie de proverbe (Sibiu, 1877) viu criticată de G. Dem. Teodorescu; iar Arsenie una de basme (Buc., 1878). În fine, acum dă la lumină culegătorul tipograf (Ispirescu) două volume: unul de basme (1872, Buc.), altul de snoave (1874). Alături de adunarea de materialuri, apar şi studii teoretice publicate de Hasdeu (în Cuvente den bătrâni) şi de Teodorescu G. Dem.: Cercetări asupra colindelor, asupra proverbelor etc.

*

În fine, în epoca de care ne ocupăm, ziaristica şi publicaţiile periodice iau o dezvoltare foarte mare. Prin ele se poate urmări şi mişcarea politică şi cea literară din ţară.

Numărul periodicelor este foarte mare, de aceea o înşirare completă ar fi peste putinţă aci. Apoi apariţia, dispariţia şi reapariţia multora din ele, adesea cu nume schim bate, fac lucrarea şi mai grea. Pentru cei ce ar vrea să-şi urmărească chestia de aproape, este un preţios element de informaţie, publicaţia Academiei făcută de N. Hodoş şi Ionescu-Sadi (cuprinde bibliografia periodicelor de la cele dintâi până la 1905).

Foile politice sunt conduse sau de oameni puţin însemnaţi ca Valentineanu („Reforma”, Buc., 1873 ş.a.), N. Basarabescu („Poporul”, Buc., 1871-1876) sau de ziarişti cu mare talent ca C. Bolliac („Trompeta Carpaţilor”, Buc., 1865-1877), C.A. Rosetti („Românul”, 1870 şi urm.), D.A. Laurian („România liberă”, 1877-1889) sau de oameni politici ca V. Boerescu („Presa”, 1868-1881) sau de literaţi ca B.P. Hasdeu („Traian” şi „Columna lui Traian”).

Caracteristic e marele număr de foi umoristice, cele mai multe cu existenţă efemeră, dar cu titluri care de care mai ciudate, ca: „Calcavura” (1871), „Cucuvaia” (1871), „Nichipercea”, „Sarsailá” (1871), „Viespele” (1871), „Perdaful” (1873), „Daracul” (1869), „Puricele” (1879), „Ghimpele” (1873) ş.a. autorii cei mai fecunzi în acest gen fiind V.A. Urechia, N. Orăşeanu şi Teodorescu G. Dem.; Hasdeu însuşi scoase o foaie de acest fel „Aghiuţă”.

Dintre revistele literare vom cita: „Albina Pindului”, condusă de Grandea (Buc., 1868-1871), „Familia”, condusă de Iosif Vulcan (Pesta 1865 şi urm.), „Transacţiuni literare şi ştiinţifice”, condusă de D.Aug. Laurian şi Ştefan Mihăilescu (1872, Buc.).

Cea mai însemnată a fost desigur „Convorbirile literare” şi pentru motivele arătate până aci şi pentru că conducătorii ei au reuşit să-i asigure existenţa până azi. Ea a trecut prin mai multe faze. De la 1867 până la 1884 apare în Iaşi. În anul 1885-86 revista apare în Bucureşti; dar în toată această vreme stă sub redacţia lui Iacob Negruzzi. La 1 aprilie 1893 directorul anunţă că-şi asociază câţiva tineri la conducerea revistei, iar în 1895, cu anul XXIX, se retrage, şi trece direcţiunea unui comitet de tineri colaboratori.

Se cade să spunem aci un cuvânt despre activitatea fondatorului acestei reviste.

Iacob Negruzzi (născut 1842), fiu al marelui prozator Costache Negruzzi, şi-a făcut studiile în Iaşi şi apoi la Berlin. A ajuns foarte tânăr (1864) profesor de drept comercial la universitatea din Iaşi; a fost unul din întemeietorii „Junimei” şi a condus revista „Convorbiri literare” în timp de 28 de ani. A debutat prin poezii şi apoi a între prins seria de nuvele şi schiţe satirice intitulate: Copii după natură.

După moartea lui Vasile Boerescu, a trecut la catedra acestuia la facultatea din Bucureşti, pe care a ocupat-o până la 1897, când s-a retras la pensie.

A fost de mai multe ori deputat şi senator, iar în 1881 a fost ales membru al Academiei.

În 1894-96 au apărut operele sale complete (Buc., ed. Socec) în şase volume.

Primul volum cuprinde cele mai bune din lucrările sale: Copii după natură şi cinci scrisori.

Copiile sunt compoziţii variate: mici nuvele satirice ca Părintele Gavriil, – Cristache Văicărescu, – Un drum la Cahul; dialoguri şi satire în versuri, ca Vespasian şi Papinian- Electorale; critici literare glumeţe ca Poeticale, Grama ticale; în fine o colecţie de vorbe parlamentare, adică expresii consacrate folosite în parlament şi în presă, ca „a ascunde după deget”, „nu, de o mie de ori nu!”, „cu o oră mai înainte” etc. însoţite de comentarii hazlii sau satirice.

Scrisorile se ocupă mai ales de chestiuni de limbă şi înfăţişează observaţii mai adesea juste în privinţa uzului diferitelor cuvinte asupra cărora s-au urmat discuţiuni şi s-au dus lupte între etimologişti şi fonetişti.

Bucăţile satirice cuprinse în acest volum sunt mai toate episoade din lupta susţi nută de „Convorbirile literare” în contra adversarilor. Când aceştia acuzau pe cei din „Junimea” că nu sunt patrioţi, Negruzzi ridiculizează tendinţa de a vorbi prea des şi prea mult de patriotism, de românism. Pepinescu, unul din eroii din aceste satire, zice:

Domnilor, literatura românească să vă fie!
Arta fie românească: fiţi români în poezie.
Industria şi comerţul să vă fie româneşti;
Româneşti de acum să fie dogmele bisericeşti.
Maniera românească; fiţi români în îmbrăcare.
Românească să vă fie băutură şi mâncare.
Mândrul soare sus pe ceruri româneşte să lucească,
Căci română e deasupra împărăţia cerească,
Românesc e Domnul sfântul!

Asemenea atacuri, dacă produceau efect momentan, îndreptăţeau pe adversari să le arunce acuzaţia de, „internaţionalism” şi nu se ştie dacă conducătorii „Convor birilor” nu sunt răspunzători până la un punct de spiritul puţin patriotic al generaţiilor care au crescut sub înrâurirea lor. Ca să nu treacă de şovinişti, tinerii s-au ferit de a fi naţionalişti. Astfel se explică curentul ce s-a accentuat puţin câte puţin şi în literatură, până când am avut ocazie să vedem pe Vlahuţă şi pe Coşbuc constatând (în 1901 în „Semănătorul”) că tinerii se sfiesc a pronunţa cuvântul patrie.

Limitele acestei cărticele sunt prea restrânse ca să pot cerceta chestiunea în toate amănuntele.

Al doilea volum al lui I. Negruzzi cuprinde poeziile originale. Cele mai multe sunt poezii lirice mai ales de amor sau cu reflexiuni filozofice fără profunzime. Talentul lui I. Negruzzi nu e însă liric; el izbuteşte mai bine în poezia narativă şi în adevăr unele din „balade” pot interesa şi azi pe cititor. Aşa este Kaher şi până la oarecare punct chiar idila Miron şi Florica.

Al treilea cuprinde un roman original: Mihaiu Vereanu şi o serie de relaţii de călătorie.

Celelalte trei sunt consacrate teatrului: unul cu piese originale, două cu traduceri din Schiller.

Piesele originale ori nu s-au reprezentat deloc (una Amor şi viclenie s-a jucat prima dată în 1912) ori s-au jucat cu puţin succes. Mai bine primite de public au fost operetele şi revistele satirice politice (Nazat ş.a.).

*

Împotriva revistei societăţii „Junimea” luptă mai multe reviste. În epoca de care vorbim apare în Bucureşti „Columna lui Traian” sub direcţia lui Hasdeu (1870-1877) precum şi o revistă a tineretului bucureştean. Anghel Demetriescu, Petre Grădişteanu, D.A. Laurian, Ştefan Mihăilescu, M. Zamfirescu, N. Scurtescu întemeiază „Revista contemporană” (1873) la care se asociază câţiva scriitori mai în vârstă ca Pantazi Ghica, G. Sion căreia îi dă sprijin şi Alecsandri, măcar că în această revistă se ducea o luptă aprigă împotriva „Convorbirilor”.

În acelaşi timp iese în Bucureşti, la 15 februarie 1876, sub direcţia lui Hasdeu şi a d-rului Brânză; „Revista ştiinţifică şi literară”; iar în iulie se contopeşte cu „Revista contemporană” sub titlul de: „Revista contemporană literară şi ştiinţifică”, având o lungă listă de redactori, dar nu trăieşte decât câteva luni.

Tot ca adversare ale „Convorbirilor” se prezintă „Federaţiunea” din Pesta, con dusă de Hodoş şi Roman, „Orientul latin” din Braşov condus de Aron Densuşianu.

Dintre multiplele episoade ale acestor polemici literare vom însemna cum a păcălit Hasdeu redacţia „Convorbirilor”.

Revista ieşeană publică multe poezii traduse din nemţeşte, adesea din poeţi fără nici o importanţă. Hasdeu alcătuieşte câteva versuri cu idei vagi şi uneori absurde, le intitulează Eu şi Ea şi le semnează M.I. Ellias, adăugând: „după Gablitz” şi le trimite la Iaşi. Versurile se publică (15 iulie 1871) şi Hasdeu are ocazia să atace, nu atât redacţia „Convorbirilor” cât pe Titu Maiorescu, zicând că are ca criteriu în aprecierile sale „să subscrii evreieşte şi să zici că ai tradus din nemţeşte” chiar când numele poetului german e inventat. G. Panu ne spune că aceasta a produs o mare bucurie printre adversarii „Junimii” şi o adevărată deprimare pentru membrii ei; el ne dă chiar amă nunte (vol. I, pag. 363) asupra şedinţei în care s-a citit poezia. Maiorescu a răspuns printr-o notiţă prin care declară că nefiind redactorul revistei, nu poate fi răspunzător de cele ce se publică într-însa.

A doua păcăleală o face tot Hasdeu trimiţând „Convorbirilor” o satiră violentă intitulată La noi, semnată de P.A. Călescu, care era un acrostih cu vorbele La Convorbiri literare:

La noi e putred mărul, a zis de mult poetul,
A zis în disperare şi a murit nebun… etc.

Redacţia revistei, neştiind că e un acrostih, a modificat un cuvânt punând fecioară în loc de virgulă, astfel că se citea „Conforbiri”, iar Hasdeu profită de ocazie ca să zică: „iată cât sunt de nemţiţi; chiar numele revistei şi-l pronunţă ca nemţii”.

Aceste glume, desigur, nu dovedeau nimic în chestiile de fond ce se discutau între cele două grupări literare, dar ele aveau un mare răsunet în public, se reproducea u şi se comentau de toate ziarele vremii.

În acelaşi fel este şi satira lui Mihail Zamfirescu: Muza de la Borta rece.

Mihail Zamfirescu (1839-1878) a făcut puţin studii şi a debutat foarte tânăr. Se pare că în 1859 a publicat o mică colecţie de poezii Aurora. A fost funcţionar în Bucureşti şi legat foarte de aproape cu grupările literare de aci, din epoca de care ne ocupăm. Poeziile sale s-au publicat în volum în 1881 de către familia-i sub titlul Cântece şi plângeri. Ele au plăcut prin romantismul lor şi prin o perfecţiune de formă care se află la puţini dintre poeţii din acest timp. Versurile sale au o muzi calitate particulară. Defectul lor cel mai mare stă în mulţimea neologismelor pentru care pare a avea o predilecţie ca pentru un element de succes.

Cuprinsul lor este, în cea mai mare parte, erotic. Pe lângă poeziile lirice, sunt câteva narative şi altele satirice. Satira lui e amară şi îndreptată în contra nedreptăţilor sociale, ca în Balada Dracului şi Balada Nebunului.

În satira contra „Junimii” ia ca titlu numele unei cârciume vestite din Iaşi (Bolta rece) schimbându-l în Borta rece. Satira apare în 1873 cu indicaţia că e „bufonerie literară lirică” şi e scrisă de „Meilhac şi Halévy” iar muzica de Offenbach. Atunci se jucau în Bucureşti cu mult succes operele franţuzeşti datorite acestor autori.

Din cele trei acte făgăduite, au apărut numai două. Primul se petrece în Olimp, unde Brutnărescu se dusese să-şi caute o muză, al doilea se petrece la Borta rece, unde redactorii „Flecăriilor literare” sunt adunaţi pentru a benchetui şi unde colegul lor se întoarce cu Tereza, bucătăreasa lui Joe, care să-i serve de muză. Este ceea ce numesc francezii „une charge”, o serie de dialoguri vioaie, uneori cu mult haz printre care se amestecă frânturi de fraze din poeziile şi nuvelele diferiţilor redactori ai „Convorbirilor” precum şi parodii ale operelor sau cuvintelor lor. Persoanele poartă numele prefă cute ale diferiţilor redactori, uneori poreclele ce li se dădeau în realitate în cercul „Junimei”, iar eroul principal este S. Bodnărescu de a cărui lipsă de claritate râdeau uneori şi tovarăşii săi (cum se vede din Amintirile lui Panu). Lui îi atribuie acel faimos cântec, care a circulat ani de zile pe cale orală în toate cercurile din Bucureşti.

Văzui oameni de hârtie
Cu mustăţi de chihlimbar,
Lei de cocă pe câmpie,
Mâncând stridii cu muştar.

Alături de Zamfirescu trebuie să punem pe poetul Scrutescu.

Nicolae Scrutescu (1844-1879), fiu de sătean din jud. Dâmboviţa, a fost insti tutor în Bucureşti. Dotat cu oarecare talent literar a colaborat la revistele lui Hasdeu şi la alte reviste din Bucureşti. A publicat cărţi de şcoală şi câteva lucrări poetice: două piese de teatru (Rhea Silvia şi Despot Vodă) şi poezii (1877). Scrierile sale n-au avut mare succes în timpul vieţii autorului. Piesele nu s-au reprezentat. Încercarea făcută în 1911 de a se deschide stagiunea cu Rhea Silvia a reuşit numai în parte; piesa a avut un succes de curiozitate, dar nu s-a menţinut.