Istoria literaturii române

În grupa aceasta Gaster aşază 13 lucrări de literatură poporană propriu-zisă şi câteva de autori cunoscuţi. Nu-i putem face o vină din aceasta, căci d-sa nu face aceeaşi deosebire ca Hasdeu între ce este poporan şi popular. Noi, fiindcă am adoptat şi norma şi numirea propusă de Hasdeu, vom vorbi aici de scrierile curat poporane, lăsând pe celelalte pentru capitolele respective.

Avem dar, următoarele cărţi de literatură eroică: Alexăndria, Varlaam şi Ioasaf, Syndipa, Bertoldo, Halima, Archir şi Anadam, Ghenoveva, Iliodor, Filerot şi Antuza, Dracul şi Femeia, Til-Buh-Oglindă. Unele din ele sunt foarte răspândite şi ştiute de toată lumea; altele sunt mai puţin cunoscute. Vom spune câte ceva despre fiecare din ele.

ALEXĂNDRIA

Faptele lui Alexandru cel Mare au avut un nemărginit ecou printre popoarele Orientului. Imaginaţia lor a dat naştere la felurite poveşti, care au format un corp şi s-au răspândit apoi şi în Occident.

Nu se cunoaşte redacţia primă a romanului lui Alexandru. Este sigur însă că s-a născut în Egipt, că eroul este înfăţişat ca fiu al lui Netinav, „împăratul Eghipetului”. Această redacţie primitivă s-a atribuit – pentru a se da mai mult crezământ redacţiilor ulterioare – lui Callisthenes, scriitor grec, care a însoţit pe marele cuceritor în expediţiile sale şi a fost chiar omorât din porunca lui Alexandru. Din Egipt, romanul a trecut în Bizanţ şi de-acolo în Italia, unde s-a redactat în latineşte de către un scriitor puţin cunoscut, Valerius, prin sec. al IV-lea d.Chr. Prin lucrarea aceasta şi prin o nouă traducere latinească din greceşte, făcută de un cleric Leo (sec. X) se răspândeşte povestea faptelor lui Alexandru în tot apusul. Desigur că în Spania s-a amestecat cu povestiri venite prin arabi.

Din Bizanţ romanul lui Alexandru s-a răspândit, pe de altă parte, în Orient şi a venit şi în ţara noastră; pe ce cale? Gaster socoteşte două izvoare: unul bizantin şi altul slavon. Monografia publicată (1910) de N. Cartojan studiază redacţia cea mai veche după slavoneşte, cuprinsă într-un codex miscellaneus scos la lumină în 1883 de I.Bianu, care l-a şi numit Codex Neagoeanus. Manuscrisul e scris de Popa Ion din Sînpetru în anul 1622 şi se arată ca o copie a unei mai vechi traduceri.

Cu redacţia după slavoneşte s-a amestecat mai târziu o alta luată din limba neogreacă şi care reprezintă o formă bizantină.

În felul acesta s-au născut o sumă de variante româneşti ce s-au răspândit foarte repede. În sec. al XVII-lea, când pomeneşte Miron Costin despre Vita Alecsandri magni a lui Q. Curtius Rufus, atrage atenţia că aceasta nu trebuie confundată cu alte Alexandrii mincinoase, adică formate din povestiri populare.

Natural, romanul acesta a circulat întâi în manuscris. În colecţia Academiei sunt 15 asemenea manuscrise. Cea mai veche tipăritură este din 1713, citată de Del Chiaro, dar nu se găseşte nici un exemplar. După aceasta se cunoaşte o ediţie din 1794 (Sibiu). De atunci încoace ediţiile se înmulţesc, dar ele nu sunt retipăriri ale aceleiaşi cărţi, şi multe din ele reprezintă redacţiuni deosebite. E curios de notat că în multe ediţii moderne s-au păstrat expresii slavoneşti, cum este formula de salutare pe care o reţine Heliade Rădulescu (Dispoziţiile şi încercările mele de poezie) când ne spune cum a auzit citindu-se prima oară Alexandria şi cum cititorul ajunsese până la: „mira tebe brate”.

Iată punctele esenţiale ale romanului lui Alexandru:

Pe când împărăţea în Egipet Netinav, veni Darie împăratul împotriva lui, îl bătu şi supuse ţara. Atunci împăratul, întristat, spuse sfetnicilor săi că va dispărea şi se va întoarce odată, ca tânăr de 30 de ani şi va scoate neamul său din robie. Dispărând, se duse în Macedonia la craiul Filip, care era mâhnit că nu avea copii. Acolo el deveni tatăl unui copil al împărătesei Olimpiada. Acel copil fu botezat Alexandru, care omorî pe Netinav fără să ştie că-i e tată şi care se făcu foarte viteaz şi dobândi învăţătură multă. Înainte de a se urca pe tron el făcu multe isprăvi vitejeşti, precum este un război cu tătarii ş.a. După moartea tatălui său, luând domnia, deşi era foarte tânăr, el nesocoti ameninţările lui Darie şi porni cu oaste împotrivă-i. În cale trecu pe lângă diferite cetăţi pe care le supuse: Anita (Atena), Râmul (Roma) ş.a. Trecu prin ţara leşească, printr-o ţară unde erau păsări cu obraz de femeie şi cu păr ca de porc mistreţ, ajunse la marea albă şi zidi cetatea Alexandria, se duse la Troada (Troia), în Ierusalim, în Eghipet; în sfârşit ajunse la Darie şi după multe lupte, îl învinse şi-i luă domnia. De acolo străbătu în ţara furnicilor uriaşe şi în alte ţări care de care mai ciudate, până în India, în ţara lui Por Împărat, dar muri otrăvit de un om al său, în Ţara Ierusalimului.

Aceste puncte principale au în jurul lor felurite episoade: în unele miraculosul are rol de căpetenie, în altele se găsesc aluzii la evenimente istorice cu mult ulterioare epocii lui Alexandru.

VARLAAM ŞI IOASAF

Romanul despre aceste două persoane celebrează triumful creştinătăţii asupra păgânităţii şi s-a răspândit foarte mult la popoarele Europei, mai ales din pricina parabolelor felurite ce conţine. Povestea este atribuită Sfântului Ioan din Damasc, care a scris-o în sec. VIII în limba siriacă, din care s-a tradus în greceşte, în slavoneşte şi astfel a ajuns la noi, unde cea mai veche redacţiune este din mijlocul sec. XVII (1648), făcută de Udrişte Năsturel.

Traducerea aceasta s-a tipărit de generalul P.V. Năsturel în 1904.

Iată cuprinsul: Împăratul Avenir din India dobândi un copil Ioasaf, şi vrăjitorii citiră în stele că se va face creştin. Împăratul vrea să-l crească departe de orice influenţe exterioare, dar un glas de sus îndeamnă pe pustnicul Varlaam, care petrecea în pustiu, să se ducă să convertească pe Ioasaf. El pleacă şi izbuteşte. Împăratul, înfuriat, voind să-i schimbe credinţa, pune pe doi filozofi ai împărăţiei să discute în faţa unui sobor, unul susţinând, celălalt combătând creştinismul şi susţinătorul să se dea învins în faţa argumentelor celuilalt. Se întâmplă însă că susţinătorul apără cu atâta căldură creştinismul încât rezultatul acestei încercări fu chiar creştinarea împăratului. Bătrânul lăsă tronul lui Ioasaf, dar acesta se duse în pustiu şi trăi cu Varlaam.

Cine sunt aceşti sfinţi? Din studiile făcute de specialişti rezultă că cele mai multe momente ale vieţii lui Ioasaf reproduc biografia lui Budha. Dr. Gaster observă însă că nu atât această parte biografică a interesat pe cititori, ci mai mult diferitele episoade şi pilde, care au dobândit cu timpul existenţă individuală şi, cu modificări de amănunt, au trecut în povestirea faptelor atribuite altor eroi ai imaginaţiei populare.

ISTORIA SYNDIPII FILOZOFULUI

E o poveste indiană, dar originalul indian nu se cunoaşte. Cele mai vechi redacţiuni cunoscute sunt: persană şi siriacă, de pe un text arab. La noi s-a introdus prin greci. Cel mai vechi manuscris e de la finele sec. XVIII (1779), iar cel mai vechi text tipărit e din 1802 (Sibiu).

Un împărat avea un fecior. Filozoful Syndipa s-a legat că-l va învăţa în şase luni toate învăţăturile. La sfârşitul studiului, filozoful trimise pe tânăr la tatăl său, recomandându-i să tacă şapte zile. Muţenia fiului miră pe împărat, care însărcină pe cea mai vicleană din cele şapte femei ale sale să-l decidă a vorbi. Ea îi propune să omoare pe bătrân şi să-i devină soţie. Băiatul zise că-i va răspunde peste şapte zile. Atunci ea se zgârie pe faţă, îşi rupse hainele şi acuză pe tânăr de criminal, din care cauză împăratul îl osândi la moarte. În această împrejurare intervin cei 7 filozofi sfetnici ai împărăţiei şi în fiecare zi spune unul o pildă, la care răspunde femeia. Astfel trec şapte zile, tânărul vorbeşte şi soţia e pedepsită.

HALIMA

E o colecţie de poveşti poporane, de origine arabă, dar îmbogăţită în cursul veacurilor cu anecdote din alte izvoare deosebite. Europa a cunoscut-o mai întâi la începu tul secolului al XVIII-lea (1704), prin traducerea lui Galland. La noi s-a introdus prin două căi: 1) printr-un izvor grec alcătuit din două colecţii vechi arabe (1001 de nopţi… şi 1001 de zile), tradus de Ion Gherasim Gorjan (1835-1838); 2) printr-o traducere nemţească după Galland, prelucrată de Ioan Barac (1836).

Fondul acestei cărţi este foarte simplu. Un împărat îşi omora totdeauna nevasta a doua zi după nuntă, fiindcă cea dintâi nu-i fusese credincioasă. Cea din urmă, numită „Halima”, cere voie împăratului să-i spună o poveste şi trece din una în alta şi astfel trec 1001 de nopţi, după care timp împăratul o iartă şi trăieşte cu ea în fericire.

Partea importantă însă o formează tocmai acele poveşti.

Şi acestea s-au răspândit separate şi au servit de izvoare multor nuvele şi povestiri din diferite literaturi.

Ce lucru curios trebuie să mai notăm aici, că Gorjan, în epilogul redacţiei sale, pune în legătură povestea Halimalei cu istoria românească, într-un chip foarte naiv:

„Cu drept cuvânt se laudă Halima pentru fapta ei. Însă fapta lui Mircea Vodă pe la anul 1393, care prin armele sale comandate cu multă înţelepciune şi vitejie împotriva lui sultan Baiazid, este cu mii de ori mai mare, mai slăvită şi mai vrednică de pomenit în tot minutul, căci a nimicit legislaţia numitului sultan, prin care îndatora ţara noastră, ca pe tot anul pe vremea viitoare, să dea Porţii câte 500 de copii şi zece mii de galbeni. Prin cererea lui Aidin nu se stârpea neamul omenesc, iară prin a lui Baiazid s-ar fi prefăcut ţara noastră de mult în provincie sau paşalâc, plin numai de turci şi toţi românii în Osmani şi Ibraimi. Mare eşti, Mirceo, slăvit în toţi vecii! Şi nu suntem vrednici de a te pomeni după cuviinţă”.

ARCHIR ŞI ANADAM

Această povestire face parte din ciclul de poveşti al Halimalei, dar a venit la noi independent printr-un izvor slav. Cel mai vechi manuscris e din sec. al XVII-lea, publicat de Cipariu: Istoria lui Archirie; altul de la finele sec. al XVIII (1784): Istoria lui Sangrid împărat ce stăpânea ţara Dorului. În secolul nostru, Anton Pann publică: Înţeleptul Archir şi nepotul său Anadam (1850).

Un împărat avea un sfetnic, Archir. Acesta crescu şi învăţă pe nepotul său Anadam şi-l duse la împărăţie în locul lui. Nepotul se gândi într-o zi să piardă pe unchi, ca să-i moştenească averea. De aceea, printr-o scrisoare cu pecete împărătească, făcu pe Archir să vină, din oraşul în care sta, în capitală, cu un număr de trupe. Atunci Anadam îl acuză că s-a răsculat şi nenorocitul fu osândit la moarte, dar armaşul împărătesc nu-l omorî, ci-l ascunse în casa sa. Pete câtăva vreme împăratul din Eghipet dete ştire împăratului cestuilalt să-i trimită nişte meşteri care să-i facă o cetate, nici în cer, nici pe pământ şi meşterii să vină, nici îmbrăcaţi, nici dezbrăcaţi că dacă n-o face aşa, îl răpune cu oastea. Atunci Archir se arată şi îl scoate din încurcătură. Îmbracă nişte meşteri în plase, merge la Eghipet şi pune într-o cutie un copil, căruia îi dă o frigare cu carne în mână, leagă cutia de picioarele a doi vulturi şi astfel se ridică în sus şi cerinţa împăratului e satisfăcută. Povestirea cuprinde la fine întrebări şi răspunsuri, de acelea care se găsesc şi în literatura orală.

După aceasta Împăratul Faraon începu să întrebe pe Archir, zicând: – Cu cine mă potrivesc eu întru slava împărăţiei mele? – Cu soarele. Îl întrebă iarăşi: -Dar boierii mei? Răspunse el: – Cu razele soarelui. – Bine, îi zise împăratul, dar ce copac este acela, care are douăsprezece ramuri, fiecare ramură având câte patru cuiburi şi în cuiburi câte şapte ouă, pe o parte albe şi pe o parte negre? Archir răspunse: – Copacul este anul, cele douăspezece ramuri sunt lunile lui, iar ouăle pe o parte albe sunt zilele săptămânii şi pe o parte negre sunt nopţile. Împăratul îl întrebă iarăşi: – În care lună omul bea şi mănâncă mai puţin? Archir răspunse: – În luna lui februarie, că este mai mică decât toate. Împăratul zise: – Să te mai întreb una: – Ce este aceea, dintr-un însufleţit iese un neînsufleţit şi dintr-un neînsufleţit iese un însufleţit? Archir răspunse: Este oul, când îl ouă găina este neînsufleţit şi când îl cloceşte iese un însufleţit.

GHENOVEVA DE BRABANT

Povestea Ghenovevei este de origine francă şi aparţine ciclului de legende relative la familia lui Carol cel Mare. La noi s-a introdus prin traducerea lui Pleşoianu, pe la mijlocul secolului trecut (1838) – dintr-un text francez, prelucrat din nemţeşte. În scurt timp deveni populară.

Identică în fond cu aceasta e o variantă din sec. XVII cu titlul: Povestea pentru împărăteasa ţării frânceşti ce i-au tăiat maştehă-sa mâinile.

Cavalerul Sijefre ia în căsătorie pe Ghenoveva. Năvălind maurienii în Franţa, el e nevoit să plece în război. În lipsă, vătaful curţii scrie stăpânului său că Ghenoveva e necredincioasă şi ea este osândită la moarte. Înainte de plecare, ea încredinţează unei servitoare devotate o scrisoare, pe care s-o dea bărbatului său când se va întoarce de la război; apoi fu dusă de călăi în pădure împreună cu copilul. Călăilor le fu milă şi n-o omorâră, ci o lăsară liberă. Ghenoveva trăi în pădure cu fiul său, hrănindu-se cu buruieni, până când, odată, mergând Sijerfe la vânătoare, o descoperă şi o aduce acasă, fiindcă se încredinţase de nevinovăţia ei.

BERTOLDO

Bertoldo e o traducere după un text grecesc (mss. 1779), care traduce şi el textul italienesc al lui Giulio Cesare della Croce (tip. 1620).

FILEROT ŞI ANTUZA

Filerot şi Antuza reprezintă o prelucrare a povestirii greceşti a lui Vincenzio Cornaro (1630-1650). Manuscrisul românesc cel mai vechi e din 1800.

DRACUL ŞI FEMEIA

Dracul şi femeia s-a tipărit întâi în 1851.

E vorba de un drac, care a fost trimis să trăiască pe pământ şi cunoaşte astfel toate isprăvile femeilor şi concluzia e că: femeia a îmbătrânit pe dracu…

Prototipul povestirii e într-o colecţie indiană, care a ajuns – nu se ştie pe ce cale – în Italia, aici a fost o redacţie latinească; din ea Machiavelli a prelucrat scrierea lui Belfegor. Nu se poate spune ce cale a urmat povestirea lui Machiavelli ca să intre în literatura românească. Dr. Gaster aminteşte două basme care au acelaşi subiect. Noi putem aminti nuvela lui Caragiale, Chir Ianulea.

TIL-BUH-OGLINDĂ

Această ciudată numire este titlul unei povestiri care s-a tipărit a doua oară în Braşov, în 1846. E o traducere din nemţeşte şi titlul însuşi traduce vorba germană Eulenspiegel, un erou comic popular. Să se observe că din acest nume propriu s-a format vorba franceză espiegle, precum calembour s-a format din numele Kahlenberg, iarăşi un erou popular.