Maniu Micu (Klain) s-a născut la 1745, în satul Sad din Ardeal. Se călugări în 1762, luând numele de Samuil sub care este de obicei cunoscut. Învaţă la Blaj, apoi în colegiul Pazmanian din Viena şi terminând învăţăturile, fu numit profesor la Blaj, în 1772. Aci nu stete mult, căci plecă cu episcopul Grigore Maior la Viena, unde deveni prefect (director de studii) al elevilor români în noua instituţie clericală Sf. Barbara din acest oraş. Acolo avu prilejul să scrie în latineşte, împreună cu Şincai, o gramatică română pe care o tipări, în 1780.
Venind în Blaj, ceru să fie dispensat de călugărie şi să fie numit paroh în Sibiu; însă episcopul Bob refuză. Pentru că se ducea des la Sibiu, unde avea familia, fu acuzat că unelteşte contra bisericii unite şi dat în judecata consistoriului, dar fu achitat.
Amărât de persecuţiunile lui Bob, părăsi Blajul şi se duse în Buda, unde fu revizor de cărţi până la moarte.
Biografia lui Micu a fost scrisă de I. Bianu (Buc. 1876).
De la Micu a rămas un număr foarte mare de lucrări, parte originale, parte traduse. Ele se pot grupa în trei categorii: religioase, istorice, lingvistice.
Cele mai multe din operele lui ni s-au conservat în manuscrise, puţine s-au tipărit în întregul lor şi unele în mod fragmentar prin calendare.
Vom cita din lucrările religioase:
Disertatio de jejuniis graecae-orientalis ecclesiae, tratat asupra posturilor pre scrise de biserica neunită (Viena, 1782).
Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, diferite discursuri funebre (Blaj, 1784).
De asemenea, traduse operele celor mai însemnaţi scriitori bisericeşti, ca Sf. Ion Gură-de-aur, Sf. Pahomie, Toma de Kempis ş.a.
Micu, care vedea că despărţirea religioasă a românilor poate fi stricătoare şi unităţii politice, voia să facă pe toţi românii transilvăveni a îmbrăţişa unirea şi propagă această idee, atât prin sfaturi cât şi prin scrieri, dar nu reuşi.
Activitatea istorică a lui Micu a avut ca scop să scoată din uitare trecutul neamului său, care nu era cunoscut de fel şi să combată pe inamicii românilor, care le tăgăduiau originea latină. Formarea poporului român, trecutul lui politic şi religios erau punctele care interesau pe Micu şi la care se rapoartă scrierile sale. Astfel putem cita:
Historia Daco-Romanorum sive Valachorum – din care s-au publicat câteva fragmente în revista „Instrucţiunea publică” a lui Laurian (Bucureşti, 1861). Aci se vede că-şi propune a studia laolaltă şi cu un interes egal trecutul tuturor românilor, accentuând prin aceasta mai mult unitatea neamului.
De origine Daco-Romanorum – despre originea daco-românilor – în care combate ideile, ce începuse pe atunci să aibă curs, că Dacia a fost cu totul deşartă de locuitori şi că românii s-au aşezat în Transilvania în urma ungurilor.
Istoria bisericească a românilor transilvăneni, din care a publicat Cipariu extracte („Acte şi fragmente”, 1855) şi pe care Şincai o citează des în cronică, sub titlul latinesc Historia Ecclesiae Valachiae de Transilvania fapt care ne îndreptăţeşte a crede că a scris-o latineşte sau – cum a mai făcut şi cu alte scrieri – şi latineşte şi româneşte.
Desigur că azi, după atâta progres făcut de studiile istorice la noi, lucrările lui Micu sunt fără valoare, dar dacă ne gândim la timpul şi mijloacele cu care a scris, ne convingem că meritul lui e foarte mare.
Activitatea lingvistică a lui Micu se manifestă prin colaborarea la dicţionarul de la Buda (1825) şi mai ales prin gramatica scrisă latineşte: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae… (Viena, 1780) pentru a fi utilă nu numai românilor, dar şi străinilor. El crede că limba română e o corupţiune a limbii latine clasice şi misiunea gramaticului este să scape de tot amestecul străin şi s-o facă iarăşi pură, cum a fost înainte de contactul cu alte popoare. Ortografia trebuie şi ea să arate cât mai mult aceasta, prin diferite semne întrebuinţate.
Deşi greşită în principiu, ca şi în aplicare, lucrarea lui Micu are importanţa mare în istoria literaturii prin faptul că ea formează începutul direcţiunii latiniste, care avea să fie atâta timp stăpână pe mişcarea culturală a românilor.