ÎN MOLDOVA
Nicolae Costin (1660-1712) fiul lui Miron. A studiat în şcolile polone şi şi-a căpătat renume de bărbat foarte învăţat. Pe lângă acest fapt, familia din care făcea parte şi înrudirea cu Duca-Vodă i-au asigurat o poziţiune strălucită în stat. Sub cinci domni a ocupat poziţiunile cele mai înalte; vornic de ţara de sus şi de jos, hatman, mare logofăt – iar în alte timpuri, cum a fost după căderea lui Duca, s-a văzut nevoit să fugă din ţară, ca să scape de persecuţiunea adversarilor săi politici. Ca şi tatăl său, Nicolae Costin era preţuit în afacerile diplomatice. Astfel vedem că, în timpul pregătirilor de război între Petru cel Mare şi Carol XII, venind în Moldova ambasadorul Franţei, marchizul Desalleurs, Costin a fost trimis ca să-l întâmpine. În alt rând, venind Potoţki, voevodul Galiţiei, tot el i-a ieşit înainte.
De la dânsul avem o scrisoare filozofică şi scrieri istorice.
Cea dintâi poartă numele de Ceasornicul domnilor şi este o lucrare filozofică, morală şi politică. Până acum nu s-a tipărit, ci se află în două copii: una în biblioteca statului din Iaşi, de la începutul secolului trecut (mss. 6), alta de la începutul secolului nostru, în biblioteca seminarului din Iaşi (Veniamin). Extrase se pot citi în: Gaster, Literatura populară, 1883. Apendice.
Operele istorice sunt două:
Cartea descălecatului de-ntâiu, precedată de o prefaţă în care autorul arată importanţa istoriei, „că istoria deşteaptă şi pre cei leneşi şi neştiuţi spre mari lucruri”. El începe cu zidirea lumii, vorbeşte despre Turnul Babel, despre seminţiile celor trei fii ai lui Noe, toate după biblie. După aceasta copiază, aproape vorbă cu vorbă, capitole întregi din scrierea tatălui său, intercalând părţi luate din diferiţi autori, care nu au nici o importanţă pentru chestiune. Se vede din multele citaţiuni ce face, o deosebită erudiţiune, dar expunerea e greoaie.
Letopiseţul ţării Moldovei de la Ştefan sin Vasile Vodă, de unde este părăsit de Miron Costin Logofătul, de pre izvoadele lui Vasile Damian ce au fost Treti-Logofăt, a lui Tudosie Dubău Logofătul şi altora cuprinde evenimentele de la 1661 până la 1711. Începe cu suirea pe tron a lui Evstratie Dabija (1661-1665) şi merge până la finele domniei lui Dumitru Cantemir (iunie 1711). Ultimele capitole se ocupă cu diferitele căimăcămii, a lui Lupu Vornicul şi a lui Ion Mavrocordat, care ţine locul fratelui său Nicolae, numit titular pe ziua de 6 noiembrie 1711 şi suit în scaun a doua oară la 19 noiembrie.
Despre cei doi cronicari, care au procurat o parte din materialul lui Nicolae Costin, aflăm informaţii în Mişcări culturale de I.G. Sbiera şi apoi în Istoria literaturii de N. Ioga (sec. XVIII, vol. II, Excursul I).
Costin avea un om de casă pe Axinte care, sub Racoviţă Vodă, a fost uricar. Acesta ne-a lăsat o cronică despre a doua domnie a lui Mavrocordat (1711-1715). Scrierea lui pierde din valoare prin faptul că e lucrată cu scop vădit de a plăcea domnului şi prin urmare nu putea să aibă spirit de independenţă, nici în expunerea evenimentelor, nici în judecarea lor.
Ioan Neculce a fost boier mare şi a ocupat diferite funcţiuni însemnate. S-a născut la 1672. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar şi, după ce a stat retras câtăva vreme, a fost făcut mare hatman de către Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a luat parte la războiul ruşilor cu turcii. Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo câţiva ani, până la 1719 şi întorcându-se a trăit la moşia sa, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea de vornic. A murit după 1744, lucru ce se dovedeşte prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat la anul 1744.
Neculce a fost un militar distins şi Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci – precum însuşi zice – şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat.
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce – în afară de compilarea cronicilor anterioare – este Letopiseţul ţării Moldovei de la Dabija VV. Până la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii şi alţii, „iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă, câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu că au fost scrise în inima mea”.
Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: „O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu sunt scrise…”. Aci se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri ş.a.
Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca lucrurile, câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi Grigore Ureche.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era „om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad”, Constantin Cantemir (1685-1693), „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada”. Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă”. E interesant să observăm imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la Neculce că „era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând se întorcea”.
Cunoscând această deprindere a lui, să căutăm ce va zice despre Petru cel Mare, căci ştim că la venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, în adevăr, şi portretul ţarului: „Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam aruncă câteodată din cap, fluturând”.
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile, naţiunile. Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva rânduri:
«La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate».
Cu Neculce se termină seria marilor cronicari ai Moldovei. Mai scriu însă şi alţii.
Între aceştia e şi Ienache Kogălniceanu. Despre el ne dă informaţii biografice Mihail Kogălniceanu în ediţia primă a colecţiei sale de cronici.
Fiu al lui Vasile Kogălniceanu, căpitan al ţinutului Iaşilor, născut la 10 octombrie 1730. La vârsta de 16 ani a intrat în slujba domnului ca copil de casă. Copiii de casă erau un corp de trupă compus numai din fii de boieri. La 1749, sub Constantin Racoviţă, ia prima slujbă de comis al treilea. Cu acesta trece în Ţara Românească (1753) şi stă cu el, fiind înaintat în slujbă, acolo, până când acesta reia domnia Moldovei, când se întoarce acasă, unde e şi înaintat vătaf al copiilor de casă şi apoi vătaf de aprozi. Atât de mult a ţinut Kogălniceanu la domnul său, încât în 1757, când Racoviţă este mazilit, se duce cu el la Constantinopol şi şade acolo ani îndelungaţi până la încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi tot acolo îşi scrie cronica.
A mai servit sub Grigore Ghica (1774-1777) în timpul în care s-a pierdut Bucovina şi mai târziu s-a retras din serviciul public la moşia sa din ţinutul Fălciu, unde a murit în anul 1795.
Cronica lui începe cu prima domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733) şi sfârşeşte cu a patra domnie a aceluiaşi domn şi cu ocupaţia rusească (1744). E curios de observat că despe Racoviţă, protectorul său, vorbeşte cu indiferenţă, ba chiar în privinţa primei domnii îi adresează critici foarte severe. Din unele pasagii ar rezulta nemulţumirea sa personală pentru că i-au fost preferaţi alţii la înaintare în slujbă.
M. Kogălniceanu îi atribuie şi două bucăţi de versuri în care vorbeşte despre uciderea boierilor Ion Cuza şi Manolache Bogdan în 1778 de către Constantin Moruz. D-l Iorga contestă paternitatea lui Kogălniceanu şi socoteşte că altul – un anonim – este autorul.
Alte cronici contemporane cu a lui Kogălniceanu mai sunt:
a) una datorită unui mic boier Alexandru Amiras, tradusă de acesta şi în greceşte şi tipărită la Paris în 1827, care povesteşte evenimentele de la domnia lui Evstratie Dabija (1661-1665) până la domnia lui Grigore Ghica (1726-1733);
b) alta atribuită lui Nicolae Mustea, uricar care tratează aceeaşi epocă, numai că se opreşte la anul 1729;
c) a treia a lui Ion Canta. Acest boier, despre care aflăm date biografice în Istoria literaturii române de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I), a fost un membru al familiei Cantacuzino, care obişnuia să-şi scrie numele prescurtat, a ocupat funcţiuni însemnate, ajungând până la aceea de spătar (1769) şi apoi de stolnic. El povesteşte întâmplările din Moldova, de la a doua până la a 4-a domnie a lui Constantin Mavrocordat (1741-1769).
Câteştrele aceste cronici se găsesc publicate în vol. III al colecţiei lui M. Kogălniceanu.
În această colecţie s-a publicat şi o altă lucrare din aceeaşi epocă, însă nu o cronică, ci o Condică de obiceiuri, scrisă în 1762 de Ghiorgachi al doilea logofăt. Lucrarea e făcută din porunca lui Grigore Calimach (1761-1764) şi arată diferitele ceremonii ce se obişnuiau în Moldova, la suirea pe tron a domnitorilor, la Crăciun, la Sf. Bobotează, la Înviere, la schimbarea mitropolitului, la primirea oaspeţilor străini ş.a. Amănunte biografice se arată în Istoria literaturii de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I).
Dumitru Cantemir, născut în 1673, a fost fiul lui Constantin Cantemir, care a domnit în Moldova (1685-1693). După ce a învăţat în ţară cu un dascăl renumit pe timpul acela Ieremia Cacavelas, fu trimis la Constantinopol ca ostatec în locul fratelui său Antioh. Aci ascultă o sumă de învăţaţi, veniţi din Occident, învaţă limba turcească, introduse notele de muzică la turci şi compuse chiar cântări religioase foarte preţuite de turci. Cu chipul acesta îşi câştigă multe simpatii printre oamenii sus-puşi de la Poartă.
La moartea tatălui său, fu ales domn de boieri, dar nu fu confirmat de Poartă şi continuă a şedea la Constantinopol.
Când, la 1710, Petru cel Mare declară război Turciei, Cantemir fu rugat să primească domnia Moldovei, socotit ca destoinic în conducerea armatei, cât şi ca om de încredere al guvernului otoman. Contrar tuturor obiceiurilor, în loc să-i ceară bani, turcii i-au dat un ajutor bănesc spre a se stabili la domnie.
Supărat că, peste câtva timp, i s-au cerut sumele de care fusese cruţat la instalare, s-a hotărât să dea o lovitură grozavă turcilor, aliindu-se cu ruşii. Pe când lucra la podul ce i se ordonase să facă peste Dunăre, el îndemna pe Petru cel Mare să treacă cu armata în Moldova; se vede însă că acesta nu l-a ascultat şi a trecut mai târziu. Câtăva vreme Cantemir s-a părut prieten ambelor părţi, dar în curând a trebuit să ia pe faţă partea Rusiei, după ce făcuse un tractat prin care îşi asigura pentru familia sa domnia ereditară în Moldova.
Soarta armelor dete victorie turcilor şi Cantemir, cu o sumă de boieri partizani, fugi în Rusia, unde împăratul îl primi cu toată cinstea, îi dărui câteva moşii, îl investi cu funcţiuni şi titluri înalte. Aci se căsători şi el a doua oară cu o prinţesă rusă. Aci îşi trecu el restul vieţii până la moarte, 1723.
Cantemir a fost un om foarte învăţat. Cunoştea multe limbi europene şi orientale şi prin lucrările sale se făcu cunoscut în toată Europa astfel că Academia din Berlin (Societas Regia Berlinensis) îl alese membru la 1714.
Cantemir a lăsat un mare număr de opere, dintre care cele mai însemnate s-au tipărit de Academia Română în 8 volume (1872-1901).
În volumul al 7-lea se află şi o biografie.
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, e o lucrare scrisă în româneşte şi greceşte, când era tânăr şi tipărită la Iaşi, 1698. Ne înfăţişează o filozofie teologică ascetică, susţinând că toate sunt pieritoare pe lume, toate înşelătoare, că adevărata fericire e numai când omul se retrage din lume şi trăieşte în frica lui Dumnezeu.
Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor, întâi pre limba latinească izvodit, iară acum pre limba românească, scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir Voievodul şi de moşie domn al Moldovei şi a svintei rossieneşti împărăţii cniaz. În Sant Petersburg Anul 7225 (1717) nu este o cronică, precum ar arăta titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruinţa românilor în Dacia şi viaţa lor până la întemeierea principatelor. După trei cărţi în „prolegomena” în care vorbeşte despre daci, despre romani şi despre originea românilor, respingând „bazna unui Misail şi Simeon” de care se ocupă şi Miron Costin în cartea descălecatului, urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”, adică partea principală a operei. Aci vorbeşte de colonizarea Daciei, şi apoi, pentru epoca fiecărui împărat, arată dovezi de stăruinţa românilor. Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în „Misia”, dar curând s-au întors în „Dachia”. Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-bulgar şi ajunge până la ceea ce numesc cronicarii „descălecarea a doua”, adică fundarea principatelor. Se înţelege că, faţă cu cunoştinţele istorice şi arheologice de azi, scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori; dar, dacă ţinem seamă de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor şi priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.
Prima ediţie a acestei scrieri s-a tipărit în anii 1833-36, din iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache, care a stăruit de Kisselef şi a obţinut chiar manuscrisul original al lucrării care se afla într-o arhivă din Moscova. Imprimarea s-a făcut sub îngrijirea lui G. Săulescu. Această ediţie având multe greşeli (schimbări de cuvinte, omisiuni de pasagii), Academia Română a hotărât a publica o a doua ediţie tot după manuscrisul original. Ea a apărut în 1901 în vol. VIII al scrierilor lui Cantemir, sub îngrijirea lui Gr. Tocilescu.
Istoria imperiului otoman, scrisă latineşte (în 1715-1716, după părerea d-lui N. Iorga), sub titlul: Historia incrementorum atque decrementorum aulae othmanicae, s-a publicat după moartea lui în traducere engleză (Londra 1734-1735). Din această ediţie nu avem în ţară nici un exemplar. Bibliografia de Bianu şi Hodoş ne spune că se află un exmeplar în Muzeul britanic din Londra. În schimb se găseşte la Academia Română a doua ediţie (Londra, 1756).
Lucrarea aceasta a fost cunoscută şi renumită în toată Europa şi nu şi-a pierdut însemnătatea decât după ce Hammer, istoricul german, a publicat monumentala sa operă (1834).
Ea a apărut în traducere franceză (Paris, 1743) şi germană (Hamburg, 1755). Tratează întreaga istorie a imperiului turc, începând cu „Othman sau Osman I, fonda torul imperiului otoman sau aliotman” şi merge până la Ahmet III, predecesorul lui Mahmud, care domnea în timpul când a scris cartea.
Istoria ieroglifică este şi o lucrare istorică şi o satiră politică, scrisă româneşte, însă într-un stil foarte nelămurit, cu o alcătuire de fraze de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la obscuritate.
Iată cum începe:
«Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi şi Semiramis într-însul raiul spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este) a zidi şi Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin uliţe-i a-i porni; între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chiteală şi holbură de socoteala ca aceasta se scorni».
Sub formă de alegorie, ni se descriu intrigile politice dintre familiile boiereşti de la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi Moldova a leului; între acestea se începe o luptă, pe care autorul o povesteşte în 12 părţi înşirând un mare număr de fabule, a căror deplină înţelegere este foarte grea, deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.
Această lucrare se păstrează în manuscris în biblioteca arhivelor Ministerului de Externe din Moscova. În 1877 Academia Română a însărcinat pe Grigore Tocilescu să o copieze. De pe această copie s-a tipărit în 1883.
Asupra Istoriei ieroglifice avem o cercetare în scrierea d-lui G. Constantinescu-Râm (Vrajba dintre Cantacuzineşti, Cantemireşti şi Brâncoveni Bârlad 1889). D-l N. Iorga (Istoria liter. sec. XVIII, vol. I, 329 ş.u.) dă o analiză amănunţită arătând şi situaţia politică din principate din acea vreme. Cu aceasta se poate ajuta cineva la înţelegerea operei lui Cantemir.
Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis povesteşte originea familiei sale şi dă însemnate detalii asupra celor petrecute în timpul domniei tatălui său. Ea s-a publicat întâia dată de Academia Română (1883) de pe un manuscris ce se găseşte în Petersburg şi care el însuşi se arată a fi copie.
Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor a fost scrisă întâia oară ruseşte, apoi s-a tradus în limba germană şi din aceasta în greceşte de către G. Zavira în 1795. Româneşte s-a tradus de două ori: prima dată de Vasile Vârnav, a cărui traducere s-a publicat în „Arhiva Românească” (Iaşi 1845) şi apoi de G. Sion, însărcinat de Academie cu tipărirea acestei scrieri (1878).
Povesteşte în paragrafe scurte intrigile şi luptele dintre aceste două familii. Ne arată cum Brâncoveanu a fost pierdut de către Constantin Cantacuzen, care avea dovezi asupra relaţiilor lui cu Rusia şi Germania, dovezi pe care le-a arătat Porţii, după care s-a trimis un agent turcesc să mazilească şi să aresteze pe Brâncoveanu.
Răposatul Sion credea că această lucrare e pe nedrept atribuită lui Cantemir, fiindcă stilul se deosebeşte de stilul celorlalte opere şi fiindcă vorbeşte prea rău de Cantacuzineşti, familia primei lui neveste.
Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, opera scrisă pe la 1716, e făcută după îndemnul colegilor săi din Academia de la Berlin.
Este alcătuită din trei părţi.
Prima cuprinde noţiuni despre geografia fizică şi economică a Moldovei, despre împărţirea în ţinuturi.
Cea de a doua se ocupă de forma de guvern, datinile, legile, finanţele. Aci ne arată cum se aleg domnii şi se dă o listă cronologică a lor. Vedem apoi cum se mazileau domnii, care erau boieriile şi atribuţiunile lor, cum era organizată armata. Amănunte asupra obiceiurilor de la ceremoniile Curţii, de la înmormântarea domnilor ş.a. fac citirea foarte interesantă. Legile, veniturile şi cheltuielile ţării, datinile la nunţi şi la înmormântări îşi au capitolele lor speciale. Preţios este cel care vorbeşte despre „năravurile moldovenilor” în care găsim notiţa următoare:
„Ei la începutul războiului sunt foarte viteji şi de al doilea mai slabi la inimă; iar dacă înfrâng protivnicii înapoi, prea rar au bărbăţia să înceapă a treia oară”.
A treia tratează despre religiunea moldovenilor şi despre literele de care se slujeau în scris. Aci sunt înşirate o sumă de superstiţiuni ale poporului ca: Tricoliciul, Joimăriţele, Ursitele, Sânzienele ş.a. Tot aci aflăm pasagii importante în privinţa raportului dintre cler şi puterea civilă:
„Povăţuirea cea din afară a bisericii este numai a domniei, fără purtarea de grijă cea din lăuntru pentru sufletele este încredinţată mitropolitului… Pe diacon îl pedepseşte preotul; pre preot, protopopul, pre eromonach, egumenul; pre protopop, pre egumen şi pre arhimandrit, episcopul; pre episcop mitropolitul, iar pre mitropolit îl pedepseşte domnia”.
Scrierea aceasta a lui Cantemir are o poveste lungă. Se va fi redactat curând după 1714 data primirii sale în Academia din Berlin, dar nu s-a publicat în timpul vieţii autorului. Rămânând în stăpânirea fiului său Antioh, nici acesta n-a reuşit s-o tipărească. De la el a trecut prin mai multe mâini până la 1769, când o vedem publicată într-o revistă germană, după care are în fine o bună ediţie la Frankfurt şi Lipsca (1771). După îndemnul mitropolitului Veniamin în 1806 fu tradusă în româneşte, probabil de Vasile Vârnav, dar traducerea aceasta se rătăci şi astfel văzu lumina tocmai în 1825, la mănăstirea Neamţului, sub titlul de Scrisoarea Moldovei. O a doua (1851) şi o a treia ediţiune (1868) răspândiră această scriere printre românii iubitori de trecutul ţării lor. În 1869 Academia Română aflând de existenţa textului latin, luă măsuri ca să se copieze cele două manuscrise ce se aflau în Biblioteca Academiei teologice din Moscova; apoi tipări în două volume deosebite versiunea latină şi traducerea ei românească făcută de Al. Papiu Ilarian. O ediţie nouă a apărut (1909) în colecţia „scriitorilor români” [a] librăriei Socec sub îngrijirea d-lui Miron Nicolescu, care în prefaţă dă şi amănunte asupra istoriei manuscrisului.
Afară de acestea, Cantemir ne-a lăsat multe scrieri asupra muzicii şi religiunii turceşti şi scrieri filozofice, după filozoful olandez Van Helmont.
ÎN MUNTENIA
Numărul cronicilor care s-au scris în veacul XVIII în Ţara Românească este destul de mare. Asupra lor se pot citi cele două memorii ale d-lui N. Iorga (în „Analele Academiei”, XXI). Cu greu este însă a stabili numele autorilor. Poate chiar să zică cineva că plutim în această privinţă, într-o mare nesiguranţă şi, ce e mai curios, într-o mare prefacere continuă de nume. Manuscrise fără nume sunt atribuite, azi unui personaj istoric, mâine altuia. În paginile ce urmează vom vorbi de cele mai însemnate din manuscrisele istorice şi vom înfăţişa starea de lucruri de acum, fără a socoti ca definitive o mare parte din concluziile adoptate de cei mai mulţi cercetători asupra istoriografiei noastre; de aceea vom arăta şi toate punctele îndoielnice.
Între cronicarii din acest secol se pun de obicei înainte numele a doi membri din familia Cantacuzineştilor.
Despre începuturile acestei familii, care a jucat un rol însemnat în istoria ţărilor noastre, găsim amănunte într-un studiu biografic al lui N. Bălcescu („Magazin istoric”, I, 1845). Ea se trage dintr-un dibaci neguţător grec Mihail Cantacuzino care trăia prin se colul XVI în oraşul Anhial (Turcia) şi era supranumit de turci „Şeitanoglu”, fiul dracului. Fiind acest Mihail ucis de turci, familia sa fugi în Creta, care era pe atunci a veneţieni lor. Mai târziu urmaşii săi se întorc în Constantinopol. Unii dintre ei rămaseră în Turcia, alţii veniră în principatele române: doi în Moldova şi unul în Muntenia. Acesta se nu mea Constantin şi deveni cunoscut sub numele de postelnicul Constantin Cantacuzino.
El ajunge să dobândească situaţiuni importante în ţară şi ia în căsătorie pe Ilinca, fata lui Radu Şerban. Al treilea fiu al său e cunoscut sub numele de stolnicul Constantin Cantacuzino. Fiul cel mai mare Drăghici avu un nepot, pe banul Mihail Cantacuzino.
Aceştia sunt cei doi Cantacuzineşti cronicari din sec. XVIII.
Viaţa Stolnicului Constantin Cantacuzino a fost studiată de N. Iorga („Analele Academiei”, XXI). După informaţiunile ce se găsesc în genealogia Cantacuzinilor (publ. în „Buciumul” lui Cezar Bolliac, 1853, pag. 95 şi urm.) şi după alte cercetări, d-sa arată că s-a născut pe la 1650, că a fost om foarte învăţat care a călătorit prin ţări străine, că a luat parte în multe ocazii la conducerea ţării. Ar fi putut să devie chiar domn, dar n-a voit, mulţumindu-se a fi, pe vremea lui Brâncoveanu, un bun sfătuitor al acestui nepot. Certuri şi intrigi de familie, în care va fi avut şi el partea sa de vină, îl depărtară de urmaşul lui Brâncoveanu, de Ştefan Cantacuzino (1714-1716), ba de aici i se pricinui şi moartea, fiind ucis din porunca domnitorului în 1716.
Nu se cunoaşte cu siguranţă tot ce a scris acest stolnic Cantacuzino. Se pare că a lucrat mult şi a adunat mult material istoric. I se atribuie o Istorie generală a românilor. Din aceasta se cunoaşte un fragment care tratează partea privitoare la colonizarea Daciei până în timpul lui Atila. Publicat pentru întâia dată într-un volum de cronici vechi (Istoria Moldo-României, editor G. Ioanid, Bucureşti 1858) a fost retipărit de Kogălniceanu (Letopiseţe, ed. 2-a, vol. I) care l-a atribuit lui Nicolae Milescu. Mai târziu s-au descoperit şi alte manuscrise ale aceleiaşi scrieri şi , discutându-se şi chestia autorului, s-a ajuns la concluzia că nu poate fi Milescu, iar d-l N. Iorga consideră pe stolnicul Cantacuzino ca autor.
Titlul lucrării este: Cronica pe scurt a românilor.
Consultând istoricii străini, autorul arată cu de-amănuntul războaiele dacice şi ajunge la chestia colonizării şi a părăsirii Daciei. Despre cea dintâi ne spune că Traian „au poruncit de au adus romani lăcuitori” din care se trag locuitorii de astăzi. În privinţa celei de a doua se pronunţă hotărât în contra, căci, „urme de ale acelora romani, ce au fost în Dacia, ca să fi fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu este”. Concede totuşi că vreun împărat „va fi ridicat ostaşi” din Dacia pentru nevoile sale şi astfel s-a format în Peninsula Balcanică grupul de români, care se numesc „coţovlahi”. Despre aceştia ne dă mai multe amănunte decât Miron Costin fiindcă i-a cunoscut de aproape: „şi încă cu dintr-înşii am vorbit”. El găseşte că seamănă şi în chip şi în obiceie cu românii din nordul Dunării, „numai limba lor, deşi românească ca a acestora” este „mai stricată” şi „mai amestecată” cu vorbe turceşti şi greceşti.
Restul lucrării, care vorbeşte despre viaţa poporului român în timpul năvălirilor barbare, este puţin interesant pentru noi, dar, pentru vremea când s-a scris, arată din partea autorului şi cultură şi cercetări serioase.
D-l N. Iorga îi atribuie şi o lucrare prin care stabileşte „Chronologia Ţării Româneşti”. Ea se află publicată în Operele lui Const. Cantacuzino de N. Iorga (1901, pag. 19).
Despre Mihai Canatacuzino aflăm câteva amănunte biografice în Genealogia Cantacuzinilor, al cărui autor se socoteşte a fi el însuşi. Acestea se pot completa cu ştirile ce se scot din documente publicate de N. Iorga (Acte şi fragmente II) şi cu informaţiile din Istoria literaturii în sec. XVIII de acelaşi (vol. II).
Născut pe la 1723 va fi făcut studii cum făceau studii toţi fiii marilor boieri pe vremea aceea, dar n-avem cunoştinţe sigure. A ocupat funcţiuni însemnate sub unii domni, iar în vremea altora a stat retras ori chiar a fost silit să emigreze. În timpul ocupaţiei ruseşti din 1769-1774, el legă relaţii cu generalii ruşi, fu înălţat la rangul de ban şi stărui ca principatele să se anexeze la imperiul ţarului sau să se unească în tr-un principat autonom sub suzeranitatea câtorva puteri europene. După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu silit să se ducă în Rusia unde trăi până la moarte, care s-a întâmplat după 1787.
D-l N. Iorga îi atribuie Genealogia Cantacuzinilor (publicată în „Buciumul” Buc. 1863) şi o operă de statistică şi de istorie, asupra Ţării Româneşti, care nu s-a publicat până acum, ci se găseşte în două manuscrise. După un al treilea manuscris au tradus şi au publicat greceşte la Viena (1806) fraţii Tunusli (Istoria Ţării Româ neşti) pe care a tradus-o Gh. Sion şi a publicat-o în Bucureşti în 1863.
Radu Popescu, fiul vistierului Hrizea din Popeşti, a fost om învăţat, care ştia şi limbi străine, greceşte, latineşte şi turceşte. A ocupat funcţiuni importante sub Constantin Brâncoveanu încă din 1689, dar nu i-a fost credincios, căci se vede că a luat parte la un complot contra domnului, însă a scăpat de moarte, pierzându-şi boieria. A reintrat în funcţiune sub Ştefan Cantacuzino, dar numai Nicolae Mavrocordat l-a ţinut de aproape şi l-a făcut mare vornic. În 1722 sau 1723 se retrage la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti unde trăi vreo 6 ani sub numele de Rafail Monahul.
Despre viaţa lui se găsesc amănunte la „Analele Academiei” (XXI, 362), publicate de N. Iorga şi în Istoria literaturii în sec. XVIII de acelaşi (vol. I); iar cronica s-a publicat în „Magazin istoric” (tom. IV, 1847) şi într-un volum de cronici, editat de G. Ioanid (Istoria Ţării Româneşti, Buc. 1859).
E foarte probabil ceea ce observă I.G. Sbiera, că din manuscrisul publicat de Bălcescu în „Magazin” lipseşte începutul, iar titlul este adăugat de un copist: De aicea sunt cele ce au scris Chir Rafail monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu, biv-vel Dvornic. Acest manuscris povesteşte ultima parte a domniei lui Brâncoveanu (de pe la 1699), pe care-l tratează cu multă severitate, zicând că „nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui” şi că după el a rămas „răutate şi blestem”. Domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) este povestită întreagă, dar atenţiune deosebită se dă vieţii lui Nicolae Mavrocordat (1716). Partea aceasta începe arătând „viaţa prea luminatului neam al prea înălţatului şi milostivului domn Io Nicolae Alexandru Voevod”. Această viţă este foarte strălucită, căci fanariotul se coboară – e drept, în linie femeiască – din Alexandru cel Bun. Restul cronicii este consacrat domniei lui Ion Mavrocordat (1716-1719) şi celei de a doua domnii a lui Nicolae (1719-1730) până la 1728.
V.A. Urechia a publicat în „Analele Academiei” (tom X, Memoriile secţiei istorice, pag. 351) o cronică datorită Biv-vel Stolnicului Dumitrache, pe care a intitulat-o: Istoria evenimentelor din Orient, cu referinţă la principatele Moldova şi Valahia, din anii 1769-1774.
D-l Iorga crede că numele de familie al acestuia era Varlaam şi dă şi câteva note biografice în istoria literaturii (sec. XVIII, vol. I). Socotesc însă, că chiar după cariera schiţată de d-sa, sunt câteva dificultăţi serioase în această identificare a autorului cu acel Dumitrache Varlaam pe care-l găseşte în hrisoave.
Urechia a avut la îndemână două copii: una aflată la Academie (mss. no. 399), alta la Muzeul de antichităţi, scrisă de un oarecare Nicolae Pitişteanu. Acesta ne spune că a copiat-o în anii 1782 şi că a avut înainte lucrarea „făcută dintru început şi scrisă cu însuşi mâna d-sale biv-vel stolnic Dumitrache”. Acel original de care vorbeşte nu s-a găsit până azi; de asemenea, amândouă copiile n-au titlu.
Cronica nu are interes din punct de vedere literar, dar dă un bogat material de informaţii fiind scrisă de un om care a cunoscut evenimentele de aproape.
Alt cronicar din acest timp este unul din Văcăreşti.
Familia Văcăreştilor este una din cele mai vechi ale Ţării Româneşti, însemnată în istorie atât prin rolul politic jucat de diferiţii ei membri cât şi prin faptul că dete mulţi poeţi şi scriitori.
Ienăchiţă Văcărescu (1740-1799) primi în casa părintească o educaţiune îngrijită, învăţând limbile pe atunci la modă, adică turcească, franceza şi greaca, pe lângă care desigur a cunoscut şi italiana. După ce stete câtva timp la Braşov, în timpul venirii ruşilor, se întoarse în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi ocupă funcţiuni însemnate sub Alexandru Ipsilante. Acesta îi arătă multă încredere şi-l trimise chiar să aducă pe fiii săi, care fugise la Viena.
Viaţa lui a fost studiată cu de-amănuntul de Al. Odobescu în seria de articole asupra Poeţilor Văcăreşti.
Opera lui istorică este:
Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani, adunată şi alcătuită pe scurt de dumnealui Ienache Văcărescu, dikeofilax al bisericii cei mari a Răsăritului şi spătar al Valahiei. După o prefaţă (proimion) în care spune că, aflându-se la Nicopole din cauza tulburărilor din patrie (1788) şi neavând ocupaţie, s-a hotărât să cerceteze trecutul împărăţiei turceşti – urmează istoria, împărţit în două tomuri. În primul tom povesteşte viaţa şi faptele sultanilor de la Mahomet până la 1730. În al doilea merge de la Mahmud I până la Selim III, care domnea şi în timpul lui. Din când în când intercalează şi observări asupra faptelor din principate. Fiecare sultan are consascrat un capitol şi la sfârşitul capitolului, în formă de concluziune, figurează un număr de versuri, în care caută să caracterizeze persoana despre care a vorbit. Versurile acestea sunt însă o simplă înşirare de cuvinte fără nici o însuşire poetică.
Lucrarea aceasta a rămas în manuscris şi a tipărit-o Papiu Ilarian în „Tezaur de monumente istorice” (tom II).
Fiindcă vorbim aci cu de-amănuntul de Ienache Văcărescu, trebuie să arătăm că el a tipărit şi o gramatică intitulată:
Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticei româneşti, adunate şi alcătuite acum întâi de d-lui Ienache Văcărescul, cel de acum dikeo filax a Bisericei cei Mari a Răsăritului şi Mare Vistier a Principatului Valahiei 1787.
Autorul mărturiseşte că e „om plin de neştiinţă” şi văzând că nimeni până atunci nu scrisese asupra gramaticei, s-a simţit obligat să facă o încercare cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare şi să dea şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun. Când spunea aceasta, el nu cunoştea gramatica tipărită de Şincai şi Micu (1780). El se ocupă mai întâi de categoriile gramaticale, apoi, în a doua parte, de pronunţare şi ortografie şi de sintaxă. Lucrarea nu e o dezvoltare sistematică, ci un şir de observaţiuni, uneori mai pe larg, alteori mai pe scurt. Nomenclatura ştiinţifică a trebuit desigur să-l preocupe foarte mult, pentru că în acel timp limba română nu era studiată. Ca să rezolve chestiunea el a păstrat câţiva termeni slavoni, întrebuinţaţi pe atunci în şcolile româneşti şi încolo a introdus termeni italieni ca „nome”, „sostanţă”, „sojet”, „preterit, perfet şi iperfet” (perfect, imperfect) ş.a. A căutat să formeze şi cuvinte româneşti, fără să poată izbuti, căci expresiuni ca „spre graiu” pentru adverb, „cădere nemuitoare” pentru caz genitiv ş.a. nu puteau să rămâie în limbă.
Ca apendice la gramatică, Văcărescu a adăugat un mic tractat de prozodie românească.
În numeroasele manuscrise cu poezii de ale Văcăreştilor se găsesc şi câteva datorite lui Ienache, însă toate cu o inspiraţiune săracă, astfel că am putea cita abia două-trei din ele, cum este Spune, inimioară, spune! şi Amărâtă turturea.
Cu toate scăderile ce putem afla în operele lui, Ienache Văcărescu merită aducerea noastră aminte, comparându-l cu timpul în care a scris şi mai cu seamă prin simţirile lui patriotice, pe care le-a transmis urmaşilor prin acel faimos testament:
Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire.