Acest răstimp de zece ani este unul din momentele cele mai însemnate ale dezvoltării noastre literare.
În intervalul acesta, în afară de faptul că Iancu Văcărescu mai publică din când în când, nu numai că numărul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrările cele mai bune ale marilor noştri autori. Şi aceasta se poate zice pentru amândouă principatele
Acum, între 1835-1845, este vremea când se încearcă traducerea marilor capodopere ale literaturilor străine. Neapărat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal, dar trebuie să ţinem seamă de intenţiunea şi de folosul pe care l-a câştigat limba literară chiar din aceste încercări nereuşite, care au dovedit măcar atât: că drumul încercat nu este cel bun şi trebuie găsit altul.
Ca exemple, trebuie să cităm pe ale lui Costache Negruzzi şi ale lui Alecu Donici. Unul traduce baladele lui Victor Hugo şi câteva drame (ca Angelo, tiranul Padovei, Maria Tudor); celălalt traduce din ruseşte Ţiganii de Puşkin, dar amândoi în colaborare dau pe româneşte Satirele lui Antioh Cantemir.
Acest scriitor rus (1709-1744) este român de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tânăr la situaţiuni importante, căci e trimis ambasador al Rusiei în Anglia. Se îngrijeşte a da la lumină manuscrise ale tatălui său, şi inspirat direct de clasicii francezi, în special de Boileau, scrie satirele sale în care loveşte în abuzurile aristocraţiei şi ale clerului.
Dacă traducerile de care vorbim sunt până la un punct izbutite, nu tot aşa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul lui Dante ş.a.
Pe Heliade îl împiedică mai ales teoriile sale privitoare la limbă, tendinţa sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone şi de a o apropia de cea italiană.
Iată primele strofe:
În mijlocul călei vieţei noastre
Mă reaflai într-o selbă obscură,
Căci calea directă era pierdută.
Nu e d-a spune cât era de dură
Astă selbă silvestră aspră şi forte,
Căci şi în cuget reînnoate frica.
Să fim drepţi însă, Heliade lupta cu greutăţi mari atunci, mai ales că voia să păstreze şi forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Când peste 40 de ani se va încerca Nicolae Gane să traducă, se va da ideile cu claritate, dar nu va avea curaj să transpuie româneşte şi versul dantesc, ci va întrebuinţa versul obişnuit la noi, de 14 silabe. Numai Coşbuc va reuşi în această formă nouă de vers – şi el, după ce Eminescu şi Vlahuţă vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.
Şi mai puţin fericit a fost Aristia, care, a încercat să dea Iliada pe româneşte.
Costache Aristia, grec de origine, a venit în ţară ori s-a născut chiar în ţară, nu se ştie bine. Viaţa lui e puţin cunoscută. Se pare sigur că s-a născut pe la începutul veacului XIX, că fiind student la Academia grecească din Bucureşti a luat parte la mişcarea din 1821, că mai târziu a fost prieten cu Heliade, că a lucrat la începuturile teatrului românesc şi afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede că această carieră este împlinită de două persoane şi că studentul de la 1821 este tatăl profsorului de mai târziu, dar nu se văd bine temeiurile părerii sale.
Ca tovarăş al lui Heliade a fost prins în lupta cea mare pentru traduceri şi ca unul ce cunoştea vechea literatură elenică a luat asupră-şi să dea pe româneşte Iliada. Prima fascicolă a apărut în 1837 cu dedicaţie către domnitorul Alexandru Ghica şi cu o prefaţă critică a lui Heliade. Se vede că traducerea lui lui Aristia, pe cât era cunoscută în public, nu plăcuse şi el încercă să susţină şi să justifice procedarea lui Aristia. Două lucruri supărau mai ales pe cititori: în versiunile silite şi cuvintele compuse formate de el, ca „braţalbă”, „norintărâtorul” etc. Heliade le explică prin necesităţile versificaţiei şi ale traducerii, dar, deşi autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrările acestea fură curând uitate.
A mai tradus Aristia şi din Plutarch şi din alţi autori; ba a făcut şi o lucrare originală: Stanţe epice la întronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej lui Alecsandri să scrie o critică glumeaţă foarte reuşită. Aici se văd toate greşelile de limbă din traduceri, şi mai puţin justificate.
Să nu fim însă prea severi cu Aristia.
Abia acum peste 60 de ani se fac încercări noi în această privinţă: G. Murnu traduce Iliada în versuri exametre; iar Coşbuc pregăteşte Odiseea.
*
Dar nu numai pentru traduceri este importantă epoca 1835-1845, ea este şi pentru literatura originală.
Pentru Heliade este momentul cel mai strălucit. În vremea aceasta, 1844, se publică Sburătorul pe care unii critici l-au numit „un mic capodoperă” şi care prezintă în adevăr atâtea calităţi încât, dacă se recită undeva este ascultată cu aceeaşi plăcere ca şi o poezie recentă; de aceea trebuie să se mire cineva că ea nu figurează în lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexă în cartea Poezia română de Titu Maiorescu în 1867, când găsim acolo Vecina lui N. Georgescu şi alte câteva bucăţi, bune – negreşit – dar care nu pot sta alături de Sburătorul lui Heliade.
În epoca 1835-45 apar câţiva timizi începători ca Ion Catina, G. Baronzi în Ţara Românească; apare în Moldova ofiţerul Hrisoverghi, pe care îl va plânge amicul său Kogălniceanu în prefaţa poeziilor din 1845. Apar mai multe volume de poezii ale lui Cezar Bolliac şi ale lui Costache Rosetti.
Despre Cezar Bolliac (1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se ştie că e născut în Bucureşti, că a studiat în ţară şi apoi în Franţa. A fost părtaş la toate mişcările politice ale tinerimii din Ţara Românească şi a suferit de mai multe ori în închisoare, iar după 1848, fiindcă fusese unul dintre cei mai stăruitori, fu exilat ca şi tovarăşii săi. O parte din exil a petrecut-o în Transilvania şi Ungaria, încercând acolo să împace pe români cu unguri. Despre activitatea în acel timp se poate citi colecţia de scrisori publicate de Ghica în Amintiri din pribegia după 1848. După 1859 el se ocupă cu politica, fiind deputat şi cu ziaristica, redactând şi conducând o sumă de foi din cele mai cu autoritate în vremea aceea: „Buciumul” (1862-64) şi „Trompeta Carpaţilor” (1866-1877).
El s-a ocupat cu chestii de istorie, studiind în special chestia mănăstirilor închinate, asupra căreia a publicat două volume (1862-1863); apoi cu chestii de arheologie. În această ramură de activitate arată multă bunăvoinţă şi mult entuziasm, dar n-avea pregătirea necesară. Adesea a avut polemici cu Odobescu, care l-a combătut şi mereu l-a luat în râs.
Ca poet, începe modest, mai ales prin dedicaţii persoanelor însemnate din vremea aceea şi prin câteva poezii ocazionale. Sprijinit şi lăudat mult de Heliade, care-i publică mult din scrierile sale, el se încearcă apoi să zboare singur nu numai ca poet, dar şi ca ziarist. Aceste manifestaţii sunt slabe. După 1848 va reuşi ca ziarist şi în adevăr va fi unul dintre fruntaşii presei române, talentul lui va fi recunoscut chiar de criticul Maiorescu, care pe de altă parte neagă orice valoare poeziilor sale. Aci are întrucâtva dreptate. Opera poetică a lui Bolliac, afară de poeziile de amor şi cele ocazionale, la care nici nu ne putem opri, constă în porniri generoase pentru cei desmoşteniţi, pentru cei umili şi apăsaţi. Poeziile lui sunt însă retorică pură, discursuri patriotice puse în versuri. Cea mai bună din ele este Sila – care, pe lângă oarecare slăbiciuni, are şi strofe cu adevărate calităţi poetice.
Costache Rosetti (1816-1885), a învăţat în Bucureşti la colegiul Sf. Sava, a fost ofiţer, funcţionar şi apoi s-a apucat iar de învăţătură, ducându-se la Paris. Întorcân du-se, s-a dedat comerţului şi industriei; a întemeiat o tipografie şi o librările. În acelaşi timp era amestecat în toate mişcările politice ale vremii. Când revoluţia din 1848 a devenit stăpână pe situaţie, Rosetti a fost numit prefect al Capitalei şi apoi secretar al guvernului. În acele zile de fierbere a scos ziarul „Pruncul român” care avea să devină „Românul” de mai târziu. Cu acestea Rosetti îşi stabileşte cariera pentru restul vieţii: va fi ziarist şi om politic.
Arestat şi gonit din patrie ca şi ceilalţi revoluţionari, el rătăceşte prin ţări străine, luptând cu greutăţi mari, şi se stabileşte la Paris, unde dă la lumină ziare şi broşuri în care susţine cauza românilor. Se întoarce în ţară şi devine un factor principal în vremea luptelor pentru unire; el este acela care a fost trimis în delegaţie cu mai mulţi deputaţi ai Camerei din Bucureşti ca să salute pe Cuza pentru îndoita alegere şi care telegrafiază din Iaşi faimoasele cuvinte: „Domnul este întru toate sublim”.
Luptele politice ce se desfăşoară în timpul lui Cuza silesc pe Rosetti să combată adesea regimul şi să ajungă chiar a fi între organizatorii mişcării care au silit pe Cuza să abdice.
Ministru în ministerul locotenenţei domneşti şi în primul minister al principelui Carol, Rosetti devine un personaj politic de mâna întâia. El face parte dintre conducătorii coaliţiei de la Mazar Paşa, care răstoarnă guvernul lui Lascăr Catargiu în 1876 şi, partizan al ideii războiului, devine ministru de interne în vremea acestui război. Mai târziu a fost prezident al Camerei şi tovarăş devotat al lui Ion Brătianu; dar, în timpul dezbaterilor pentru revizuirea constituţiei, el ceru reforme de un caracter democratic mai accentuat şi neadmiţându-le constituanta, a urmat o răceală între el şi conducătorii partidului liberal.
Pe Costache Roseeti poezia l-a atras numai întâmplător. Debuturile sale sunt interesante, dar fără consistenţă. În Cămaşa fericitului e o naraţiune condusă cu oarecare abilitate, dar nu se ridică la poezia filozofică, ci rămâne o simplă povestire romantică.
În altele ca, Fracul meu, el păstrează numai tonul unui „badinage” fără pretenţii şi e departe de adevărata satiră.
*
Tot în epoca aceasta şi sub influenţa lui Heliade scrie Costache Bălăcescu şi începe Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore Alexandrescu.
Costache Bălăcescu este astăzi puţin cunoscut, dar pe la 1840 era căutat în cercul scriitorilor, fiindcă el avea nota veselă şi muşcătoare în poeziile lui. O piesă de teatru mai ales, Buna educaţie (publicată în „Curierul românesc” în 1845) are un mare succes şi este o mare fericire pentru trupa începătoare a lui Costache Caragiale, căci o iarnă întreagă (1845) aduce publicul la teatru ca să asculte comedia de moravuri bucureştene, lucrare naivă ca construcţie dramatică, dar cu trăsături satirice care îl făceau să râdă de educaţia tinerelor fete şi mai ales de vorbirile amestecate cu franţuzisme („cruelule”, „mil pardon”, „mii de supsonuri”) ca şi piesa predecesorului său, Faca.
Data naşterii acestui poet nu poate fi aceea de 1800, pe care o găsim în prefaţa ediţiunii din Bibl. p. toţi de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care o aflăm în Istoria literaturii române de N. Iorga.
Bălăcescu a publicat puţin şi anume ce a scris înainte de 1848: din celelalte bucăţi prea puţine au văzut lumina zilei, astfel că nu-l putem judeca decât după opera primei părţi a vieţii sale.
Această operă se compune din câteva poezii filozofice foarte slabe şi care aproape nu se pot citi azi, dintr-un număr bunicel de fabule printre care se pot numi Măgarul şi vulpea, Ţăranul şi pescarul. Stilul din aceste fabule este familiar, adesea vulgar: asemenea îl vedem la satira Cuconul Drăgan, precum şi în poema satirică Fă-mă tată, să-ţi seamăn.
În „Curier de ambe sexe” al lui Heliade (1842) se publică prima poezie a lui Bolintineanu O fată tânără pe patul morţii. Deşi nu e originală în fond, fiind inspirată după La jeune captive a lui André Chénier, deşi are câteva greşeli grave de limbă şi câteva neologisme nepotrivite, totuşi ea plăcu mult. Heliade a însoţit-o de o notiţă, în care spunea că ea „prevesteşte opere demne de un secol mai ferice”. Succesul aduce renumele autorului; poezia se traduce în limbi străine şi deveni cunoscută în toate cercurile. Poate că acel moment este cel mai important din toată cariera sa literară; de aceea şi Eminescu în Epigonii, voind să caracterizeze pe Bolintineanu, nu vorbeşte în cele şase versuri ce-i consacră decât de această poezie.
În ce priveşte pe Alexandrescu, putem zice că acum e momentul de a-i analiza întreaga operă.
Grigore Alexandrescu (1812-1885) este un elev al lui Heliade. Născut în Târgovişte, venit în Bucureşti ca şcolar sărac, el este primit bine de familia lui Ion Ghica, pe care-l cunoaşte la Sf. Sava, de Câmpineanu, de I. Văcărescu şi de Heliade.
Primele lui poezii, ce apar în 1832, am spus că sunt foarte slabe, simple reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din literatura română, Lamartine şi Florian din literatura franceză, singura literatură pe care a cunoscut-o. Împrejurări de natură intimă aduc răcirea raporturilor între Heliade şi Alexandrescu, ba chiar dau naştere unei duşmănii grozave.
Această ceartă se întâmplă tocmai în epoca de care ne ocupăm. Primul atac este al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde – fără a-l numi – îndreptează câteva săgeţi împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de necazul său încât consideră pe bietul Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul şi lupul) şi-l atacă direct în Curier de ambe sexe (I, 238), făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin fabula Privighetoarea şi măgarul în care spune că de ar asculta sfaturile criticului, atunci „eu în locu-ţi aş fi măgar”. Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) şi la Pogor (care tradusese Henriada). Heliade şi-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul (publ. în „Curier de ambe sexe”, II) scrisă cu o violenţă extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze tonul vulgar, îi dă însă şi câteva accente foarte puternice. Se pare că satira lui Alexandrescu de mai târziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe Heliade.
Acesta l-a urmărit toată viaţa. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat cu severitate, chiar fără dreptate, pe când cu toţi ceilalţi a fost indulgent.
Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informaţii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toţi biografii, este o scrisoare a lui I. Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viaţă. Unele afirmaţiuni însă, făcute din memorie, s-au dovedit a fi neexacte.
Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut serviciul la Focşani, că, demisionând, s-a întors în Bucureşti şi că a fost arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda şi puii corbului; după alţii, amestecul între tinerii care organizau mişcări politice în spirit democratic. Ion Ghica ne spune că l-a vizitat la închisoare, iar după informaţiunile ce ne dă pare a fi fost vorba de un arest preventiv, până i s-au cercetat manuscrisele, căci a fost îndată liberat.
Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Aşteptare, Peştera); poezii religioase şi umanitare (Câinele soldatului, Rugăciune), fabule (Lebăda şi puii corbului, Boul şi viţelul, Şoarecele şi pisica) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci găsim că izvoarele inspiraţiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale.
Un eveniment important se întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I. Ghica pe la mănăstirile de peste Olt în 1842, după care Ghica e nevoit să se expatrieze pentru câtva timp. Se duce la Iaşi, unde se va întovărăşi cu Kogălniceanu şi cu Alecsandri ca să scoată o revistă „Propăşirea”. Era vorba să se ducă şi Alexandrescu acolo. Nu ştim din ce motive nu s-a dus. A avut însă legături strânse cu mişcarea literară din Iaşi. În revistele de acolo şi-a publicat câteva poezii, acolo şi-a publicat impresiile de călătorie, în Iaşi a apărut ediţiunea cea mai frumos tipărită a poeziilor sale, în 1842.
Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţiune a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani, de acolo a fost lovit de o boală crudă. Nu s-au publicat documente asupra acestei chestiuni. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar nici una nu mai reaminteşte pe Alexandrescu de altădată.
Ediţia din 1842, de care pomenirăm, cuprinde câteva din cele mai reuşite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule în care întrebuinţează versul liber ca La Fontaine; aci se tipăreşte şi Anul 1840, care se consideră una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre şi care va rămânea, fără îndoială.
Pornind de la situaţia sa personală, aducându-şi aminte că odinioară şi el a sperat că anul nou va fi mai bun decât cel vechi, el se ridică treptat la concepţiile cele mai înalte ale filozofiei sociale şi politice. El face un tablou scurt, dar cuprinzător, al epocei:
Ici umbre de noroade se văd ocârmuite
De umbra unor pravili, călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici…
apoi un apel către an, ca să schimbe lumea din temelie, căci
De îmbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui
şi să nu se mărginească la schimbarea formelor:
Ce-i pasă bietei turme în veci nenorocită
Să ştie de ce mână va fi măcelărită
Şi dacă are unul sau mulţi asupritori?
Într-o ediţie nouă din 1847 el mai publică poeziile inspirate din călătoria prin Oltenia: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunii la Tismana ş.a.
Dacă la această poezie lirică şi narativă adăugăm satirele şi fabulele, vedem că opera lui Alexandrescu este variată şi foarte valoroasă.
Compoziţia lui e reuşită în cele mai multe şi destul de clară. Versificaţia însă nu este perfecţionată. În aceasta nu e mai sus decât contemporanii săi. Profunditatea cugetărilor şi expunerea lor prin imagini noi şi impresionante fac ca Alexandrescu să fie în adevăratul înţeles al cuvântului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848. Superior şi lui Heliade şi tuturor celorlalţi poeţi, el va fi întunecat numai de strălucirea succesului lui Alecsandri şi de energia şi noutatea lui Eminescu.
*
În Moldova, literatura originală ia, în acest timp, o dezvoltare tot aşa de însemnată.
În primii ani ea este sub direcţia lui Asachi. Acesta îşi adună în volume poeziile (1836) şi fabulele (1836), publică drame şi comedii (Fiul pierdut, Iaşi, 1839; Pedagogul, Iaşi, 1839) şi cearcă să reînvie trecutul ţării în povestiri cu fond istoric (Dochia şi Traian 1840). El caută ca în jurul „Albinei” să grupeze alte foi care să dea mai întins loc producerilor literare propriu-zise; astfel apare: „Icoana lumii” (1840-41), „Spicuitorul”, scris româneşte şi franţuzeşte (1841) şi „Arhiva Albinei”, (1844).
Sub îndemnul lui Asachi debutează şi tânărul George Sion, care-şi adună poeziile sale sub titlul Ceasuri de mulţumire în 1844 (Iaşi).
În acest timp începe a se întoarce din străinătate de la studii mulţi tineri care vin însufleţiţi de dorul de a înălţa patria lor pe toate căile. Astfel, în 1838, vine Mihail Kogălniceanu, în 1839 Vasile Alecsandri. Ei sunt bine primiţi şi încurajaţi de Asachi. El îndemnă pe Kogălniceanu să publice „Alăuta românească” (1838) ca supliment literar al „Albinei”; el publică poeziile franţuzeşti ale lui Alecsandri în „Spicuitorul”.
Tinerii găsesc încă un amic: pe Costache Negruzzi.
Costache Negruzzi (1808-1868), născut în Iaşi, îşi începu învăţătura greceşte cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur pe o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat: Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile ce dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţiunea în 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău făcu cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care luă lecţiuni de limba şi literatura franceză.
Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii, câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dete la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ca deputat în obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, ca funcţionar superior şi ca director al teatrului, se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres, îşi dete toate silinţele pentru ca aceste idei să fie puse în practică.
Negruzzi nu luă parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămase retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Negruzzi debută cu traducerea poeziei Şalul negru după Puşkin. Apoi între prinse traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că au căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers ades greu de făcut în româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul.
O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte făcută împreună cu Al. Donici.
Negruzzi scrise şi poezii originale, dar acestea sunt partea cea mai slabă din opera lui.
Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.
Poetul începe prin a ne descrie starea liniştită a Moldovei care scăpase de războaie. Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ştefan este departe de hotarele ungureşti, hotărî să facă o năvălire în principat ca să-şi răzbune împotriva lui Ştefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile ce încep să facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata duşmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman şi-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul a trimis în pripă un curier la Ştefan şi în acelaşi timp a luat oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic dacă ar sosi mai înainte.
Curând sumeţii unguri în Moldova năbuşesc,
Orice ‘ntâmpină ‘nnainte robesc, taie, pârjolesc.
Cu omor şi pustiire drumul lor se însemna,
Naintea lor mergea groaza şi-n urmă foc fumega.
Satele pe unde treceau erau pustii. Mirat de aceasta, Hroiot află un bătrân şi-l întrebă. El spune că venirea ungurilor este „pricina băjenăriei” şi că domnul cu oaste va sosi îndată să-i întâmpine.
Înaintând puţin, Hroiot întâlneşte mica armată pe care o putuse înjgheba pârcălabul în pripă. Ea se luptă voiniceşte, dar numărul prea mare al duşmanilor o copleşeşte. Atunci soseşte aprodul Purice, „Purice, care în războaie a fost pururea vestit, român vrednic întru toate, al lui Ştefan favorit”, anunţând că vine şi domnul cu oastea toată.
Pe când mica avantgardă moldovenească era aproape să fie zdrobită, apare Ştefan cu ai săi, îmbărbătează oştenii cu o energică cuvântare şi se repede peste unguri:
Precum când o stâncă mare dintr-un munte s-a surpat,
Zdrobeşte, doboară, sfarmă orice-n drumu-i a aflat.
Ungurii, speriaţi voiesc să fugă, dar Hroiot îi opreşte şi-i îndeamnă la luptă disperată. În mijlocul învălmăşelii, calul lui Ştefan cade, i se prezintă alt cal, dar domnitorul fiind mic de stat nu poate încăleca. Atunci Aprodul Purice îi zice:
Eu un muşuroi m-oi face, ca pe el să mi te sui.
Eroul, ajutat de aprod, încalecă şi-i zice, zâmbind, aceste cuvinte:
De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm,
Să ştii, Purice băiete, că n-ai mai fi muşinoiu
Ci spre vrednică răsplată movilă-a te face voiu.
Izbânda este în partea moldovenilor. Ungurii sunt puşi pe fugă. După victorie, Ştefan dă lui Purice boierie mare şi numele de Movilă şi-l căsătoreşte cu fiica pârcă labului pierit în luptă.
Din acesta s-a tras familia Movileştilor, care a dat Moldovei mai mulţi domni.
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor. În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal. Vom cita Zoe şi O alergare de cai, frumoase nuvele, în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu expresiuni nimerite. Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi, imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée.
E vorba aici de un jucător de cărţi care pierduse toată averea, şi găzduind odată pe Iisus Hristos şi pe Sf. Petru, a obţinut ca răsplată trei lucruri: cărţile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câştig lui Toderică, pomul de la uşa lui să fie aşa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte şi în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin şiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuşi Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretenţiune literară, supără grozav clerul şi administraţia din acel timp (1844), încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista „Propăşirea” fu suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare Alexandru Lăpuşneanu e una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii române.
Această admirabilă nuvelă se compune din patru părţi, fiecare purtând un motto, care este tema ei.
Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomşa, care devenise domn al Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, care mai domnise o dată, venea cu oşti turceşti ca să ia tronul.
Pe drum îl întâmpină mai mulţi boieri, între care şi vornicul Moţoc, trimişi din partea lui Tomşa, ca să-l determine a se întoarce înapoi sau a lăsa oştirea şi a veni sin gur. Planul lor neizbutind, solii se retraseră, afară de Moţoc care rămase şi deveni, după ce Alexandru învinse şi luă tronul, sfetnicul intim al acestuia.
A doua domnie a lui Lăpuşneanu s-a caracterizat prin nişte persecuţiuni îngrozi toare împotriva boierilor: la cea mai mică greşeală capul vinovatului se spânzura în poarta curţii. Aceste cruzimi mişcară pe doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanu şi o îndemnară să roage pe domn a înceta. Rugăciunea fu zadarnică, atât numai că domnul îi promise „un leac de frică”.
După o slujbă la Mitropolie, Lăpuşneanu invită pe toţi boierii cei mari la o masă, pentru a sărbători împăcarea lor. Veniră 47. Pe la finele mesei, la un semn dat, servitorii ce se aflau pe la spatele boierilor, începură a-i lovi. Lupta fu crâncenă, dar în sfârşit „patruzeci şi şapte de trupuri zăceau pe parchet”.
Vestea se răspândise în oraş: lume multă venise să vadă ce este la palat. Când strigătele mulţumii deveniră mai puternice, Lăpuşneanu trimise să întrebe ce vrea. „Capul lui Moţoc”! fu răspunsul mulţimii. Acesta zise că nu se cade ca un boier să fie jertfit pentru nişte proşti. „Proşti dar mulţi”, răspunse domnul şi porunci ca Moţoc să fie aruncat în mijlocul gloatei care-l făcu fărâme. Răspunsul domnului cuprindea în trei cuvinte, după cum a observat Alecsandri, o întreagă revoluţiune socială. Prin ele Negruzzi voia să spună că poporul e mai puternic decât clasa stăpânitoare.
Apoi, Lăpuşneanu puse să taie capetele ucişilor şi făcu din ele o piramidă; apoi aduse pe soţia sa, care, la vederea acestui „leac de frică” leşină.
Peste patru ani, Lăpuşneanu se îmbolnăvi greu. Simţindu-se aproape de sfârşit, chemă pe mitropolit şi pe episcopi şi le zise să-l călugărească. După un acces de friguri însă deşteptându-se, azvârli hainele de pe el şi-i ameninţă cu moartea pe cei dimprejur. Atunci sosiră doi boieri pribegi care siliră pe Ruxandra să-l otrăvească. Scena aceasta este un fragment de tragedie shakespeareană; după ce băuse paharul boierii intră la el, îi spun că este otrăvit şi-l silesc să bea restul paharului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alex. Donici), în alte amintiri personale sau po vestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă.
Negruzzi ia parte la discuţiile cu Heliade şi cu ardelenii şi înfăţişează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.
În ediţia publicată de I. Chendi şi E. Carcalechi se găsesc pe lângă scrisorile adunate în volum de însuşi Negruzzi şi o sumă de alte scrisori şi articole ce au apărut în diferite reviste.
Negruzzi s-a ocupat şi cu teatrul. Ştim că a fost unul din cei ce au pornit mişcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franţuzeşte şi a făcut şi lucrări originale – slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasagii satirice hazlii Cârlanii, vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti.
Să vorbim acum de tovarăşul lui Negruzzi, de Al. Donici.
Alexandru Donici (1806-1866), se născu în Basarabia, care, după 1812, deveni provincie rusească. La vârsta de 12 ani, fu trimis la Petersburg. El părăsi plângând locurile unde-şi petrecu copilăria şi ţara în care auzise răsunând limba românească, – după cum singur spune – şi se duse în capitala imperiului, începând studiile secun dare într-un institut privat de acolo. Apoi intră în şcoala de cadeţi, unde nu se primeau decât fii de artistocraţi ruşi şi unde fu admis, ca o concesiune făcută nobilimii basarabene.
Îndată ce se făcu ofiţer, îşi luă concediu şi veni în Basarabia. Aci constată cu părere de rău că uitase limba română. Se hotărî s-o înveţe şi chiar să se stabilească în Moldova, în anul 1834 demisionă din armata imperială, dar fiindcă tatăl său murise, mai rămase câtva timp aci spre a pune la cale afacerile de familie.
În timpul acesta făcu cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, proscris în Basarabia pentru ideile sale liberale, ale cărui opere împreună cu ale fabulistului Krâlov – îi erau cunoscute încă de când se afla în şcoala militară. Puşkin, observând viaţa şi obiceiurile românilor compuse o poezie Căruţa poştei. Donici o traduse în româneşte şi cu aceasta îşi făcu debutul în cariera literară, ajungând curând cunoscut nu numai în Moldova, dar şi în Muntenia.
Părăsind Basarabia, se stabili în Moldova, unde după câţiva ani intră în magis tratură. Timpul liber, pe care i-l lăsau ocupaţiunile sale, îl consacră literaturii.
El trăi această viaţă liniştită şi modestă până la 1866, când fu lovit de o crudă boală, care-l duse la mormânt.
De la dânsul ne-a rămas o colecţie de fabule şi traduceri din ruseşte.
Cele mai multe din fabulele lui Donici sunt imitate – uneori chiar traduse – după scriitorul rus Crâlov; iar altele după La Fontaine.
Stilul se resimte adesea de influenţa modelului şi aflăm inversiuni silite provocate de fraza rusească.
Versificaţiunea e foarte liberă, uneori neregulată. Neregula pare şi mai mare din pricina erorilor de tipar sau îndreptărilor făcute de diferiţi editori.
Donici a tradus, împreună cu Const. Negruzzi, satirele lui Antioh Cantemir.
Deşi nu e pe deplin original, Donici e un povestitor meşter, un bun observator – şi prin aceasta merită a ocupa un loc între fabuliştii de frunte ai noştri. E drept că este azi puţin citit, dar unele fabule şi-au păstrat farmecul lor, precum Musca la arat şi mai ales Vulpea şi bursucul, care rămase celebră, încât nu poţi vorbi de un funcţionar abuziv fără a te servi de expresia lui: „are pufuşor pe botişor”…
Un alt scriitor în vârstă, care dă sprijin tinerilor, este Costache Stamate.
Costache Stamate (1795?-1869?) era nepot al mitropolitului Iacob Stamate, iar tatăl său trăia într-un judeţ al Moldovei dintre Prut şi Nistru şi de aceea când Basa rabia a fost luată de ruşi în 1812, Costache rămâne supus rus. E curios că nu ştim cu precizie nici anul naşterii nici chiar al morţii lui. D-l G.B. Duică, în studiul ce însoţeşte poeziile lui Stamate (Buc. Minerva 1906), se sileşte să lămurească lucrul, dar nici d-sa nu poate dobândi decât rezultate aproximative.
Viaţa acestui scriitor este puţin cunoscută. Din citaţiile de autori străini ce face, se vede că cunoştea o bună parte dioon literaturile străine, dar nu ştim ce studii făcuse şi dacă le cunoştea direct sau din traduceri.
Pe la 1830 el a călătorit în Moldova unde a revenit de mai multe ori. Odată a trecut în Bucovina şi a cunoscut de aproape pe fruntaşii mişcării culturale de acolo. Unul din Hurmuzăcheşti, scrie despre dânsul un articol, în 1867 („Foaia soc. p. cultură” din Bucovina).
El a fost în legătură cu Heliade şi mai ales cu tinerii moldoveni ce pornesc miş carea din jurul „Daciei literare” (1840) şi în această revistă publică din operele sale.
Operele lui Stamate sunt parte în proză, parte în versuri. Are câteva poezii lirice şi mai multe epice. Multe din ele sunt slabe, dar se găsesc şi unele mai reuşite şi adesea în tâlnim pasagii bine scrise. Am putea cita câteva rânduri din O biserică pustie, în care tabloul inspirat din poeţii romantici, are contururi sigure, versul are ritm aproape corect.
În timpul vieţii lui s-a publicat o broşură Povestea povestelor (Iaşi, 1843) şi o colecţie de scrieri în proză şi versuri Muza românească.
Pentru că scrierile lui Stamate sunt puţin răspândite, vom reproduce aici câteva versuri din „Biserica pustie”:
Deci aceste locuri de atunci rămase
Pustiu neîmblat;
Buruiana creşte şi scaiul se-ndeasă
Unde a fost sat;
Glas de om aicea nici că se răspunde,
Ci oaia ţipând
Şi prin stânci şi codri lupul se ascunde,
De frică urlând;
Iar printre prăpăstii pâraele repezi,
Prăvălind butuci,
Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi
Pleavă şi clăbuci!
Dar grupul tinerilor găseşte că foile existente nu sunt îndestulătoare şi atunci se hotărăsc să scoată la lumină ei altele noi.
Aşa Kogălniceanu dă „Dacia literară” în 1840, care însă iese numai o jumătate de an. Se vede că cenzura a oprit-o. D-l R. Rosetti a căutat actele privitoare la această publicaţie şi n-a găsit nici lucrările pentru autorizarea, nici cele pentru suspendarea ei. În „Dacia” apăruseră articole de Kogălniceanu, de Costache Negruzzi, de Costache Stamate, de Gh. Asachi şi Buchetiera lui Alecsandri, prima lui publicaţie.
În anul următor el dă „Arhiva românească” în care apar mai ales articole istorice. Dar cea mai însemnată dintre revistele din acea epocă este „Propăşirea” din anul 1844.
Aceasta are de luptat cu cenzura chiar de la apariţia ei. Un comitet de tineri (Vasile Alecsandri, P. Balş, Ion Ghica şi M. Kogălniceanu) cere autorizaţie pentru o nouă foaie. Cuvântul pe care-l puneau cu titlu fu socotit de cenzură prea revoluţionar şi li se ceru altul. Comitetul se decise să nu dea altul şi-şi tipări revista cu loc alb în locul numelui şi cu subtitlul: „foaie ştiinţifică şi literară”.
Ea fu salutată cu bucurie şi de „Albina” lui Asachi şi de „Curierul românesc” al lui Heliade şi anunţată înainte de apariţie de „Gazeta Transilvaniei”. Primul număr ieşi în ianuarie.
În această revistă publică Kogălniceanu articole de istorie şi notiţe critice, precum şi faimosul discurs ţinut în 1843 la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană. Alecsandri, pe lângă bucăţile de proză, publică primele sale poezii inspirate din poezia poporană precum şi două articole critice. Negruzzi dete diferite articole şi în fine povestirea Toderică. La această revistă colaborară şi scriitori mai în vârstă şi tot aici debutează unii dintre cei care aveau să ocupe un loc mai însemnat în mişcarea noastră literară; în jurul „Propăşirii” se adunară şi munteni şi moldoveni şi ardeleni: Gr. Alexandrescu, publică Umbra lui Mircea; Costache Negri, relaţia de călătorie în Veneţia; Donici, fabule; Iancu Văcărescu, poezii; tot poezii publică Bolliac şi Andrei Mureşanu, iar Ion Ghica dă o serie de studii despre măsuri şi greutăţi; Ion Ionescu scrie despre agricultură; dr. Steeghe despre medicină şi Nicolae Bălcescu începe seria sa de studii asupra puterii armate. Se poate zice că această revistă este unul din punctele cele mai luminoase ale mişcării culturale până la 1848.
Se cade în acest loc să vorbim despre C. Negri, a cărui activitate literară pare a culmina în vremea de care ne ocupăm.
Costache Negri (1812-1876) e cunoscut mai mult ca om politic şi patriot decât ca scriitor.
El şi-a făcut studiile în Paris, în acelaşi timp cu Alecsandri şi a luat parte la mişcarea literară şi politică din Moldova care culmină în 1848 şi se desăvârşi în epoca dintre 1856-1859. A fost trimis în mai multe rânduri să susţină în străinătate interesele ţării. În 1855 ca delegat al domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, în 1859, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 Ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.
După domnia lui Cuza, Negri a stat cu totul retras din luptele politice.
El a publicat puţin, prin reviste, dar au rămas de la el şi manuscrise interesante. Toate acestea au fost reunite şi publicate sub îngrijirea lui E. Gârleanu în editura Minerva (Buc. 1909). Aci sunt câteva povestiri în proză, mai ales amintiri din călă torie, şi un număr de poezii. La finele volumului sunt scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară. Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:
„În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor”!
*
În anii 1835-45 se dezvoltă şi literatura didactică şi cea istorică.
Călugărul Eufrosin Poteca (1786-1859), acela care tradusese Logica şi etica lui Heinecke (Buda 1829) dă acum la lumină un Catehism (Buzău 1839) şi o prescurtare despre Sf. Scriptură (Buzău 1836). Asachi publică acum serii întregi de cursuri de matematică: Aritmetica (1837), Algebra (1837), Geometria (1838) şi o carte de Gramatică (1840). Tot el dă şi o istorie a şcoalelor dintre 1828-1838. G. Săulescu dă un manual de istorie universală (1837).
Activitatea şcolară şi istorică este însă, în acest timp, mai mult în mâna ardelenilor. Cei mai însemnaţi profesori din amândouă principatele sunt veniţi de peste munţi. Aşa este Damaschin Bojincă, fost în două rânduri (1834 şi 1840) directorul seminarului Veniamin din Iaşi, care publică şi volumul despre Anticele Româneşti (Buda, 1832, 1833). Aşa este Nicolae Bălăşescu care organizează în 1835 seminarul central din Bucureşti. Aşa este, în fine, Florian Aron, asupra căruia trebuie să ne oprim ceva mai mult.
Florian Aron (1805-1887), a învăţat probabil în Transilvania şi apoi în Pesta. Biografia nu [i] s-a studiat. Se ştie că a venit în 1826 chemat de Dinicu Golescu, care voia să întemeieze o şcoală secundară la moşia Goleşti. De aci a trecut la colegiul Sf.Sava din Bucureşti, a luat parte la revoluţia din 1848 din Transilvania şi după ce a fost câtva timp ziarist la Viena, s-a întors în România, unde a ocupat situaţii înalte în con ducerea şcoalelor.
A publicat câteva cărţi de şcoală (Catehism 1842; Istoria lumii 1846) şi un dicţionar francez-român (cu Hill şi Poenaru, Buc. 1840); cea mai importantă scriere a sa este o Istorie a principatului Ţării Româneşti, tipărită în 1835 în 3 volume.
Dar figura cea mai însemnată în istoria şcoalelor din epoca de care ne ocupăm este a lui Petrache Poenaru.
Petrache Poenaru (1799-1875), a fost funcţionar, scriitor, dar mai mult om al şcoalei. Biografia lui a fost expusă în mod magistral de către Al. Odobescu în discursul rostit la jubileul de 25 de ani al Universităţii din Bucureşti (1889). El a fost printre primii bursieri ai statului, trimişi în ţări străine să facă studii mai înalte şi a învăţat serios la Viena şi la Paris. Lui i se datoreşte întreaga organizaţie a şcoalelor după punerea în aplicare a Regulamentului Organic (1832), – lui, conducerea învăţământului în vreme de 16 ani, adică până la 1848, când reacţiunea îl înlătură, deşi el nu luase parte la miş carea politică.
Poenaru a mai ocupat şi alte funcţiuni, mai ales în Ministerul de Externe, a fost odată şi deputat, iar la 1867 s-a retras la pensie. În 1870 a fost ales membru al Acade miei şi, ca discurs de recepţie, a scris elogiul lui Gheorge Lazăr.
*
În vremea acestei mişcări atât de intense, trăia, de tot izolat, scriitorul popular Anton Pann, care dă acum alte ediţii din scrierile anterioare, iar ca lucrări noi publică Noul Erotocrit (Sibiu 1837) şi o colecţie de Fabule şi istorioare (Buc. 1839-1841).
*
Dar mai vrednic de luare-aminte este în acest timp teatrul.
Gustul pentru teatru l-au deşteptat la noi diferite trupe străine, mai ales franceze, care veneau din când în când în când să dea reprezentaţii. Heliade şi Asachi au făcut primele încercări de a da şi un caracter literar şi românesc acestor distracţii. Reuşita lor a fost serioasă, dar de scurtă durată; aşa că tot trupele străine erau menite să mulţu mească această trebuinţă a publicului din Bucureşti şi Iaşi. Cu timpul actori francezi s-au aşezat definitiv la Iaşi şi au dobândit un fel de situaţie oficială. Trupa lor dădea reprezentaţii şi în Bucureşti şi vedem că, în 1836, când vin pentru prima dată Fourraux şi Hette cu tovarăşii lor în acest oraş, Heliade îi salută în „Curierul” său şi speră că ei vor învăţa pe actorii români să spună versurile.
Alături de această trupă franceză se formase şi una românească alcătuită din elemente disparate: elevi sau mici funcţioinari. Direcţia teatrului se dădea oamenilor de bunăvoinţă, dar fără vreo pregătire. Aşa fu doctorul T. Stamati, profesor de chimie. În contra activităţii acestuia publică Kogălniceanu un articol sever în „Dacia literară” din 1840 şi convinsese chiar pe domnitor, cu care era atunci în relaţii foarte strânse, să schimbe directorul. În locul lui Stamati fură chemaţi trei tineri, unul era criticul şi alături cu el un prieten, Vasile Alecsandri şi un scriitor cunoscut pe atunci, Costache Negruzzi. Ei au combinat trupa românească cu cea franceză şi au deschis stagiunea cu o operetă franceză La dame blanche (1 octombrie 1840).
Silinţele lor au fost mari, dar nu era destul pentru a găsi şi elementele care lipseau. Piese mai bune puteau să facă ei, traduceri mai româneşti puteau să dea, dar nu puteau găsi nici actori, nici nu puteau suporta cheltuielile cerute de o montare îngrijită. De aceea ei nu rămaseră mult conducători efectivi ai teatrului, dar literatura română câştigă mult, căci şi Negruzzi şi Kogălniceanu publicară piese, iar Alecsandri găsi aci o ade vărată vocaţiune şi deveni astfel creatorul teatrului românesc.
Debuturile lui sunt modeste. Cinovnicul şi modista şi Farmazonul din Hârlău, primele piese, n-au fost socotite de el vrednice de a figura în colecţia ce a or do nat mai târziu.
În aceeaşi ani însă a dat teatrului şi bucăţi de oarecare valoare, cum este Iorgu de la Sadagura, care s-a jucat la 18 ianuarie 1844 şi a avut mare succes, încât zice „Propăşirea” că publicul a cerut a doua reprezentaţie.