Cunoscând astfel ce dezvoltare a avut istoriografia în ţările noastre înainte de Ureche, ne explicăm mai bine lucrarea lui şi înţelegem şi citaţiile ce face despre cronicile de care s-a servit. Cu el se începe epoca adevărată a cronicarilor, care prezintă un interes deosebit din mai multe puncte de vedere. Sunt producţiuni originale, pe când scrierile religioase sunt toate traduceri. Ele nu numai ne arată evenimentele şi ne înlesnesc cunoaşterea trecutului, dar dau la iveală, direct sau indirect, ideile personale ale scriitorilor, precum şi ale categoriilor sociale din care făceau ei parte. Studiate cu de-amănuntul, cronicile au dat şi material literar propriu-zis, întrucât s-au aflat multe pasagii pline de calităţi stilistice deosebite.
Pe de altă parte trebuie să observăm că scrierile istorice au avut mai puţină influenţă asupra contemporanilor lor decât cele religioase, din pricină că acestea din urmă se tipăreau în sute de exemplare şi se răspândeau prin oraşe şi prin sate, pe când cronicile se păstrau în manuscrise şi numai câţiva boieri şi domni puteau să aibă la îndemână oameni care să le copieze.
Copiile acestea sunt foarte preţioase, dar ele nu reprezintă totdeauna forma adevărată pe care le-a dat-o autorul. Copistul nu făcea o simplă lucrare mecanică, ci era uneori un adevărat compilator şi adnotator. El căuta, spre slujba domnului sau a boierului care-l însărcinase cu aceasta, să completeze povestirea trecutului ţării şi lua adeseori din două sau trei manuscrise anterioare lipind unul cu altul sau se ţinea de unul şi adăuga din altele informaţii care nu se găseau în cel dintâi.
În Moldova cronicarii, în majoritatea cazurilor, au cunoştinţă unii de alţii şi se prezintă chiar ca continuatori; astfel că avem un şir aproape neîntrerupt pentru tot trecutul acestui principat de la primele timpuri până la finele secolului XVIII.
Grigore Ureche începe cu anul 1359, pe care-l socoteşte el ca data întemeierii principatului Moldovei şi merge până la 1594. Miron Costin urmează de aici până la 1661. De la acest an continuă şi fiul său Nicolae (1662-1711) şi Neculce (1662-1743) şi Mustea (1661-1729) şi Amiras (1662-1733), aşa că avem informaţii neîntrerupte pentru acest principat până la 1743. Tot cu o parte din această vreme se ocupă Axente Uricarul (1711-1716) şi mai departe merg Ienache Kogălniceanu (1733-1774) şi Ion Canta (1741-1774).
De la 1774 cronica moldovenească tace.
În Muntenia nu aflăm aceeaşi continuitate. Scriitorii nu au legătură între ei şi aproape nici unul nu se dă urmaşul altuia; în schimb, genul acesta literar se cultivă aici până la mijlocul secolului XIX. Constantin Căpitanul începe cu anul 1290, pe care-l socoteşte ca dată a întemeirii principatului de dincoace de Milcov şi merge până la 1688. Urmează Radu Greceanu, care scrie până la 1714, şi Radu Popescu a cărui cronică îmbrăţişează evenimentele dintre 1700 şi 1729. Aci avem o întrerupere, căci cronicarul următor e Dionisie Eclesiarhul, care începe numai cu anul 1764 şi merge până la 1814. Întâmplările de la finele secolului XVII se găsesc povestite în scrierile Stolnicului Dumitrache (1786-1789), iar în secolul XIX avem cronicile lui Zilot Românul, care se ocupă mai ales cu evenimentele dintre 1800-1823.
Mai sunt şi alte deosebiri între cronicarii moldoveni şi cei munteni, observate de toţi cei ce s-au ocupat cu istoria literaturii noastre. Se afirmă superioritatea moldovenilor: erau şi oameni mai învăţaţi, căci unii din ei urmaseră cursuri în şcolile poloneze, cunoşteau limbi străine şi se serveau de izvoare străine pe lângă cele interne; erau, cei mai mulţi, oameni de o condiţie socială mai ridicată decât muntenii, în fine, o parte din ei arată o mare imparţialitate scriind din interesul pentru ţară şi, natural, pentru clasa din care făceau parte, iar nu pentru a slăvi pe anume domnitor sau pentru a susţine interesele unei familii.
Se impune deci să vorbim îndeosebi de toţi aceşti cronicari.
ÎN MOLDOVA
Se cunosc prea puţine amănunte biografice despre autorul primei cronici române a Moldovei, despre Ureche, ba a fost o vreme în care se discuta dacă acest autor este Grigore Ureche sau tatăl său Nestor Ureche.
O scurtă explicare asupra acestui punct. Cronica lui Şincai, deşi nu citează direct din Ureche, zice, când vorbeşte despre el: „Ureche Vornicul”. Kogălniceanu de la prima sa ediţiune a cronicilor (1852), numeşte pe acest scriitor „Gricore Ureche Vornicul”. Iată însă că Hasdeu – în revista sa „Din Moldova” (Iaşi, 1862), emite părerea că „Ureche”, autorul cronicii, a trăit în secolul XVI şi că este Nestor, nu Grigore. Părerea lui a fost reluată şi dezvoltată cu argumente de Aron Densuşianu în Istoria literaturii (Iaşi, 1885), argumente primite şi de I. Nădejde (Istoria literaturii, Iaşi, 1886). În manualul meu din 1894 am căutat a combate aceste argumente, susţinând că autorul adevărat este Grigore. I.G. Sbiera, care în 1884 publicase o interesantă contribuţie la biografia acestui Grigore, socotindu-l ca autorul cronicii, arată oarecare îndoială în volumul asupra „mişcărilor culturale” (Cernăuţi, 1897), I. Bogdan (Vechile cro nici, Buc., 1892) deşi zice că „cu izvoarele ce avem la dispoziţie o dezlegare definitivă a chestiunii paternităţii lui Ureche este foarte grea”, crede totuşi că „încercarea d-lui Densuşianu” este „nefondată”. Mai hotărât pentru Grigore s-au pronunţat: V.A. Ureche, Al. Xenopol (Istoria Românilor, vol. IV) şi mai ales N. Iorga (Ist. lit. în sec. XVIII, vol. II, excursul I). Aşadar să vorbim despre Grigore.
Grigore Ureche s-a născut pe la 1590 dintr-o veche familie boierească. Fiu al lui Nestor Ureche, el a făcut studii în Polonia şi ocupă diferite funcţiuni însemnate în ţară, ajungând până la demnitatea de mare vornic al ţării de jos. De la 1646 nu se mai pomeneşte nimic despre dânsul.
Grigore Ureche e autorul unei importante lucrări: Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor, pe care n-o cunoaştem în original, ci în copii ulterioare.
Ea s-a publicat prima dată în ediţia I-a a colecţiei lui Kogălniceanu (tom. I, 1852) şi în ediţia II (tom. I, 1872). O ediţie critică s-a tipărit în 1912 de G. Popovici, dar nu s-a dat publicităţii. O alta de către comisiunea istorică a României, însă sub numele lui Simion Dascălul.
Aşa cum a publicat-o Kogălniceanu, cronica începe cu o prefaţă (Predoslovie), în care ne spune motivele ce l-au îndemnat să scrie: „ca să nu se înece anii cei trecuţi”. Ne spune, de asemenea, că s-a servit de izvoare străine, mai ales de istorici poloni (citează pe I. Bielski şi M. Paskowski), cum şi de izvoare indigene, care sunt cronica putneană şi cronica lui Macarie şi că a scris numai pe baza izvoarelor: „cum am aflat, aşa am arătat”.
După prefaţă, urmează introducerea: „Pentru descălecatul ţării Moldovei” (întemeierea principatului, unde vorbeşte şi de originea latină a poporului şi a limbii româneşti. „De la Râm ne tragem”, zice el şi aduce chiar exemple de cuvinte ca: pâne-panis, carne-caro, găină-gallina, muiare-mulier ş.a. Apoi vine cronica propriu-zisă, alcătuită din 33 de capitole, unele având mai multe paragrafe. Ne povesteşte istoria Moldovei de la 6867 (1359) până la 7102 (1594), adică de la întemeiere până la mijlocul domniei a doua a lui Aron-vodă, zis cel rău (1592-1595).
Despre primii domnitori scrie pe scurt, mulţumindu-se a-i înşira unul după altul cu arătarea anilor cât au domnit ca şi vechile însemnări analistice. Mai pe larg scrie de la Alexandru-Vodă „cel bun şi bătrân” şi urmează astfel cu povestirea despre cei mai mulţi domnitori.
Înşirarea faptelor o întrerupe adesea cu reflexiuni de natură generală, adesea banale, câteodată interesante. Uneori îşi propune a da caracteristica pe scurt a persoanelor, cum este acel cunoscut pasagiu despre Ştefan cel Mare:
„Era acest Ştefan Vodă om nu mare la stat, mânios şi de grabă vărsa sânge nevinovat! de multe ori la ospeţe omora fără judeţ; era întreg la minte, nelenevos şi lucrul său ştia să-l acopere; şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vâra, că văzându-l ai săi să nu îndărăpteze. Şi pentru aceea, rar războiu de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea; că ştiin-du-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”.
Limba lui este destul de curată, fraza nu e prea greoaie, aşa că, în mare parte, cronica se poate citi cu interes. Stilul este adesea vioi şi denotă oarecare talent literar acolo unde povestirea îi permite o exprimare mai liberă. Astfel este paragraful pe care-l intitulează el însuşi, ori poate un copist: „Învăţătură şi mustrare celor mai mari”, unde vorbeşte despre puţinul simţ de dreptate al unor domnitori şi al unora dintre boieri.
Cronica lui Ureche s-a răspândit prin numeroase copii. Unele din acestea înfăţişează şi completări de amănunt şi adăugiri mai mari. Dintre acestea trebuiesc citate trei lucrări: a lui Evstratie Logofătul, a lui Simion Dascălul şi a lui Misail Călugărul.
Părţile deosebite de textul lui Ureche ale acestor adnotători au fost publicate de Kogălniceanu în apendicele volumului I al colecţiei sale (no. 1, no. 7, no. 9).
Simion dascălul, pe care d-l Iorga îl crede că era dascăl românesc la şcoala de la Trei Ierarhi, a făcut adause mai numeroase decât ceilalţi (vezi mss. Acad. no. 174). El, dacă Miron Costin e bine informat, a copiat pe Evstratie. D-l Iorga însă consideră că informaţia nu e sigură şi deci contestă celorlalţi doi titlul de adnotatori ai lui Ureche, rămânând numai Simion. (op. citată asupra sec. XVIII, vol. II, 562). C. Giurescu socotea că acest Simion este autorul adevărat al cronicii cunoscute sub numele lui Ureche.
Alt adnotator este logofătul Evstratie din timpul lui Vasile Lupu. E acela care se arată ca traducător al condicei de legi a acestui domnitor.
Despre călugărul Misail nu avem nici o cunoştinţă biografică, dar el trebuie să fi scris în urma celorlalţi doi.
Adnotările comune au între ele şi un capitol despre „Ijderenia (originea) moldovenilor”. Acolo spun ei că pe vremea unui craiu unguresc „Laslău” au venit tătari prin „locurile acestea” şi craiul a cerut ajutor de la „Traian, împăratul Râmului, iar Traian i-a trimis pe toţi tâlharii din puşcării cu condiţia ca să nu-i mai întoarcă şi, după ce au învins pe tătari, romanii aceia au rămas pe aci şi au dat naştere poporului moldovenesc”.
Miron Costin, membru al uneia din cele mai vechi familii boiereşti din Moldova, s-a născut la 1633. Cariera sa politică începe sub Gheorghe Ştefan, când îl găsim sluger. De aci încolo, sub diferiţi domni, el ocupă funcţiunile cele mai importante, mare comis, mare vornic, mare logofăt şi exercită o înrâurire directă în conducerea afacerilor ţării. În timpul lui Petriceico, Costin fu trimis în interes diplomatic în tabăra turcilor la Nistru şi cu acest prilej rosti către vizir acele faimoase cuvinte: „Suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât mai mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească”.
Tot sub Petriceico turcii intră în luptă cu polonii şi domnul voieşte să treacă în partea acestor din urmă. Costin însă convinge pe ceilalţi boieri care toţi se opun domnului, pentru că vedeau că soluţiunea cea mai bună a crizei era unirea cu turcii, iar nu cu polonii, care au şi fost învinşi.
Se înţelege că Dumitraşcu Cantacuzino, care vine la tron îndată după acest eveniment – în urma căderii lui Petriceico – caută să ia lângă sine pe Costin. Acesta devenea din ce în ce mai influent, era agent de frunte în tratativele diplomatice între turci şi poloni şi, izbuti astfel să răstoarne pe Dumitraşcu, socotindu-l uzurpator. Anton Roset, care urmează în domnie, încarcă pe Costin cu cele mai mari onoruri, dar – din motive pe care nu le putem şti – vedem că e răsturnat tocmai de Costin şi înlocuit cu Constantin Duca. Acest Duca, după spusa tuturor cronicarilor, era un domn foarte rău şi Miron Costin a avut să plătească scump greşeala, de care se căia acum. După ce Duca se întoarse de la împresurarea Vienei (1683), fu atacat de poloni şi luat prizonier împreună cu Miron Costin şi cu alţi boieri.
Costineştii stau de aci înainte retraşi în Polonia şi numai pe la începutul domniei lui Constantin Cantemir se întorc în ţară şi vedem că atât Miron cât şi fratele său Velişco Vornicul ocupă funcţiuni.
Intrigile de la curte, neînţelegerile dintre Costineşti şi Roseteşti, care aveau mare influenţă pe lângă domn, făcură pe cei dintâi să devie adversari ai lui Cantemir. Povestesc cronicarii că Miron îi zicea: „Mai des cu paharele şi mai rar cu orânduielile, că-i vrea să-ţi dai Măria-Ta seama odată şi n’ei putea”. În curând Costineştii fură scoşi din funcţiuni şi Velişco, luând parte la un complot, care avea de scop răsturnarea domnului, fu prins, adus la Iaşi, bătut şi omorât. Crezând atunci că şi Miron va fi fiind amestecat, Cantemir trimise la moşia acestuia să-l prindă – când se dusese ca să-şi înmormânteze soţia – şi astfel în decembrie 1691 acest mare bărbat al ţării fu omorât.
Miron Costin a scris şi proză şi versuri. Scrierile sale s-au tipărit într-o ediţie completă a Academiei Române, sub îngrijirea lui V.A. Urechia (2 vol., Buc., 1886). Se pare că editorul a atribuit cronicarului şi unele scrieri ce nu sunt ale lui, cum e Istoria de crăie ungurească, pe care d-l Iorga o socoteşte scrisă în sec. XVIII de un anonim al cărui nume, în starea actuală a cercetărilor, nu se poate preciza.
Cunoscând opera lui Grigore Ureche, Costin îşi propune să scrie o istorie completă a neamului, începând chiar de la origine. Aceasta o vedem în prefaţa („Predoslovie”) Cărţii pentru descălecatul dintâi. Prin „descălecatul dintâi” cronicarii înţeleg colonizarea Daciei, păstrând termenul de „descălecatul al doilea” pentru „întemeierea principatelor”.
Încredinţat că acest descălecat a fost făcut „de Traian împăratul Râmului”, el, deşi vede greutăţile lucrării, simte în inimă durere şi „biruie gândul” să se apuce de muncă. E recunoscător faţă de memoria lui Ureche Vornicul „carele au făcut den dragostea ţării letopiseţul său”; dar observă pe de o parte că predecesorul său a început numai de la al doilea descălecat, pe de alta vede că adnotatorii aceluia au scris „ocări şi basne” şi de aceea se crede dator nu numai să cerceteze trecutul neamului său, dar să ridice glasul spre a-l apăra. „Nici este şagă a scrie ocară veşnică unui neam, zice el, că scrisoarea iaste veşnică şi când ocărâm întru vreo zi pre cineva, iaste cu greu a răbda, dară încă şi în veci!”.
După această prefaţă, el înşiră autorii străini de care s-a servit şi apoi ne dă lucrarea în care cercetează origina poporului român. După ce vorbeşte de romani şi de daci, despre războaiele lui Traian, despre podul clădit de acesta „căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării când am mers cu Dabija Vodă cu oştile la Uivar”, el arată cum s-a colonizat provincia Daciei, unde s-au adus oameni „cu sutele de mii, pentru a face colonie romană adecă descălecarea Râmului”. E interesant că aminteşte aci „un neam ce le zicem coţovlahi”, care locuieşte „în ţările greceşti”, pe care-i consideră coloni romani, dar nu ca o frântură a neamului românesc. Costin are cunoştinţă că au rămas pe pământul principatelor cetăţi din timpul romanilor şi ştie că Aurelian a desfiinţat organizarea oficială a provinciei, dar crede că a „ridicat” pe oameni „de prin oraşe şi de prin sate şi i-au trecut Dunărea de cea parte în Dobroge”. Încheierea lui, este, natural, dovedirea absurdităţei fabulei lui Simion Dascălul, căci „între Traian împăratul şi între Laslău craiul opt sute de ani sunt”.
Făgăduiala dată în prefaţa acestei cărţi nu poate s-o ţie Miron Costin. Aceasta ne explică el în prefaţa („Voroava”) celei de a doua lucrări în proză: Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă, de unde e părăsit de Ureche Vornicul din Ţara de Jos, izvodit de Miron Costin biv-vel vornic ţării de jos. Sosind „cumplite vremi” el nu se mai poate ocupa cu istoria, căci „la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebuiaşte”, iar el stă „de grijă şi suspinuri” şi vede „cumpănă mare” şi pentru ţară şi pentru sine; de aceea părăseşte ideea de a scrie întreaga istorie a Moldovei şi se mărgineşte a urma de unde lăsase Ureche, începând cu sfârşitul domniei lui Aron (1594).
Letopiseţul acesta merge până la moartea lui Ştefăniţă Vodă (Ştefan X-lea) la anul 1661. Se ocupă în primul rând de istoria patriei sale, atingând din când în când şi evenimentele din Muntenia şi din Transilvania.
Letopiseţul acesta are foarte multe merite: poate sluji ca operă de consultat, nu e o simplă înşirare de fapte, pentru că în cursul povestirii sunt presărate aprecieri judicioase, e o compunere literară cu multe calităţi – într-o vorbă, e cel mai însemnat dintre toate letopiseţele române.
Pe când se afla pribeag prin Polonia, el scrie: Despre poporul Moldovei şi al Ţării Româneşti poemă în versuri polone în trei cânturi. E dedicată regelui Ioan III Sobieski şi poartă data de 1684. Se pare că lucrarea lui Costin s-a păstrat în manuscris, căci se cunoaşte drept primă ediţie acea dată de contele I. Dunin-Borkowski în anul 1856. În anul 1867 un refugiat polon a dăruit un exemplar din această carte bibliotecii statului din Bucureşti. De pe acest exemplar a tradus Hasdeu, iar Kogălniceanu a reprodus şi textul şi traducerea în vol. III al ediţiei a 2-a a colecţiei sale. Astăzi exemplarul de care se vorbeşte aci nu se mai găseşte.
Iată cum începe:
„Voiu să-ţi descriu patria lăcrămată şi pe bieţii locuitori ai pământului românesc, colonizaţi odată în ambele Dacii până la şanţul lui Traian şi desbinaţi apoi prin îndelungul şir de secoli în următoarele trei ramuri: Ardealul, Ţara Oltului sau Muntenească, Moldova. În câteşitrele poporul se făleşte cu numele de român şi nici nu se poate îndoi cineva cum că se trage din Roma”.
Fondul este cam acelaşi ca în cartea descălecatului. El insistă asupra dovezilor ce în timpul său se puteau da pentru latinitatea poporului român şi adesea se ocupă de limbă, citând ca şi Ureche, cuvinte ca: homo-omul, frons-fruntea, meus-al meu ş.a. ba chiar stăruie asupra faptului că s-au păstrat de popor numele de roman în român şi că moldoveanul nu te întreabă: ştii moldoveneşte?, ci ştii rumâneşte?
Poema se termină cu întemeierea principatului şi cu descrierea frumuseţilor şi bogăţiei ţării, pe care „n-o întrece nici Egiptul cu toată a sa fală”.
Cam aceleaşi chestiuni se găsesc dezvoltate într-o altă scriere polonă în proză, pe care a descoperit-o şi publicat-o I. Bogdan (Cronici inedite, Buc., 1895, pag. 141), Cronica ţării Moldovei şi a Munteniei. Aci avem o lucrare mai sistematică, împărţită în capitole. Începe cu Dacia, vorbeşte de colonizare şi despre întemeierea principatelor şi dă lămuriri asupra vechilor numiri ale principatelor, asupra titlurilor domneşti. Pasagii destul de întinse sunt consacrate geografiei, limbii, religiei.
D-l Iorga crede că aceste două lucrări polone sunt anterioare cărţii descălecatului, cu care se aseamănă în privinţa materiei.
Afară de scrierile sale istorice, avem de la Miron Costin şi o lucrare poetică de 128 de versuri: Viaţa lumii. Se găseşte în ediţia completă a lui V.A. Urechie.
E o poezie filozofică-teologică în care dezvoltă vorbele eclesiastului „deşertă ciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Lumea e guvernată prin voia întâmplării, tot este supus pieirii:
Nu-i nimica să stea-n veci, toate trec în lume
Toate-s nestătătoare, toate-s neşte spume.
Unde sunt împăraţii care au stăpânit popoarele? Unde sunt înţelepţii, cugetătorii cei mari? Totul piere, întâmplarea neaşteptată distruge clădirile ce ni se par nouă că au să trăiască în veci. În faţa acestei privelişti, pe care poetul şi-o pune înainte, nu-l cuprinde însă deznădejdea – ca pe pesimiştii moderni -, căci crede în Dumnezeu şi în răsplata faptelor bune:
Una faptă ce-ţi rămâne bună te lăţeşte,
În cer cu fericire în veci te măreşte.
Lucrarea este precedată de o prefaţă şi de o mică lămurire asupra versificaţiei: „Înţelesul stihilor cum trebuieşte să se citească”. El spune că a scris poema pentru a arăta că se poate face şi în limba română „acest fel de scrisoare ce se cheamă stihuri”.
Din tot ce ne-a rămas de la Miron Costin, se înţelege că cea mai importantă parte o formează opera istorică. Acestei opere el i-a consacrat toată vremea câtă i-o lăsau liberă treburile ţării şi din tinereţe chiar i-a dat o atenţie deosebită. De aceea este interesant să arătăm modul cum consideră el scrierile istorice şi importanţa ce le dă.
Letopiseţele au de scop să ne facă a cunoaşte viitorul prin cunoaşterea trecutului. Fiecare citititor – domn, boier, slujitor -, găseşte în istorie pilde şi învăţăminte. În ce priveşte istoria naţională, scrie ca să arate ce fel este neamul românesc şi care sunt faptele lui, luând îndemn de la Ureche, pe care-l laudă că „numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie în întunericul neştiinţei”. Costin pune un mare preţ pe scrierile istorice şi nu voieşte ca ele să se mărginească numai la războaie şi la schimbări de domni, ci să se ocupe de faptele interne, de rivalităţi dintre partide şi state şi alte de-amăruntul lucruri de casă”; el crede necesar să se studieze şi istoria ţărilor vecine, căci numai aşa se pot înţelege multe întâmplări din patrie. Cine scrie istorie trebuie să se fi ocupat mult şi să controleze tot ce înaintează, să nu se slujească de izvoare pe care nu se poate pune bază, să le cerceteze cu sinceritate şi mai presus de toate să iubească adevărul, pe care nici un fel de consideraţie nu trebuie să-l ascunză.
Miron Costin era om foarte învăţat, ştia limba polonă, latină, poate şi ungară.
Judecata lui Cantemir, care făcea pe Costin cel mai mare istoric al Moldovei, o aflăm şi azi foarte întemeiată, căci în adevăr el e cronicarul cel mai însemnat, cu care numai Neculce se poate alătura, dar căruia îi lipseşte cultura pe care a avut-o Miron.
Povestirea lui Miron Costin a fost continuată de alţi doi cronicari, care au lăsat materialul lor în posesia fiului lui Miron. Aceştia sunt Dubău şi Damian.
Tudosie Dubău a ocupat funcţiuni din ce în ce mai mari, a fost odată tovarăş în luptele politice cu Miron Costin, când au răsturnat pe Antonie Ruset (1678); dar mai târziu îl vedem în buni termeni cu Constantin Cantemir şi luând postul de mare logofăt.
Vasile Damian a fost o persoană mai obscură, a ocupat funcţiuni modeste, ca aceea de logofăt al treilea. Cronica lui, de care s-a servit Nicolae Costin, s-a publicat de N. Iorga în Studii şi documente (vol. III).
Contemporan cu Miron Costin a fost Nicolae Milescu.
Născut pe la 1625, Nicolae Milescu se duse încă de tânăr la Constantinopole, unde învăţă cu Gabriel Vlasios: teologia, filozofia, literatura; iar în Italia studie ştiinţele naturale.
Venind în ţară, el ocupă diferite posturi, ajungând să-şi creeze o situaţie politică strălucită. Fu amic cu Vasile Lupu, cu George Ghica, cu Ştefăniţă fiul lui Lupu. În timpul domniei acestuia însă, el încearcă să provoace o schimbare de domn. Faptul fu descoperit şi vodă porunci să i se taie nasul, poruncă executată, precum ne spune Neculce, chiar cu hangerul domnului. Atunci se duse prin străinătate ca să încerce a se vindeca şi – tot după spusa lui Neculce – „a găsit acolo un doftor de-i tot slobozea sângele din obraz şi-l boţea la nas şi aşa, din zi în zi, sângele se închegă de i-au crescut nasul la loc; iar când au venit aici în ţară numai de abea s-au fost cunoscând nasul că-i tăiat”.
A fost câtva timp agentul lui Grigore Ghica – domnul Munteniei – la Constantinopol, dar l-a trădat în interesul lui Şerban Cantacuzino.
Mai târziu fu trimis de George Ştefan la Stockholm, apoi se duse în Rusia, unde intră în relaţiuni cu oamenii cei mai de frunte, scrise ruseşte, greceşte, traduse diferite cărţi.
La 1674, fiind trimis de ţarul Rusiei în China, se duse la Peking, unde învăţă şi chinezeşte. Călătoria a ţinut vreo trei ani. Întorcându-se a făcut o descriere a călătoriei şi a Chinei.
Muri în 1714.
Milescu a scris mult, dar a publicat puţin. În Introducere în istoria limbii şi literaturii de Al. Philippide se citează 19 scrieri, dintre care o mare parte se găsesc în diferite arhive şi biblioteci din Rusia. Scrierile acestea sunt foarte variate: religioase, istorice, geografice ş.a. E păcat că toate sunt în limbi străine: greceşte, ruseşte, slavoneşte.
E adevărat că locul său nu e tocmai potrivit aci, dar tot aşa de puţin potrivit ar fi fost la literatura religioasă, din cauza varietăţii operei sale.
ÎN MUNTENIA
Cea mai veche cronică muntenească este a lui Moxa.
Mihail Moxa sau Moxalie a trăit în prima jumătate a secolului XVII şi a lucrat la pravila cea mică a lui Matei Basarab. El a scris şi o cronică rămasă multă vreme necunoscută. Un profesor rus, Gregorovici, a cumpărat-o în Bucureşti şi a publicat o parte din ea în anul 1859. De la el manuscrisul (in 8 – 101 foi) a ajuns în muzeul Rumiantzov din Moscova. Acolo l-a copiat Grigore Tocilescu în anul 1877 şi a trimis copia lui Hasdeu, care a publicat-o în Cuvente den bătrâni, (vol. I, 1878).
Titlul este: De-nceputul lumiei de-ntâiu. E un fel de istorie universală.
Începând de la facerea lumii, vorbind de asirieni, egipteni, perşi, trecând apoi la romani, face istoria republicii pe scurt; apoi înşiră împăraţii de Apus şi de Răsărit, până la stabilirea domniei turceşti în Europa şi termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la 1489.
Într-un pasagiu al cronicii, autorul ne spune că se numeşte Moxa, că e călugăr şi a scris în anul 1620 servindu-se de izvoade slavoneşti.
Lucrarea lui e o compilaţie după diferiţi scriitori, dintre care cel mai însemnat este Constantinos Manasses, bizantinul, în traducere slavonă. Deşi limba e încărcată cu slavonisme, lucrarea e însemnată prin faptul că e cea mai veche cronică scrisă româneşte din câte cunoaştem până acum.
Cronici privitoare la trecutul principatului ni s-au păstrat numai amestecate în compilaţiile din a doua jumătate a secolului XVII. Aceste compilaţii au ieşit din interesele a două familii sau grupe de familii boiereşti din Ţara Românească. Lucrul l-a observat pentru prima dată N. Bălcescu şi apoi l-au cercetat I.G. Sbiera (Mişcări culturale) şi N. Iorga (excursul II din Ist. lit. rom. sec. XVIII, vol. II). Dorinţa de a fi glorificate, de a-şi atribui partea frumoasă în luptele şi intrigile pentru domnie, care aduc aşa de dese schimbări de domni în acest secol; iată punctul de plecare, raţiunea de a fi, am putea zice, a cronicilor pe care le cunoştea sub numele lui Stoica Ludescu, Constantin Căpitanul şi Radu Greceanu. Ludescu scrie pentru familia Cantacuzinilor, Căpitanul scrie pentru Băleni, duşmanii acestora, iar Greceanu scrie în special pentru gloria lui Brâncoveanu.
Stoica Ludescu a fost un om de casă, „slugă bătrână” zice el, al familiei Cantacuzinilor. El a scris istoria principatului până în anul 1688. Paternitatea lui Ludescu a stabilit-o d-l N. Iorga („Analele Academiei”, XXI, 334); iar indicaţii biografice dă în Istoria literaturii, sec. XVIII (volumul II).
Cronica aceasta nu e publicată decât în parte în „Magazinul istoric” IV, 231, fără nume de autor. Se află în colecţiunea Academiei (mss. no. 180 şi 196).
Sub numele lui Constantin Căpitanul s-a publicat pentru prima dată o cronică în „Magazin istoric” al lui Laurian şi Bălcescu (vol. I, 1845). Aron Densuşianu (în Istoria literaturii) afirmă pentru prima dată că sub acest nume trebuie să fie înţeles Constantin Căpitanul Filipescu. Această afirmaţie o contestă I.G. Sbiera (Mişcări culturale), care crede că nu poate fi vorba de acest boier, iar acest Constantin nu e autor al cronicii, ci simplu copist, lucru pe care-l bănuia şi Bălcescu în 1845. D-l N.Iorga primeşte părerea d-lui Densuşianu, socoteşte că nu poate fi pusă la îndoială şi chiar publică o ediţie a cronicii, dând şi portretul lui Constantin Căpitanul Filipescu (Buc. 1902).
Acest Constantin Filipescu, născut pe la anul 1655, a fost om cu oarecare învăţătură, dar mai mult cu cunoştinţă de oameni, fiind de tânăr ocupat în funcţiuni la Curte. Persoană de încredere a lui Şerban Cantacuzino, a fost trimis de acesta în Ardeal, să se întoarcă cu ginerele lui, cu Grigore Băleanu. Totuşi în cronica sa, îl vorbeşte de rău foarte des. A murit, zice d-l Iorga (Ist. sec. XVIII, vol. II) în 1696.
Cronica cunoscută sub numele lui începe cu domnia lui Radu Negru, pe care o stabileşte la anul 1290. În acest prim capitol el spune că „moşii şi strămoşii românilor venise de la Roma”. După Radu, pune pe Mihail Vodă, Dan Vodă, Alexandru Vodă şi ajunge la Mircea Vodă. Astfel urmează cu povestirea faptelor domnitorilor, luându-se de pe izvoare interne şi mai rar străine, până la anul 1688.
Radu Greceanu a ocupat funcţiuni şi s-a îndeletnicit cu lucrări literare pe timpul lui Şerban Cantacuzino şi pe timpul lui Brâncoveanu. De la dânsul au rămas diferite lucrări religioase: Mărgăritare adică cuvinte de multe realuri a lui Zlatoust (Gură de aur), traduse de Şerban şi Radu Greceanu, care se tipăreşte în 1691; Pravoslavnica mărturisre, care se tipăreşte în 1692.
Însemnătatea cea mai mare a căpătat-o el prin operele istorice. Voind să facă istoria generală a Ţării Româneşti, a compilat cronicile anterioare şi paralel cu această lucrare a căutat să stabilească cronologia ţării după „pisanii, hrisoave şi letopiseţe”. Manuscrisul original, care purta titlul: Letopiseţul de la descălecarea cea dintâiu a românilor şi aşezarea lor în Ţara Românească, s-a pierdut şi compilaţiunea cronicilor a fost tradusă în nemţeşte de Filstich (care a fost pe la 1727-30 director al gimnaziului saxon din Braşov); iar stabilirea cronologiei se află într-un manuscris, ce se ocupă de anii 1215-1667. D-l N. Iorga crede că cronologia e pe nedrept pusă pe socoteala lui Greceanu şi că autorul este stolnicul Constantin Cantacuzino.
În timpul lui Brâncoveanu şi-a întrerupt lucrarea generală istorică, pentru a se ocupa în special de faptele acestui domnitor, pe care le-a povestit în scrierea intitulată: Începătura istoriei vieţii Luminatului şi prea creştinului domnului Ţării Româneşti, Io Constantin B. Basarab V.V. de când D-zeu cu domnia l-au încoronat. Ca funcţionar al domnului se înţelege că nu putea să fie nepărtinitor şi în adevăr îl vedem adesea uitându-şi datoria de istoric, luând greşeli ale domnului şi vorbind cu ură de duşmanii lui personali. Scrierea lui merge până la 1714, căderea lui Brâncoveanu.
Cronica aceasta s-a publicat în „Magazin istoric” (vol. II) şi într-un volum deosebit (Buc., 1906) sub îngrijirea lui Ştefan Greceanu.
Asupra lui Radu Greceanu s-a publicat un mic studiu, de către editorul cronicei (Buc., 1904). Sunt însă o sumă de puncte obscure în activitatea lui istorică.