(1848-1870)
Vasile Alecsandri (1819-1890), este fiul vornicului Vasile Alecsandri, italian de neam şi al Elenei, născută Cozoni, tot de neam italian.
Credem că nu se poate pune temei pe afirmaţia unora că nu de origină italiană îi era familia, ci de origine evreiască. Aceasta s-a produs în vremea luptelor pentru unire, când se vorbea despre candidatura lui Alecsandri la tronul Moldovei. Cine ar vrea să cunoască chestia, poate găsi amănunte în studiul lui I. Chendi („Voinţa Naţio nală”, foileton 1904; apoi în volumul Foiletoane) şi în broşura lui Al. Dumitrescu (Despre Alecsandri, data naşterii şi originea sa Buc. 1905).
Învăţătura şi-a început-o în casă cu călugărul Gherman şi a urmat-o la şcoala franţuzească a lui Cuenim, unde a fost coleg cu Kogălniceanu şi cu Millo. În 1834 s-a dus la Paris ca să înveţe medicina. A plecat însoţit de Al. Cuza şi Nicolae Docan, con duşi toţi de un grec, Furnurachi. Acolo Alecsandri s-a pregătit pentru examenul de bacalaureat în litere cu profesorul Cotte şi a trecut bine acest examen. S-a înscris şi a urmat câtva la medicină, dar n-a putut continua. A încercat dreptul şi apoi mate ma ticile, dar nu a putut stărui nici în aceste direcţii; de aceea s-a întors la studiile literare, a studiat clasicitatea veche şi pe cea franceză şi a scris câteva poezii în franţuzeşte, primele lui încercări poetice.
Amănunte despre prima parte a vieţii sale, înainte de 1848, se găsesc în studiul d-lui G. Bengescu („Convorbiri literare” an. XX, XXI, XXII).
În 1839 s-a întors în ţară şi a publicat întâi o nuvelă Buchetiera din Florenţa în revista lui Kogălniceanu „Dacia literară” (1840).
Fiind închisă revista şi pierzând pe mama sa, trăieşte câtăva vreme retras la munţi, unde adună poezii populare pe care avea să le dea la lumină mai târziu cu atât efect. Culegând aceste comori ale geniului popular, se inspiră şi dânsul şi scrie poezii ca Baba Cloanţa, Strunga şi altele.
Numit în 1840, împreună cu Negruzzi şi Kogălniceanu, director al teatrului, Alecsandri se hotărî să creeze teatrul român, mai ales că înţelegea cât de mare impor tanţă are scena pentru mişcarea politică. El făcu din piesele sale o armă de luptă, lovind mai ales acea pătură din societatea care se arăta refractară la ideile de reformă şi progres. Începându-şi piesele originale cu Iorgu de la Sadagura, dete canţonete, vode viluri, farse, comedii, drame.
Întemeietor al revistei „Propăşirea” cu I. Ghica, Kogălniceanu ş.a., el suferi de loviturile ce se îndreptau împotriva acestei publicaţii şi se alipi din ce în ce mai mult de cei care făceau opoziţie lui Mihai Sturdza.
În 1846 şi 1847 călătoreşte prin Orient şi prin Italia. În acest timp el scrie primele poezii de amor, închinate logodnicei sale Elena Negri, pe care a avut durerea s-o piardă în mai 1847.
În 1848 Alecsandri fu dintre tinerii care voiau să introducă oarecare reforme democratice; dar guvernul, după ce dete voie să se ţină o întrunire publică, luă măsuri severe contra conducătorilor, arestă pe unii din ei, pe alţii îi sili să plece la ţară ori să se exileze în străinătate.
Atunci Alecsandri răspândi în foi volante poezia sa Deşteptarea României.
Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare!
şi se retrase pentru câtva timp la o familie în jud. Neamţ. Apoi trecu în Bucovina, unde se adunară la moşia familiei Hurmuzachi o sumă de tineri prieteni, cum era C. Negri ş.a. De acolo, călători prin Transilvania şi apoi porni în Orient după ce scrisese poezia sa Adio Moldovei.
În 1849 se întoarce în ţară şi reia relaţiile sale cu bucovinenii, devenind unul din colaboratorii obişnuiţi ai gazetei pe care o redactau fraţii Hurmuzachi „Bucovina”. Aci publică el din poeziile sale mai vechi şi începu a da la lumină culegerile din tezaurul poetic al poporului ca Mioara, Codreanul ş.a.
Anii 1850-52 îi închină mai ales teatrului. Din această epocă datează vreo opt piese mai mari sau mai mici, între care faimoasele comedii Chiriţa la Iaşi (1850) şi Chiriţa în provincie (1852).
În 1853, pleacă la Paris, unde tipăreşte poeziile sale, adunându-le într-un volum cu titlul expresiv de Doine şi lăcrămioare; apoi, după ce petrece vara la Biaritz pe malul Atlanticei, porneşte la o călătorie mai lungă; în Africa. Pornind din Bayonne (sept. 1853), străbate sudul Franţei şi regiunea Pirineilor, apoi de la Marsilia cu vaporul ajunge la Gibraltar, de unde trece în Maroc, merge călare de la Tanger la Tetuan, şi apoi se întoarce spre a vizita cele mai vestite oraşe ale Spaniei (Cadix, Grenada, Cordova, Madridul). Şederea lui la Paris şi călătoria aceasta sunt interesante şi pentru istoria şi pentru literatura noastră. În Paris a căutat, cu alţi români ce şedeau acolo, să facă cunoscute ţările lor şi să atragă bunăvoinţa oamenilor politici pentru cauza română. În călătorie a scris poezii, a adunat notiţe, care se vor adăuga la operele lui de până acum.
Întorcându-se în ţară în 1854, făcu pregătiri pentru scoaterea unei reviste, dar nu izbuti să dobândească învoirea cenzurei decât tocmai pentru ianuarie anul următor.
Atunci apăru „România Literară”, sub direcţia lui V. Alecsandri. Din nefericire, ea nu trăi decât până la finele anului, căci fu suprimată.
În vremea aceea, evenimentele se precipitau, ca să zicem astfel, pentru români. Războiul Crimeei făcu să înceteze ocupaţia rusească a principatelor şi dete oarecare speranţe poporului român că-şi va schimba soarta. După căderea Sevastopolului, Alecsandri călători pe teatrul războiului şi scrise o poezie, pe care o termină cu expri mare acestor speranţe:
O Doamne fie! fie ca sângele vărsat
Pe sub aceste ziduri într-un război turbat
Să dee-o roadă bună, un drept de re’nviere
Pentru a mea ţară scumpă ce zace în durere!
Pacea din 1856 hotărî să se trimită o comisie specială în principate ca să le consulte asupra dorinţelor lor; e epoca divanurilor ad-hoc. Atunci tinerimea din Moldova, în fruntea căreia sta Alecsandri, cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negri ş.a., se devotă cu totul ideii celei mântuitoare; unirea. Atunci scrise Alecsandri, Hora unirii (1857) şi se servi de piese, de canţonete, de vodeviluri pentru a susţine principiile partidului naţional. Aşa este: Păcală şi Tândală (1857), Vivandiera (1858), Ci nel-Cinel (1858).
Membru al Divanului ad-hoc, ministru de externe al căimăcăniei din 1858, el devine om politic şi unul din factorii de căpetenie în mişcarea care aduce pe tronul ţărilor pe colonelul Cuza.
Legăturile de prietenie cu noul domn şi rolul jucat în ultimii ani, desemnară pe Alecsandri să fie trimis pe la cabinetele europene ca să explice şi să susţină faptul împlinirii de la 24 Ianuarie.
Călătoria aceasta pe care a povestit-o el într-o serie de articole (Istoria misiilor mele politice), i-a inspirat şi câteva poezii ca Presimţire, Pilotul ş.a.
Luptele politice din timpul domniei lui Cuza nu l-au prins în vârtejul lor. Erau prea violente, prea amestecate cu patimi personale pentru ca să le poată susţine un temperament ca al lui Alecsandri. Totuşi ele avură ecou în unele scrieri ale sale şi în deosebi în piesele de teatru. Clevetici ultra demagogul şi Sandu Napoilă ultra-retro gradul (1861), două monoloage care zugrăvesc cele două extreme ale principiilor politice care se aflau pe atunci faţă în faţă, arată în acelaşi timp că autorul lor ar voi o stare de mijloc, o echilibrare. Chestiunea rurală se oglindeşte în Lipitorile satelor (1863), în care zugrăveşte o parte din suferinţele sătenilor. Aceeaşi chestiune o vedem amestecată, într-un mod cam confuz, în Rusaliile (1863), unde introduce şi o serie de satire împotriva diferitelor sisteme lingvistice.
După 1866 se retrage din politica militantă. Fu unul dintre primii colaboratori ai revistei „Convorbiri literare”, în care apărură Pastelurile şi Legendele.
Când veni războiul din 1877, Alecsandri regăsi în sine toată vigoarea tinereţei ca să cânte faptele soldaţilor români, dându-ne pe Peneş Curcanul, Balcanul şi Carpatul ş.a. Când în 1878, societatea limbilor romanice din Montpellier publică un concurs pentru un câtec al gintei latine, el izbuti cu lucrarea sa să câştige cupa şi să dobândească o mare victorie pentru neamul său. Scrisese apoi piese: Despot-Vodă (1879) şi Fântâna Blanduziei (1884). În 1884 se duse ca ministru plenipotenţiar la Paris, unde, după câţiva ani, se îmbolnăvi şi venind în ţară muri la Mirceşti lângă faimoasa luncă, pe care a cântat-o cu atâta talent.
Activitatea literară a lui Alecsandri e foarte întinsă şi foarte variată.
În traiul său pe la ţară, în călătoriile prin Ardeal şi Bucovina, adună poezii popu lare, pe care le publică mai întâi separat (1852-1853), apoi într-un volum mare (1866). Le-a publicat cu oarecare modificări ce ne spune că le-a „întocmit”. Aci stă defectul lui; dar are marele merit că a fost cel dintâi care a atras atenţia atât în ţară cât şi în străinătate asupra muzei poporului.
Mai înainte de a le publica, el s-a inspirat dintr-însele şi a luat idei, simţiri şi mai presus de toate limba lor minunată, înţelegând că poeţii anteriori luase o cale greşită, de vreme ce căutau inspiraţiunea în izvoare străine.
Alecsandri a îngrijit apoi publicarea în colecţii complete a scrierilor sale.
Prima lui colecţie se numeşte Doine şi lăcrămioare, la care putem adăuga ediţia de mai târziu Mărgăritărele.
Doinele cuprind poezii cu subiecte şi cu ton popular. Vom cita: Sora şi hoţul, Andrii Popa, Baba Cloanţa.
Lăcrămioarele sunt poezii lirice de caracter intim, în legătură cu primul său amor. Le-a adunat pe toate, punându-se în frunte poezia atât de cunoscută Steluţa.
Mărgăritărele cuprind poezii de amor şi poezii ocazionale. Cele mai fru moase sunt: Deşteptarea României şi Sentinela română. Această bucată, publicată întâia oară în „România literară” (1855) este prima lui poezie mare; mare şi ca dezvoltare şi ca importanţă a subiectului. Aci el înfăţişează într-un simbol rolul neamului românesc în istorie, arătând, în momentele în care se vorbea în toată diplomaţia europeană despre situaţia celor două principate, că neamul lor a fost paza occidentului:
Să trăieşti ostaş române,
Stâlp al lumii apusene!
Tu cu braţul tău armat
Pasul soartei ai schimbat.
Pastelurile sunt socotite de mulţi drept cele mai desăvârşite creaţiuni ale lui Alecsandri. Ne înfăţişează natura cu toate frumuseţile ei, natura veselă şi plăcută, iarna ca şi vara, pe furtună ca şi pe senin. În natură el caută viaţă, nu voieşte linişte, nemiş care. Descripţiile nu sunt numai descripţii de peisage; omul are un însemnat loc în aceste minunate tablouri. Scenele sunt reale, dar sunt numai vesele. Aşa era firea lui, aşa a văzut şi simţit. Ţăranii din Pasteluri vor cânta, vor face glume, vor îndemna boii de la plug sau de la car, fetele vor râde torcând sau venind de la apă cu cofiţa, sglobii şi încântătoare; niciodată nu vom întâlni gemete, nu vom avea pe ţăran plângând de as primea silei, de lipsa hranei şi a lemnelor. Mai toate sunt cunoscute, ca Sfârşit de toamnă – Concertul în luncă – Plugarii – Iarna şi altele.
Legendele cuprind o serie de lucrări cu ton epic, unele dezvoltând subiecte istorice naţionale, altele, subiecte închipuite.
Legenda Rândunicăi şi Legenda Ciocârliei povestesc în frumoase versuri cum atât una cât şi alta au fost nişte încântătoare „jumătate fete şi jumătate flori”, care s-au prefăcut în păsări. Dan căpitan de plai e poate cea mai reuşită. Figurile lui Ursan şi a bătrânului Dan ne apar ca nişte trăsături supraomeneşti, luptele lor sunt din dome niul închipuirii, dar ne plac, ne entuziasmează prin modul cum sunt arătate. Dumbrava roşie este înfăţişarea luptei lui Ştefan contra lui Albert, regele Poloniei, învingerea polonilor şi înjugarea lor la pluguri, ca să are un loc ce va deveni Dumbrava roşie, adică pădurea sângelui. Cuprinde multe frumuseţi, dar nu are destulă proporţiune. Partea introductivă, e prea lungă, iar lupta (fondul real al poemei) prea scurtă, şi figura eroului principal, a lui Ştefan ne apare mai mult în descriere decât în acţiune. Grui Sânger e o povestire romantică, având ca fond ideea că pentru Dumnezeu căinţa preţuieşte tot atât cât şi nevinovăţia. Un tâlhar crud ucide fără să vrea pe tatăl său. Cerul îl pedep seşte a trăi ani îndelungaţi şi a căra în gură apă din vale ca să ude o buturugă până va înverzi. Tocmai când ducea ultima picătură întâlneşte o pasăre care aproape murea de sete i-o dă. Atunci Dumnezeu îl iartă. Aci aflăm un blestem, care, pus alăturea cu al lui Bolintineanu din Mihnea şi baba, e dintre cele mai frumoase din literatura noastră.
În genere, putem zice de compunerile lui istorice că ne arată persoane cu totul idealizate, dar înfăţişând trecutul măreţ, el nu pune în faţă micimea prezentului ca Eminescu, ci găseşte numai un prilej de a-şi cânta ţara.
De aceea tot ce se produce mare în vremea sa îl entuziasmează şi găseşte accente energice la bătrâneţe ca să cânte luptele de la 1877 în poeziile din colecţia Ostaşii noştri. Cu acelaşi meşteşug artistic, el face un corp din diferitele bucăţi inspirate de diferitele momente ale luptelor din acel timp, punând în frunte o frumoasă alegorie, în care înfăţişează lupta între neamul nostru, reprezentantul creştinismului şi al civilizaţiunii, şi între turci, reprezentanţii păgânităţii şi ai barbariei:
Nevoie ai de o cârje ruina să-ţi supoarte,
Căci eşti acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
Alecsandri a scris foarte mult şi pentru teatru. Activitatea lui pe acest teren se poate împărţi în două. În prima, intră lucrările lui de la 1840 până la Despot-vodă; în a doua ultimele lui trei piese.
Afară de Cetatea Neamţului, Lipitorile satelor, Sgârcitul risipitor, care sunt drame, Alecsandri ne-a dat numai lucrări din domeniul comediei.
Cântecele comice înfăţişează diferite tipuri, care începeau să dispară în timpul său şi care astăzi nu se mai găsesc. Aşa avem: Mama Angheluţa ştiinţa medicală din acele vremuri; Herşcu Boccegiul evreul care face comerţ ambulant; Surugiul amin tind timpul căruţelor de poştă cu toată poezia şi cu toate neplăcerile lui; Barbu Lăutaru, arătând rolul jucat de lăutari în viaţa boierimei trecute; Vivandiera, amin tindu-ne o funcţiune militară desfiinţată demult. Prin urmare în cele mai multe aflăm importante documente pentru trecutul societăţii noastre.
Operetele, vodevilurile şi comediile au de scop toate să biciuiască diferite obice iuri ridicole din societate, să lovească atât pe cei care voiau să rămâie în deprinderile trecutului cât şi pe cei ce umblau după reforme nepotrivite sau greşite, să combată într-un cuvânt exageraţia, în orice direcţie s-ar manifesta. Între acestea sunt: Iorgu de la Sadagura, Coana Chiriţa, Piatra din casă, Milo director. În mai toate, caracterele sunt slab desemnate; acţiunea e vie, dar constă mai mult din fapte ce impresionează în mod fizic; iar ca ultim resort pentru a produce râsul are stricarea limbii şi de aceea mai în toate piesele avem un grec, un ovrei, un neamţ, un ţigan. Aceea pe care o preţuieşte el mai mult este Boeri şi ciocoi, dar se observă în ea multe lipsuri.
A doua categorie a pieselor sale cuprinde: Despot Vodă, Fântâna Blandu ziei, Ovidiu.
În toate a căutat să idealizeze persoanele. Aventurierul Despot nu e înfăţişat ca un om superior; Horaţiu poetul spiritual, dar senzual ne apare ca un visător şi ca un iubitor al idealului; iar desfrânatul autor al Artei amatorie, pudic ca o vestală şi viteaz ca un cavaler din evul mediu, care porneşte o luptă pentru Dieu et Madame. Culoarea locală e mai bine zugrăvită în Despot; dar în celelalte două are multe neajunsuri şi lucruri netemeinice în înfăţişarea societăţii romane.
În schimb versurile şi cugetările sunt adevărate mărgăritare pentru literatura noastră.
Alecsandri, mai ales la începutul caierei sale literare, a scris şi lucrări în proză.
Sunt mai ales nuvele şi povestiri ale călătoriilor prin ţară sau prin alte părţi (Bu chetiera de la Florenţa, O plimbare în munţi, Călătorie în Africa); sunt însă şi câteva satire sociale, cum e Istoria unui galben şi a unei parale, în care forma adop tată este atrăgătoare, dar digresiunile sunt preal ungi şi cu intersul adesea puţin susţinut.
*
Alecsandri a avut un rol mare în dezvoltarea literaturii noastre: în timp de 40 de ani el a stat în primele rânduri ale scriitorilor. În această vreme activitatea sa a fost din cele mai variate: a scris poezie intimă, a slăvit trecutul patriei, a descris frumuseţile naturale ale ţării sale, a adunat comorile literaturii poporane, a fost creatorul teatrului şi în special al literaturii dramatice în România, în fine, opera sa este în legătură directă cu tot mersul înainte al poporului românesc din momentul în care a început să scrie.
Eminescu l-a numit „rege al poeziei”. Acest epitet a inspirat d-lui Iorga titulatura de „regalitatea literară” a lui Alecsandri pentru vremea dintre 1846-66. Noi am făcut dintr-însul principala figură a epocii dintre 1840-1870, care în adevăr trebuie să poarte numele său, pentru că – în poezie în special – nimeni altul nu se ridică la înălţimea lui Alecsandri şi nici un nume de poet nu este în această vreme aşa de obşteşte respectat şi preţuit şi nimeni nu are o operă aşa de complexă ca a lui.
*
În această epocă a lui Alecsandri deosebim două părţi: una până la 1859, alta de aci până la sfârşitul ei.