Istoria literaturii române

ANECDOTELE ŞI SATIRELE

Poporul are numai vorba snoavă, ca să numească şi anecdota şi satira, dacă e în proză. Satirelor în versuri le zice glume. În unele părţi se întrebuinţează vorba poveşti în loc de snoave.

În poporul nostru circulă puţine anecdote istorice; cele mai multe sunt satirice. Ele cuprind povestirea scurtă a unui fapt, cu o încheiere în care scânteiază gluma sau înţepătura (la pointe). Ispirescu le-a dat în proză, căutând să se apropie cât mai mult de forma în care se zic. Anton Pann le-a pus în legătură cu proverbele şi le-a versificat, publicându-le sub titlul de Povestea vorbei. Tot în versuri le-a scris d-l T. Speranţia, dar d-sa le-a dat o dezvoltare mai mare decât au în gura poporului şi a introdus sau episoade secundare sau descripţii amănunţite. De aceea trebuie să socotim colecţiile d-sale ca lucrări personale, deosebite de spiritul poporului, mai ales că în volumele din urmă sunt introduse şi subiecte de prin cărţi şi ziare. Din punctul de vedere al unei fidelităţi relative de reproducere se pot lua colecţiile publicate de Dumitru Stăncescu şi de S.Fl. Marian.

Cu privire la fond se pot forma două grupe: satira la adresa popoarelor conlocuitoare sau vecine; satira socială.

Dintre toţi străinii cu care poporul nostru a fost în contact în decursul vremurilor, desigur că ţiganii ocupă locul de căpetenie în producerile spiritului satiric poporan. Poporul român în snoavele şi glumele sale în versuri, consideră pe ţigan că este isteţ din fire, dar că vrea să se arate prost pentru a se folosi de această situaţie. Fiind sărac şi trăind sau ca rob sau ca rătăcitor, hrănindu-se din ce putea aduna, jucând ursul sau îndeplinind alte îndeletniciri puţin însemnate, ţiganul are puţine trebuinţe. Haine, obiecte uzuale, lucruri de mâncare mai bune nu se găsesc la ţigani, ba chiar nu le cunosc şi satira poporană spune că nu ştiu ce e bostanul despre care un român zice că e un ou de cal, nu ştiu ce e peştele şi de aceea, la Blagoveştenie, ei mănâncă broaşte, pe care le numesc

Caracaticioare
Cu patru picioare.

Ţiganul – din satirele poporane – e hoţ, deşi adesea se laudă cu cinstea; e leneş; e fricos, însă îi place să-şi laude curajul. Viaţa de nesiguranţă şi de sărăcie, pe care a dus-o, îl face să trăiască cu iluzii şi visuri.

Asemenea idei se reflectă în anecdotele şi snoavele despre ţigani. Mai este însă una foarte curioasă: că ţiganii şi-au mâncat biserica. Ei şi-au clădit-o astfel:

Se gândiră, se sfătuiră,
Să facă d-o sfântă mănăstire.
S-o facă din lemn? Putrezeşte.
S-o facă din fier? Rugineşte.
S-o facă de oţel? Plesneşte.
S-o facă din zid? Mucezeşte.
S-o facă de caş! Când o bate vântul
Are să curgă untul.

La un Paşte însă, s-au supărat pe popă şi după ce l-au bătut şi-au mâncat biserica. Satira este rezumată şi într-un proverb ce se zice adesea: „Şi-a mâncat credinţa, ca ţiganul biserica”. De unde să vină povestea aceasta? Au crezut unii că e originală; că, adică, observând poporul că ţiganii nu au biserica lor, nici preotul lor, au voit să-şi explice faptul şi au dat răspuns că şi-au mâncat-o. D-l M. Gaster socoteşte că s-a introdus pe calea scrierii şi a trecut în literatura orală. Originea ei ar fi legenda despre un trib arab, care şi-a făcut un idol dintr-o cocă de curmale şi de lapte şi l-a mâncat.

După anecdotele şi satirele privitoare la ţigani, cele mai numeroase sunt cele despre evrei. Punctele de plecare ale acestor povestiri sunt trei: deosebirea fundamentală între religia evreului şi a românului; spiritul comercial şi de economie, care au contrastat cu nepăsarea românului; frica.

Asupra acestei părţi a satirei poporane d-l Schwartzfeld a scris o broşură (Evreii în literatura populară română) în care rezumă şi explică din punct de vedere evreiesc diferitele povestiri relative la evrei. Acolo găsim şi satira care pune în legătură pe evreu cu Diavolul.

Iese dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul din curechi
Cu jidanul de urechi.

În al treilea rând vin sârbii şi bulgarii. În genere poporul confundă aceste două neamuri şi le satirizează în acelaşi mod. De obicei sârbul sau bulgarul se consideră ca tipul prostiei. Ei pornesc să ia Ţarigradul cu prazul, ei vor să scoată luna din puţ etc.

Satirele cu privire la unguri şi saşi se găsesc la românii de peste munţi. Ungurul e prost, e fricos şi foarte fudul. Sasul este un tip analog cu al sârbului din poezia poporană de dincoace.

Despre nemţi sunt foarte puţine anecdote. Trăsătura caracteristică este beţia; de acolo şi expresia metaforică despre cel ce se îmbată: „A luat luleaua neamţului”.

Grecii se întâlnesc în unele balade ca tipuri de intriganţi şi trădători ai stăpânului (Stanislav Viteazul din col. Teodorescu), dar în colecţiile publicate până acum se află puţine anecdote relative la ei.

Satira socială este foarte bogată. Trebuie să notăm însă că pentru a o cunoaşte nu ne putem mărgini numai la anecdote şi la glume în versuri, trebuie să cuprindem şi multe strigături, care au în vedere defecte şi vicii de-ale diferitelor categorii şi grupuri sociale.

Vom găsi multe satire la adresa femeilor leneşe, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iată un exemplu din cele mai reuşite:

La mândruţa jucăuşă
E gunoiul după uşă.
La mândruţa-n joc bărbată
Curtea nu e măturată;
La mândruţa-n joc voinică
Spală oala, tu, pisică!

Ţăranul râde şi de femeile ce se sulimenesc şi de cele cicălitoare; dar despre babe are un număr foarte mare de anecdote.

Bărbaţii leneşi, brutali cu soţiile lor, beţivii sunt şi ei obiectul satirei poporane. Din anecdotele privitoare la beţie au scos Anton Pan şi d-l Speranţia un material foarte bogat.

Dintre satirele ce s-ar putea numi profesionale, mai numeroase sunt cele relative la preoţi. Poporul nostru ţine foarte mult la religie, dar de vreme ce „cele sfinte nu se spurcă”, îndată ce a văzut un păcat cât de mic la popă, îl exagerează şi-l împodobeşte în toate chipurile, cum îi dictează fecunda lui imaginaţie.

Zgârciţii, ambiţioşii, lăudăroşii găsesc şi ei, în literatura poporului, satire care îl privesc.

PROVERBELE

Proverbele sunt producţiile poporane cele mai întrebuinţate şi care intră foarte des în vorbirea şi scrierea orăşanului ştiutor de carte.

Definiţia proverbului nu e uşor de dat. Se zice de obicei că e o sentinţă scurtă, care a devenit populară, trecând în uzul comun şi în care se vede înţelepciunea unui popor. Aşa fiind el e sinonim cu adagiul, apoftegma, aforismul, preceptul, maxima.

Cea mai veche colecţie de proverbe este cea cuprinsă în Vechiul Testament şi atribuită lui Solomon. Aceasta şi alte colecţii de acelaşi fel au fost cunoscute în vechea noastră literatură: parte din ele au intrat şi în popor, dar el le-a numit cu numele grecesc de parimii sau cu cel slavon de pilde. Cuvântul din urmă însemna şi alegorie, ca şi expresia „Hristos vorbea în pilde”. Pentru ceea ce se înţelege în literatură prin „proverbe”, poporul întrebuinţează mai ales vorba „zicătoare”. Zic „mai ales” fiindcă se aude câteodată şi vorba „pildă” şi alte expresii mai complicate.

În ce priveşte pe scriitori, d-l I. Zanne (în prefaţa primului volum al colecţiei sale de proverbe) înşiră peste zece numiri deosebite. Din acea înşirare se vede că primul autor care a întrebuinţat cuvântul proverb este Dimitrie Ţichindeal, fabulist bănăţean, ca unul care a fost în contact cu cultura latină.

Proverbele sunt o parte foarte preţioasă a literaturii poporane, pe de o parte, pentru că vedem în ele ideile stratului poporan, pe de alta pentru că se păstrează nemodificate ca formă şi ne dau exemple vechi de limbă.

După construcţia sintactică, se deosebesc proverbe propriu-zise şi locuţiuni proverbiale. Proverbele propriu-zise sunt fraze sau propoziţii întregi:

Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Obrazul subţire cu mare cheltuială se ţine.

Locuţiunile sunt frânturi de propoziţii compuse dintr-un verb care se schimbă după numărul şi persoana cerută de convorbire. În colecţii ele se scriu cu verbul la infinitiv.

A fi lup bătrân.
A avea urechi de lup.
A sta drept, ca funia în traistă.

După stil, iarăşi avem de o parte pildele şi de alta maximele.

Maximele sunt proverbele care formulează un adevăr sau o constatare de fapt, ca şi maximele din literatura cultă şi uneori sunt chiar introduse din aceasta în popor.

Cu cine te aduni, te asemeni.
Fă bine să-ţi auzi rău.

Pildele sunt adevărate numai în sens figurat şi acestea sunt cele mai numeroase din proverbele poporului nostru.

Lemnul strâmb focul îl îndreaptă.
Mai bine azi un ou decât la Paşti un bou.

În privinţa ideilor cuprinse într-însele, avem o mare varietate. Ca să se conducă cineva în acest haos al miilor de proverbe, se cere o clasificare sigură. Lucrul e greu, totuşi el a fost încercat de primul culegător de proverbe, care şi-a tipărit culegerea. E vorba de Anton Pann de la care avem Povestea vorbei, 1847. El le aşază după ideea generală la care se raportă: despre mâncare, despre băutură, despre minciună, despre laudă etc. D-l Zanne găseşte că clasificarea aceasta are neajunsul de a sili pe culegător să repete de mai multe ori acelaşi proverb şi încearcă o alta mult mai complicată şi cu oarecare însuşiri ştiinţifice, deşi nu pe deplin reuşită.

D-sa le împarte în cinci mari categorii: natură fizică (meteorologie, animale, plante), omul, viaţa fizică a omului, viaţa socială, viaţa intelectuală şi morală. La acestea se adaugă proverbele istorice şi cele relative la credinţe şi obiceiuri.

În aceeaşi publicaţie se dă la lumină şi prima culegere de proverbe, făcută de Iordache Golescu în 1845 şi păstrată în manuscris.

Unele proverbe arată amintiri istorice:

Cât lumea şi Ardealul (= niciodată)
Coltuc de la Babic (= nimic. Babic era un vestit brutar în Bucureşti)
Trăieşte ca Bimbaşa Sava (= în belşug. Căpitan de arnăuţi pe vremea zaverei).

Altele ne arată părerea poporului despre stări sociale:

Dacă face puiul aripi, la cuib nu-l mai găseşti.
Obrazul subţire cu mare cheltuială se ţine.

Despre viaţa de familie:

Bărbat bun şi usturoi dulce nu se poate.
Poale lungi şi minte scurtă.
Numai tu ştii unde te strânge ciubota.

Despre aparenţa înşelătoare:

Haina nu face pe om mai de treabă.
Cine se reazimă pe umbră, greşeşte.

Despre ambiţioşi:

Şoarecele nu încape pe gaură şi şi-a legat o tigvă de coadă,

precum şi despre diferite viciuri, defecte, porniri sufleteşti ale omului.

Nu orice proverb este o regulă de purtare. Unele sunt simple constatări de fapt; altele sunt satire concentrate; altele sunt prescurtări ale unor anecdote.

Când se zice:

Capul plecat, de sabie nu e tăiat.
Linge mâna pe care nu poţi s-o muşti.
Caprelor, vedeţi voi mugurul de colo? tot voi o să-l mâncaţi,

nu trebuie să se înţeleagă că poporul recomandă să fii umilit, să fii linguşitor şi vânzător, să fii înşelător: el a văzut fapte, le-a judecat şi a formulat asupră-le aprecieri exprimate în stilul plastic al proverbelor.

În ce priveşte proverbele care se trag din anecdote, d-l I. Zanne are grijă să publice şi anecdota respectivă. Aşa proverbul: „Ba e tunsă, ba e rasă”, se explică prin cearta dintre un bătrân şi o nevastă cicălitoare. Trecând pe lângă o livadă cosită de curând, el zice: „parcă ar fi rasă”, ea „parcă ar fi tunsă”. Femeia susţine comparaţia sa cu atâta tărie, încât chiar când soţul o afundă în râu, ea nemaiputând vorbi ridică mâna deasupra capului şi face cu degetul semnul mişcării foarfecelor.

GHICITORILE

Dacă ne luăm după înţelesul cuvântului, ghicitoare însemnează „ceea ce trebuie ghicit”. În popor se mai întrebuinţează şi expresia de cimilitură. D-l Artur Gorovei, în prefaţa colecţiei sale publicată de Academie în 1898, susţine că trebuie să se deosebească bine cele două cuvinte: că ghicitoare este orice fel de chestiune pusă spre a fi dezlegată, deci acesta e un nume generic; şi ghicitorile se împart în: întrebări şi cimilituri. În Moldova şi în Ardeal, d-sa a aflat expresia de cimilitură, pentru o categorie de ghicitori, dar afirmaţia d-sale e contestată, între alţii, de d-l G. Pascu, care susţine că în Muntenia şi în unele judeţe moldovene nu se observă distincţia aceasta şi cei doi termeni sunt echivalenţi.

Întrebările cu răspunsuri sunt de natură religioasă şi au pătruns, desigur, în popor pe calea scrierii. Un exemplu:

Cine nu s-a născut şi a murit? (Adam)
Ce este unul? (Unul este Dumnezeu care stăpâneşte cerul şi pământul).

Cimiliturile (sau ghicitorile propriu-zise) sunt produceri poporane, unele originale, altele venite, cine ştie cum, din alte literaturi. Ele sunt jocuri ciudate, cu care petrec tinerii mai ales iarna, la şezători; sunt metafore sau grupe de metafore, a căror însemnare nu e evidentă, pentru că comparaţia pe baza căreia se construieşte metafora este, în mod voit, incompletă.

Când zicem:

Săcşori albi
Sub streaşină roşie

şi înţelegem dinţii, vedem că se compară dinţii cu nişte saci, iar gingiile cu o streaşină. Apropierea aceasta de elemente ale văzului, adică comparaţia dintre punct de vedere al culorii (albi-dinţii, alb-sacul, roşie gingia, roşie streaşina) -, este neobişnuită, pentru că dacă sacii sunt de obicei albi, streaşina foarte rar e roşie.

În ghicitoarea care arată biserica:

Tună văgăună
Ciorile s-adună

comparaţia constă în apropierea de elemente ale auzului amestecate cu ale văzului: a) Precum răsună văile, văgăunile când tună, tot aşa răsună satul când se trag clopotele (element al auzului). b) Precum se adună ciorile pe câte un arbore, aşa se adună credincioşii, când sună clopotele (element poate şi vizual, poate şi auditiv, întrucât ciorile şi credincioşii se întâlnesc cu oarecare zgomot).

Câteodată ghicitoarea adună câteva însuşiri de natură fizică şi morală, ale obiectului ce trebuie ghicit, ori se fac comparaţii foarte complicate şi din sfere de cu getare foarte depărtate. Aşa cărbunele este arătat prin următoarea:

Pe apă înoată
Şi în pământ nu putrezeşte.

Ceara trebuie s-o ghiceşti prin următoarea chestiune:

Am o rochiţă
O spăl în foc
Şi-o usuc în apă

pentru că ceara se întăreşte în apă şi se înmoaie la foc.

Cea mai veche colecţie de ghicitori este a lui Anton Pann, intercalată în povestirea: O şezătoare la ţară sau călătoria lui Moş Albu, din 1851. D-l Gorovei citează o broşusă contemporană publicată de dr. T. Stamati în Iaşi. De atunci multe culegeri separate sau amestecate cu alte producţii poporane au văzut lumina tiparului până la cea din urmă a d-lui Gorovei, despre care am pomenit de mai multe ori. Acest gen ciudat de literatură distractivă a fost studiat de către d-l G. Pascu în două volume (1909, 1911), din care ultimul e publicat de Academia Română.

DESCÂNTECELE

În genere, speciile de poezii poporane care alcătuiesc genul didactic se depărtează puţin câte puţin de poezia propriu-zisă şi acest ultim paragraf cuprinde un fel de lucrări care sunt poetice numai prin faptul că se exprimă în versuri, în nişte versuri foarte libere şi foarte neregulate.

Poporul, precum are poezia sa, modul său propriu de a-şi exprima nevoile şi bucuriile, tot astfel pentru boli are medicina sa specială. Această medicină constă în întrebuinţarea unor anumite ierburi, unor masaje şi mai cu seamă unor versuri care se recită cu ocazia aceasta şi se numesc descântece.

Cu aceste mijloace poporul socoteşte că se poate vindeca de diferite boli trupeşti şi sufleteşti. Tot prin ele se poate apăra de efectul farmecelor şi de persecuţia duhurilor rele, în existenţa cărora are o mare credinţă.

Recitarea descântecelor este însoţită de anumite obiceiuri, ce trebuie neapărat să se practice, căci altminteri scade puterea descântecului. Aşa, de exemplu, pentru brâncă, babele ţin în mână cârpă aprinsă sau câlţi şi recită descântecul de trei ori.

În privinţa originii, s-a emis părerea că cele mai multe din descântece şi mijloacele de vindecare sunt moştenite de la romani. Găsim uneori cuvinte al căror sens nu-l înţelegem şi unele, alăturându-se cu vechea mitologie italică, devin clare. Găsim apoi identităţi în unele leacuri. Aşa e întrebuinţarea verzei la durerea de cap, care se găseşte menţionată de Pliniu. Tot aşa cu întrebuinţarea pătlaginei la umflături, despre care vorbeşte iarăşi Pliniu. Pe lângă acestea aveau şi romanii versuri de recitat, păstrate prin tradiţie şi nepricepute de cei ce le spuneau. Se poate însă ca multe din remediile acestea ale medicinei populare să se fi introdus pe calea scrierii în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, cum crede M. Gaster.

Se înţelege că nu vom insista asupra acestor chestiuni, căci ele ies din domeniul literaturii. Trebuie numai să lămurim câţiva termeni.

Obişnuit zicem descântece tuturor producţiilor poporane, care sunt în legătură cu bolile trupeşti sau sufleteşti şi prin care se cheamă un duh bun sau un duh rău în folosul sau împotriva unei persoane. Răposatul S.Fl. Marian în comunicarea făcută Academiei Române la 24 martie 1893, atrage atenţia că această întrebuinţare dă termenului un înţeles prea general şi în parte greşit. Poporul înţelege prin descântec numai poezia prin care se urmăreşte vindecarea unei boli trupeşti a unui om sau a unui animal. Aşa: descântec de bubă rea, de albeaţă, de bube dulci, de brâncă ş.a. Pentru deochi sunt mai ales, foarte multe variante. Vom da, ca exemplu, pe cea culeasă de Alecsandri:

Fugi deochi
Dintre ochi
Că te-ajunge-o vacă neagră,
Cu coarnele să te spargă,
Să te-azvârle peste mare,
În pustiu, în depărtare,
Acolo să pieri,
Ca ziua de ieri,
Ca roua de floare,
Ca spuma de soare,
Iar capul cel deocheat
Să rămâie luminat şi curat
De boală scăpat.

Dar afară de bolile trupeşti care vin de la Dumnezeu, omul trebuie să se apere şi de rele care vin din răutatea semenilor săi: prin vrajă, prin fapt, prin dătătură sau făcătură. Aceste cuvinte sunt întrebuinţate de popor, ca să arate lucrarea unui vrăjitor sau a unei vrăjitoare. Lucrarea are de scop să silească pe cineva a face un lucru pe care nu-l voieşte şi care foloseşte altei persoane sau să despartă pe doi soţi ori pe doi iubiţi sau să aducă boală vitelor cuiva, cu o vorbă să-l nenorocească. Cea mai curioasă dintre vrăji este înfigerea cuţitului.

Eu nu înfig acest cuţit
Nici în lut, nici în pământ,
Ci-l înfig în inima celui ce mi-i împărţit,

zice fata părăsită de iubitul ei, înfigând cuţitul în pământ şi recită un şir lung de versuri de acest fel.

Farmecele sau fermecele sunt poezii care au de scop să facă pe cineva a părea frumos şi a fi plăcut de o anumită fiinţă.

Împotriva vrăjilor şi a farmecelor luptă poporul prin alte descântece numite desfaceri, care trebuie să desfacă ceea ce s-a făcut de vrăjitor sau de duşman.

De aici urmează că S.Fl. Marian făcea patru grupe cu patru numiri deosebite: descântece-vrăji-farmece-desfaceri; socotesc totuşi că pentru înlesnire se poate da primului cuvânt şi sensul generic pe care l-am avut în vedere, când l-am pus în fruntea acestui paragraf.