MOGÂRDICI şi SANDOMIR. (La o mescioară, Mogârdici se-ncearcă să facă o scrisoare. Pe obrazul stâng are cicatricea unei tăieturi adânci.)
MOGÂRDICI (cu figura luminată): Aşa… ba nu… Am sărit o slovă… Care dracului de slovă?… Sandomir, tu eşti cărturar, am scris bine? Dî-a-gî-ă Mă-i-ie, că sî-î-t be-i-ne şi îţ schi-i-u ca-să af-af că-m… că-m… ult aîş da casă af-af…
SANDOMIR (râzând): Cui scrii?
MOGÂRDICI (serios): Ei!… Pe la Braşov, lângă Feldioara…
SANDOMIR: Ei, cui, ei?
MOGÂRDICI: Ei… drăguţei mele… E, şi de ce nu?… Ce râzi? Ce râzi?… Nasul meu nu mai e vânăt ca orşavul de prune…
SANDOMIR (râzând): E frumoasă?
MOGÂRDICI: Cum să nu?… Cam groscioară, cam otova, că nu ai şti unde i-ar fi mijlocul… Mâinile, ca ţurloaiele mele… Şi obrajii rumeni şi tari, să spargi nuci cu cărămida… E zidită din plin şi ai ce săruta… Şi bună, bună, ca smântâna… Eu îi ziceam hai! ea hai!… Of! mi-e dragă, Sandomir dragă!… Să fie trei ani de când n-am văzut-o, mititica!…
SANDOMIR: E româncă?
MOGÂRDICI: Da, săsoaiocă? Doamne, iartă-mă!… Din Săcele… Am lăsat-o la un sas cu anul… Ce râzi? Când vornicul Groza îşi trase oştile, eu îi zisei: Mă duc, Marie! şi mă înecară lacrimile. Şi ea: D-apoi oi umbla sănătos. Şi mă privi blând ca un viţel… Ce râzi?… Că n-o fi ca boieroaicele voastre… Să le faci mototol, ca p-un ştergar, şi să le bagi în sân! Mă crezi?… Eu n-o puteam ridica de jos… Că sus ar fi rămas de nu s-ar fi pus ea jos… U! u! bat-o focu şi norocu!
SANDOMIR (râzând): Şi e cu anu?
MOGÂRDICI: Ai?… Cu anu, fireşte… n-o să fie cu ziua!