MOGÂRDICI, SANDOMIR, CORBEA şi CREMENE.
CREMENE: A, ce mai faci, Mogârdici?… Sandomir? Să fie patru ani de când nu v-am văzut… Cum o duci cu băuturica?
MOGÂRDICI: Slavă Domnului… adevărat Domnului… Neam lăsat şi eu de ea, şi ea de mine…
CREMENE: Cine-ar fi zis?…
MOGÂRDICI: Vodă a zis… Şi ce vrea vodă aia e!… Că mă luă şi mă dete pe mâna a trei pui de zmei… Pâine, brânză, apă şi cal… Şi trei săptămâni mă goniră legat de cal. În ziua întâia, maică, măiculiţa mea, crezui că murisem… A doua zi, murisem şi înviasem… Şi după trei săptămâni, uşurel ca o pană…
CREMENE: Mare minune!…
SANDOMIR: Dintr-un bleau să stoarcă aur!
(Corbea surâde.)
MOGÂRDICI: Ce, mă mutule, nu este aşa?
CORBEA: De n-ar fi fost vodă cum e, tu ai fi fost cum erai…
MOGÂRDICI: Bine, călare, călare… O pornirăm în secuime. Pe mine mă puse în straja întâia, cu cercetaşii, să vestim care pe unde e… Copoi alergând de colo-colo, pe dâmburi, prin mocirle, prin stufişuri… Pământul mi se părea ca-n palmă… Dădui de duşmani, închisei ochii. Mă repezii, fără să vreau, cu vro douăzeci de voinici, ca într-o ocnă. Îi sparserăm. A doua oară ţinui ochii deschişi cât putui. Şi hea ei, hea şi eu. Îi risipirăm… Azi aşa, mâine aşa, până mă deprinsei cu moartea şi începui să trăiesc. Pe noi, moldovenii, ne-a fost aşezat Dumnezeu aşa, că, de voim să trăim, să învăţăm să murim… La rând… fiecare… Că, de-ţi vine rândul, zvârli mâinile într-o parte, pui capul la pământ, şi pace… Ia să vă spui eu una… N-o să credeţi… De frică, îndrăznesc… În fitece noapte îmi zic: Mâine am să mor! Ei şi dacă ăi muri, ce?
CORBEA: Aşa te vreau, Mogârdici!
MOGÂRDICI (ca şi cum ar juca): He-he-he!
CREMENE: Nu pricep aşa prefacere.
MOGÂRDICI: Ce nu pricepi tu?… De mult n-ai văzut pe vodă Rareş!… Când se uită, măsoară. Face semn unuia să iasă. Ţinteşte ochii ca păcura. Şi zice: Viaţa ta, ca şi a mea dopotrivă. De ce ţi-e frică?… Să nu mergi de voi rămânea la urmă… Şi-şi ţine cuvântul… Ei, mă flăcăi, mă, ce e lumea asta? Au un muşuroi de furnici, au un cârd de şoimi. După cum e vodă, e şi ţara! Că nu e ţară ticăloasă nicăieri. Ci domn, crai, chezar, ticăloşi. Eu, beţivul de pe vremea lui Ştefăniţă, ajunsei miaşul cu scările de fier sub Petru-vodă…
CREMENE: Da cin te-a sărutat pe obraz?
MOGÂRDICI: La Feldioara, un cavaler, turnat în fier, c-o sabie dreaptă şi grea… Şi m-am repezit, lac de sânge, pe el… că auzii pe vornicul Groza…Snopeşte-l, Mogârdici, snopeşte-l! Ah! vornicul Groza e şi mare! Dar să-l vezi la mânie! Ca un uriaş se năpusteşte! După ce fărâmarăm oastea craiului Ferdinand, am zăcut la Feldioara ca la două săptămâni… Că de nu zăceam n-aş fi dat peste Maria…
SANDOMIR (râzând): A! îi ticluieşte cărţi…
CREMENE: Ştii să scrii?
MOGÂRDICI: E, e… ceac-pac… nu ca logofătul Toader!
CREMENE: Mie nu mi-a intrat în cap…
SANDOMIR: Dacă nu iubeşti…
CORBEA (pe gânduri): Şi dacă ai iubi?
SANDOMIR: Ce nu face omul când iubeşte! Omul deştept e mai deştept, nerodul e mai nerod. Omul deştept… nu ştie carte? Se pomeneşte într-o bună zi scriind. Nerodul merge pe calea bătută? Se pomeneşte dând în gropi…
SANDOMIR: Ei, pe la voi cum fuse, Cremene?
CREMENE: Cum să fie? Ca pe la tătari… I-am bătut? S-au dus în pustiuri. Ne-au bătut? Am tulit-o înapoi. Şi i-ar i-am bătut, şi iar ne-au bătut, şi iar i-am bătut, până au căzut la pace… Şi-am intrat la dragoste c-o tătarcă…
MOGÂRDICI: Ptiu! Spurcatule!
CREMENE: Nu cum crezi tu… O fetişcană măruntă, subţirică, cu niţel păr bălai, cu ochi mici-mici, pornind de la tâmple în jos. Şase luni a râs fără să-mi dau seama de ce. Când fu să plecăm, eu o sărutai…
MOGÂRDICI: Şi eu am sărutat pe Maria… zău aşa!
CREMENE: …şi ea-mi zise: Tu, moldavska… he, he… (semn că se duce) şi tu… (Semn că nu se mai întoarce.) Şi începu să plângă…
MOGÂRDICI: Maria n-a plâns… De ce n-a fi plâns?
(Râsete.)
CREMENE: O luarăm înapoi. Ea, binişor, se aţinu de oblâncu şelei, şi merse, şi oftă, ca la două ceasuri. Scoase din sân o turtă albă, mi-o dete şi-mi făcu semn… Moldavska… îm… îm… O sărutai. Închise ochii şi mă sărută. O lăsai în drum şi pornii. Mă uitai îndărăt. Ea, acolo. Târziu, întoarsei capul. Ea, ca o mogâldeaţă, acolo. Până n-o mai văzui… Şi aşa!… Dar tu, Corbeo, cum făcurăţi la Obertin?
(Mogârdici se uită să nu vie Petru Rareş.)
CORBEA: La Obertin ne bătu Dumnezeu, nu leşii. Că s’ arătă pe cer o stea cu coadă, cu coada încotro vine Moldova şi cu capul luminos încotro cade Polonia. Şi Tarnovski, hatmanul leşilor, plăti bocitoare să căineze p-ai noştri că vor fi bătuţi… Cum află Petru-vodă, le trase vergele la spate şi le luă la goană. Dădu bătălia şi pierdurăm… Eu căzusem… A trei zi mă deşteptă o nălucă blândă, blândă… o!
SANDOMIR: Aşa a fost să fie.
CREMENE: Da ce e cu năluca ceea, Corbeo?
CORBEA: Nu ştiu.
SANDOMIR: Era frumoasă?
CORBEA: Da.
MOGÂRDICI: Era bălaie?
CORBEA: Da.
SANDOMIR: O iubeşti?
CORBEA: Î…
SANDOMIR: Ai mai văzut-o?
CORBEA: Da.
CREMENE: I-ai vorbit?
CORBEA: Nu.
MOGÂRDICI: Ba eu, s-o văz p-a mea, toată ziulica i-aş vorbi. I-aş zice: Hai! Şi mi-ar răspunde: Hai! (Sandomir şi Cremene râd.) Ce râdeţi?
CREMENE: Şi ce faceţi în tabără?
SANDOMIR: Muncim.
MOGÂRDICI: Ne trudim ciolanele să nu se deprindă cu lenea. (În stânga se aude zgomot.) Vine!
(Câteşipatru şed drepţi.)