PETRU RAREŞ, logofătul BALOŞ, vistiernicul MATIAŞ, spătarul ŞANDRU, doftorul ŞMIL şi cei de mai sus.
(Petru Rareş, cu braţul drept înfăşurat, şi după el vin boierii.)
PETRU RAREŞ (îşi scoate coiful. Se vede o şuviţă de păr alb): Bine, Corbea? (Corbea tace şi dă din cap. Rareş surâde.) Bine, Sandomir?
SANDOMIR: Să trăieşti, măria-ta!
PETRU RAREŞ: (necontenit gesticulează cu mâna a rănită): Semeni cu tat-tău. Da, da, ai cu cine semăna.
LOGOFĂTUL BALOŞ: Începe şi el… ce să facă?
PETRU RAREŞ: La luptă pui capul în piept şi te duci, şi-n urma ta, ceata, şi-ncotro s-aude bu-bu-bu, acolo eşti şi tu şi ceata ta. Tocmai ca tat-tău. Neamul Bubuiugilor… Mogârdici, bine? Mai… (Semn că trage la măsea.)
MOGÂRDICI (ruşinat şi sfios): A! nu, măria-ta!
PETRU RAREŞ (lui Cremene): A!… Tu cine eşti?… Î… Miaşul Cremene… De patru anu nu te-am văzut… Ba, da… v-aţi purtat bine… Mai ales două cete de ţărani… V-aţi coborât prin Buceag? Aţi vânat cai sălbatici?
CREMENE: Vânat, măria-ta.
PETRU RAREŞ: Ce-aţi ucis mai mult?
CREMENE: Armăsari, măria-ta.
PETRU RAREŞ: Aşa e… Ca şi oamenii, armăsarii trec în faţa primejdiei, şi cu copitele lor, de trei ori ca copita calului nostru, bat tina pe loc, în ploaia săgeţilor, până se nomolesc şi-i prind tătarii cu arcanele.
CREMENE: Şi-i mănâncă la chefuri mari…
PETRU RAREŞ: A, da, se zice că au carne dulce, şi tătarii au carne spurcată… (Îl bate pe umăr.) Bine… Bine… O! dacă toţi ostaşii mei ar fi ca voi… aş lua Buda, şi-n locul steagului verde cu cornul de lună pe turnurile ei ar fâlfâi prapurul Moldovei!
LOGOFĂTUL BALOŞ: Au să fie, că au de unde învăţa.
ŞMIL: Dacă-mi dai voie… Nu tot cu mânul ăl rănit… Încă cinci-şase zile… doar n-a fi foc…
PETRU RAREŞ: Te-am adus din Crâm ca să… De ce venişi trei zile după… O! Săraca Maria, doamna tinereţelor mele chinuite!… Să uit… Să mă gândesc la Elena Despotovna… Şi nu pot să uit…
VISTERNICUL MATIAŞ: Dacă omul şi-ar aduce aminte de toate în fitece clipă, pe lume n-ar mai fi decât spânzuraţi şi nebuni…
PETRU RAREŞ: Da, da… Te-am adus din Crâm să-mi fii slugă, şi tu mi-eşti stăpân, Şmil…
ŞMIL: Cine slujeşte e stăpânul adevărat. Sluga face ce vrea sau ce poate. Stăpânul primeşte, că n-are încotro. Vasăzică, el suferă ca să-l slujească altul în loc să se slujească singur. Care vasăzică, stăpânul e slugă şi sluga stăpân… Şi dacă ţi-e slugă Martin şi Neacşu, de ce n-aş fi eu stăpân pe mâna care te doare? Când te slujesc acolo unde te doare, măria-ta te supui… Cine e stăpân şi cine e sluga?
PETRU RAREŞ: Tu, Şmil… glumind strecori adevărurile…
SPĂTARUL ŞANDRU: Dar când măria-sa porunceşte săţi… (Semn că-i taie capul.) Cine e stăpân şi cine e slugă?
ŞMIL (râde): Măria-sa e slugă, căci binevoieşte a-mi lua de pe umeri ceea ce nu-mi face trebuinţă. (Sever.) Nu cu aia, nu cu aia… Măria-ta… Am să ţi-o leg de gât…
PETRU RAREŞ (surâzând): Şmil, aşa vorbeai cu părintele meu, Ştefan cel Mare?
ŞMIL: A!… Ştefan?… Ştefan era bătrân şi eu tânăr… Măriata eşti tânăr…
PETRU RAREŞ: O! tânăr!
ŞMIL: …şi eu bătrân. Pe vremea lui Ştefan, de m-ar fi tăiat, mi-ar fi părut rău. Pe vremea măriei-tale… aş scăpa do belea. Pe Ştefan nu-l căutam eu, ci mai mult el pe mine. O singură dată a ţipat, când l-am ars la picior, şi atunci a avut tăria să se prefacă că spune cum a ţipat tatăl său Bogdan, ucis la Răuşeni… Măria-ta gemi uneori…
PETRU RAREŞ: Gem, dar rabd.
ŞMIL: Rabzi, dar gemi.
PETRU RAREŞ: A… acela era un sfânt!
ŞMIL: Care stăpânea durerea.
PETRU RAREŞ: Şi eu sunt un om…
ŞMIL: Luptând cu durerea… (Lui Baloş.) Grozav seamănă cu taică-său!
PETRU RAREŞ: O! Şmil, Şmil…
ŞMIL: Iar cu aia?… Dumnezeu a făcut pe om cumpănit, că de l-ai tăia în două, ce ar fi într-o parte ar fi şi-n cealaltă. Doi ochi, două urechi, două picioare, două mâini. De se îmbolnăveşte un ochi, vezi cu celălalt, de se bolnăveşte un picior, apeşi mai mult pe celălalt, şi de surzeşti d-o ureche auzi cu cealaltă… Măria-ta faci ca un surd de o ureche, care ş-ar pleca urechea a surdă ca să auză şoaptele…
PETRU RAREŞ (zâmbind): Ei, cum e asta, Şmil?
ŞMIL: Cum să fie? Mai mişcă şi cu stânga, nu tot cu dreapta… Crezi că Dumnezeu ţi-a atârnat pe stânga degeaba?
PETRU RAREŞ: Copiii, doftorii şi femeile, stăpânii noştri… Câţi suntem, Corbea?
CORBEA: Trei…
PETRU RAREŞ: Şi cu cinci ai lui Cremene, fac?
CORBEA: Trei şi cinci…
PETRU RAREŞ: Trei mii cinci sute… Zgârcit la vorbe, adevărat ostaş… Lucrează flăcăii?… Nu puneţi buştenii groşi… Să treacă Suceava cum or putea… Şi călăreţii de câte trei ori pe zi…
MOGÂRDICI: Cât e timpul bun…
PETRU RAREŞ: Cât e apa de mare… Baloş… (Întinde mâna stângă.)
LOGOFĂTUL BALOŞ: Iacă-le, măria-ta.
(Îi dă 4 pergamente cu 4 peceţi roşii.)
PETRU RAREŞ: Corbea… Sunt patru sineturi pe care le dau la patru cete de ţărani, boierindu-i pentru purtarea lor cea falnică. Viteji au fost, viteji-i fac. Ceata lui Pistriţu, a lui Fuior, a lui Stâncă şi-a lui Buză-Lată. Îi pui în stăpânire ohavnică asupra moşiilor şi pustiurilor ce le grăiesc la fitece sinet pentru fitece ceată. D-aci înainte să fie oamenii slobozi, ei şi urmaşii lor. Mâine vor primi postav de vestminte, cai domneşti, frâuri şi şei cu scări de fier. Duceţi-vă, adunaţi-i şi citiţi-le… Şmil… (Îi face semn să iasă.)
(Vin din dreapta vornicul Groza, Trotuşanu şi pârcălabul Liciu.)