OANA, GENUNEA, HÂREA, pe masivul din faţă; spre dreapta, PETRU RAREŞ, dormind pe o stâncă c-un sucman sub căpătâi, cu sabia pe piept, cu opinci în picioare şi cu o pălărie de plăieş aruncată într-o parte.
GENUNEA: Doarme…
OANA: Somnul drepţilor…
HÂREA: Ş-al prigoniţilor.
GENUNEA: De patru nopţi n-a închis ochii…
HÂREA: De patru nopţi n-a închis ochii?
GENUNEA: De câte ori zicea: Aici odihnim, ne-au pierdut copoii urma, ne aşezam jos, rupţi de oboseală, şi adormeam. Eu visam. Şi când visurile se încruntau, mă deşteptam… Unde e castelul? Unde e Corbea? Unde e domnul? Cine a suflat şi i-a risipit?… Vedeam pe domn, şi simţeam soarta neînduplecată şi pedeapsa noastră cumplită. Şi lacrimile-mi curgeau binişor, că de m-apuca suspinele, le sugrumam şi le îghiţeam în mine. Şi de amărăciunea lor, sufletul meu se otrăvea şi uitam, o clipă, pe cine plâng şi de ce plâng… Dar un glas ars mă trezea din această toropeală… Plângi, Nunea? Tăceam. Şi iarăşi: Poţi să plângi? Eu nu pot. Întindeam mâna, şi el mi-o lua în mâinile lui. Adormi, doamne! Dacă aş putea… Să nu deşteptăm pe ceilalţi. Nu mai zicea nimic. În întunericul nopţii două văpăi se stingeau şi s-aprindeau până se albea luceafărul dimineţii şi s-afunda în revărsatul zorilor…
OANA: Fiinţă nefericită, ş-aş fi putut să fiu cea mai fericită!… Fata lui Ştefan ce Mare, fără să ştiu; când aflai, apuse soarele Moldovei… Sora lui Petru Rareş, fără să ştiu; când aflai, îl înghiţi surghiunul şi străinătatea… Dădaca nepotului meu; când ajunse mare, ucise pe soţul meu… După o viaţă întreagă, Petru se întoarse… Îi puseră coroana pe cap şi-l suiră în scaun. Şi acum, iată-l, flămând, însetat, izgonit şi întins pe piatră… Ah! spuneţi-mi, cât aş fi fost de fericită şi cât sunt de nefericită?
HÂREA: De care să-mi fie mai milă? De Oana, care suferă de lovituri adevărate, sau de Genunea, care îndură pe cele închipuite, ca şi cum ar fi adevărate? De Oana, care a albit în dureri, sau de Genunea, care abia a început durerile?
GENUNEA: De Oana mai mult, căci multe a suferit…
OANA: De Nunea mai mult, căci multe are să sufere…
GENUNEA: Eu sunt tânără şi pot răbda…
OANA: Eu sunt albă, nu mai am puteri, şi-n curând voi închide ochii… Eu sunt la sfârşitul şi tu la începutul necazurilor…
HÂREA: Duhul răzvrătirii, ca o molimă, de la boieri, la ţărani. Că zise domnul: V-aţi săturat de mine, oameni buni? Să găsim altul mai norocos, dar nu vă lăsaţi să vă biruie, stând cu mâinile în sân. Şi prostimea, înteţită de cei de sus, răspunse: Ci ca ho! că nu ne mai batem!…
GENUNEA (arătând pe Petru Rareş): Se învârti. Să nu-l trezim. Uitaţi-vă la el… Mâinile julite… cucuie pe frunte… Opincile sparte… În locul coroanei cu cinci ramuri, o pălărie de plăieş cât roata carului, în locul buzduganului domnesc, o ramură de fag cioplită din bardă… Doar sabia… pe care să puie o mână tremurătoare… şi în care încleşta pumnul lui de oţel d-odinioară… Cum şi-o strânge la piept… o odihneşte pe sufletul lui de viteaz!… Nu mai plânge, Oană…
OANA: Ştiu că nu-mi folosesc lacrimile… Aceasta am învăţat-o de demult…
GENUNEA: Şi eu o învăţ acuma şi parcă aş fi ştiut-o de când lumea…
HÂREA: Or că ţi-i plânge pe cea dintâi durere, or că ţi-i plânge pe cea din urmă, lacrimile sunt deopotrivă de amari, de nu sunt prefăcute… Să nu se deştepte domnul…
GENUNEA: Odihna îi face bine…
HÂREA: Un om care s-a odihnit pe scaunul domniei nicăieri nu mai găseşte odihnă, ci pretutindeni puteri noi să-şi plângă norocul…
OANA: Eu nu blestem pe cei răi…
HÂREA: Dumneata eşti bună, doamnă…
GENUNEA: Şi cu ce s-alege din bunătatea ei?
OANA: Taci, Nunea, nu mânia pe Dumnezeu…
GENUNEA: Şi ce mi-ar mai face mânia lui?
OANA: Să nu dea Dumnezeu cât poate răbda omul…
GENUNEA: Mai mult n-aş mai răbda…
HÂREA: Şi ce-ai face, Nunea?
GENUNEA: Ştiu eu?…
OANA: Ea nu ştie şi e un mare bine… O! d-ar şti omul de mai nainte câte i se va întâmpla, omenirea s-ar stinge…
GENUNEA: Pentru doi mi-aş fi pus viaţa… Unul mă iubea pe ascuns, pe altul îl iubesc pe faţă… Unul mi-a mărturisit înainte d-a muri şi n-am putut să-l scap ş-o parte din inima mea mi-am îngropat-o alături… Pe celălalt îl iubeam ca o roabă în strălucirea lui de sfânt, şi ca o roabă, fără puteri, îl privesc odihnindu-se pe stâncă, ca un vultur căzut din lumina văzduhului… Eu am fost pripită… La mine durerea n-aşteaptă vechimea… (Şi-acoperă faţa.)
OANA: Mititica! Şi încotro logofătul Baloş şi Mogârdici?
HÂREA: Se lăsară pe coastă la vale, cu ciutura, s-aducă apă de la un şipot ce ţâşneşte din munte…
GENUNEA: Hârea… vezi, nu vin?…
(Hârea se duce pe coasta din stânga.)
HÂREA: Iacă… vin… Logofătul Baloş înainte şi după el Mogârdici, apăsând pe piciorul stâng şi ridicând din umărul drept, parc-ar da brânci cuiva…
OANA: Mogârdici?… Minunat suflet!
GENUNEA: Şi vesel totdeauna…
HÂREA: E, de câte ori nu plânge pe ascuns… Şi te face să zâmbeşti şi-atunci. Ce, plângi, Mogârdici? Ba vezi că nu! De ce? Mă întrebi de ce? N-am de ce? Mai bine mă omora Ştefăniţă când mi-era frică de moarte decât să nu mor când mi-e frică să trăiesc… De ce nu mă strânse de gât Maria cu mâinile ei ca buturile de porc!… Aş fi închis ochii… şi eah! (scoate limba) şi n-ajungeam să jelesc pe bunătat de domn prin văgăunile săcuieşti…
GENUNEA: Om de credinţă şi credincios…