PETRU RAREŞ şi MOGÂRDICI.
PETRU RAREŞ: Ai aflat?
MOGÂRDICI: Aflat, măria-ta.
PETRU RAREŞ: Eh…
MOGÂRDICI: Mă repezii la Miroslăveşti. Acolo am descusut nişte ţigani. Cu câteva smochine şi cu câţiva zloţi, tot. Crasneş nu e bolnav şi n-a fost bolnav…
PETRU RAREŞ: A! Şi n-a fost bolnav?…
MOGÂRDICI: Două zile după ce s-a întors cu oastea hatmanului Mihu, a plecat înfăşurat în mai multe bunzi la Miroslăveşti, făcându-se că e bolnav…
PETRU RAREŞ: Făcându-se bolnav…
MOGÂRDICI: Acolo a picat şi pan Cosma, şi amândoi au tulit-o spre Novograd, ducând după ei mai mulţi boieri de ţară…
PETRU RAREŞ: Mai mulţi boieri?
MOGÂRDICI: Şi au dat devale…
PETRU RAREŞ: Crasneş, Cosma, prietenii Mihului, adună boieri de ţară şi pornesc… drept la Dunăre!
MOGÂRDICI: La Dunăre? Ferească Dumnezeu!
PETRU RAREŞ: Trec Dunărea la Obliciţa şi cad cu frunţilen tină înaintea padişahului Soliman!
MOGÂRDICI: Atunci, pe cine vând?
PETRU RAREŞ: Pe mine!
MOGÂRDICI: Pe… măria-ta?… O!
PETRU RAREŞ: Pe Ştefan cel Mare, pe Alexandru cel Bun, pe Petru Muşat, pe Bogdan, descălecătorul de ţară, pe tine, pe viteji, pe iunaci, pe voinici, pe morţi şi pe vii, pe cei care sunt ţărână la Bistriţa, oase la Putna, şi pe cei care vor închide ochii la Pobrata, şi pe urmaşii mei, şi-ai lui Groza, şi-ai lui Baloş, şi-ai lui Matiaş, ş-ai lui Liciu, ş-ai Danciului, şi pe tot neamul care se închină întru Hristos ca buni şi drepţi credincioşi creştini!
MOGÂRDICI (dă-n genunchi): Iartă-mă, doamne…
PETRU RAREŞ: De ce?
MOGÂRDICI: Asta nu se poate!
PETRU RAREŞ: A! de câte ori n-am zis eu ca şi tine!…
MOGÂRDICI (se ridică în picioare): Atunci… s-alerg să le dau de urmă…
PETRU RAREŞ: Le-am dat de urmă înainte ca s-o facă!… Mogârdici, nimic, nimănui… Câţi ostaşi ai?
MOGÂRDICI: Două sute…
PETRU RAREŞ: Puţini!
MOGÂRDICI: Puţini, da buni! Porunceşte-le să moară şi…
PETRU RAREŞ: Le poruncesc să trăiască!… Tu cu Sandomir fiţi p-aci… Când se va strânge Sfatul, închideţi porţile şi trageţi zăvoarele…
MOGÂRDICI: Să trăieşti, măria-ta… (Dă să iasă prin fund.)
PETRU RAREŞ: Ştiu eu?
MOGÂRDICI (se-ntoarce): Iată, colea, ce vorbă! (Îi sărută mâna.) Crasneş şi Cosma sunt doi, douăzeci, şi noi suntem ca puzderia, şi creştem ca codrii, şi ne umflăm ca apele… Zi să vie ţara, şi va dudui muntele de plăieşi, şi se va clăti valea de joseni… spovediţi, împărtăşiţi, pregătiţi să dea ortul popii împrejurul măriei-tale!
PETRU RAREŞ: Bine, Mogârdici, bine… E, acum du-te şi fă ce ţi-am spus. (Mogârdici iese prin fund.) O, norod bun, supus şi viteaz! De n-ar fi şi n-ar fi fost unii boieri închipuiţi, şi pizmaşi, şi vânzători, am fi fost una, o apă şi-un pământ, toţi câţi ne coborâm de la Râm, de o parte şi de alta a muntelui, din pustele Ungariei şi până la talazurile mării!… Ah!… visurile mele!… (Intră prin fund Baloş, Matiaş şi Liciu.)