OANA, GENUNEA, HÂREA, logofătul BALOŞ şi MOGÂRDICI.
MOGÂRDICI: Sosirăm şi noi… Eu cu căuşul gol şi marele logofăt cu ciutura plină…
LOGOFĂTUL BALOŞ: Până i-am luat-o din mână… A trebuit să-i spui că eu sunt logofătul Baloş şi el Mogârdici…
MOGÂRDICI: Miaşul Mogârdici, stăpâne… Şi d-a veni iar domnul de colo… maică, maică!
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ar fi vărsat-o pân-aici…
MOGÂRDICI: De ce?
LOGOFĂTUL BALOŞ: De… Şi el abia-şi târăşte piciorul…
MOGÂRDICI: Şi care ostaş se ţinea după mine?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Da, da, dar pe cal…
MOGÂRDICI: Este!… Î… că mă făcu mama într-o doară… Doarme domnul?… Să doarmă… îi face bine… Că de mă făcea mama deplin, întreceam şi pe Groza… Ea, ca femeie, s-a zgârcit d-un crac… Doarme domnul?… Las să doarmă… A mai dormit domnul cu capul pe piatră, dar când se deştepta se simţea domn… Să nu se deştepte… (Se dezbracă d-o haină.) Ia să şezi dumneata, jupâneasă Oană, pe sucmanul ăsta… că de odihneşti oleacă, îmi trece şi mie…
OANA: Mulţumim, Mogârdici…
MOGÂRDICI (se dezbracă şi de a doua haină şi rămâne în cămaşă): Şi dumneata, Nunea moşului, p-astălaltă…
GENUNEA: Mulţumim, Mogârdici, nu… Dumneata să rămâi în cămaşă?
MOGÂRDICI: De câte ori n-am rămas eu şi fără cămaşă… şi-mi era bine!… Şezi, te rog, că-mi ia cu mâna… Aşa… Uite, Nunea, când ne prinde din senin aceeaşi peişte, ne facem mai buni, mai deopotrivă, ca nişte fraţi, şi ajutorul oricui ne micşorează necazul…
GENUNEA (arătând lângă ea): Şi dumneata colea…
MOGÂRDICI: Acolo, Nunea, acolo?
GENUNEA (îi arată poala): Şi să pui capul aici…
MOGÂRDICI: Eu să pui capul acolo?
GENUNEA: Nu ne simţim ca nişte fraţi?
MOGÂRDICI (şi râde şi se uită la Baloş): De…
LOGOFĂTUL BALOŞ: De ce nu?
MOGÂRDICI: Vrei să rămân într-o ureche?
HÂREA: Te întorci şi p-ailaltă…
MOGÂRDICI: Aşa… să nu mai aud de nici una… Ce să facem? Să zicem că glumim şi noi…
OANA: Da, Mogârdici, da…
MOGÂRDICI: Că de s-o deştepta domnul ca ieri… ne trimite la urma noastră… Şi frigurile nu-l mai lasă…
GENUNEA: Ieri n-a dormit… şi de patru zile în şir…
MOGÂRDICI: Nu închidea ochii, Nunea?
GENUNEA: Ba da… ca să dormim noi…
MOGÂRDICI: Şi eu, care dormeam dus… Se cunoaşte ţăranul…
OANA: Ţăran, boier, un suflet este…
MOGÂRDICI: Dacă n-ai abur ca câinele de Mihu…
OANA: Dumnezeu să-i ierte păcatele…
MOGÂRDICI: Dumnezeu să facă una ca asta?… He, d-a veni iar domn… ăla de colea… Adu-l, Doamne… Să mă văz iar călare… şi de l-aş ierta… să fiu eu Mihu şi el Mogârdici.
(Petru Rareş se-nvârteşte şi scoate un geamăt.)
OANA: Ia!
(Sar în picioare şi se apropie de Rareş.)
GENUNEA: Visează… Aşa striga pe Cirimuş…
OANA: Omul de fapte cu visele s-a ales… Înainte, ce visa deştept i se izbândea, acum, ce visează în somn doar în somn să i se izbândească…
LOGOFĂTUL BALOŞ: Se scutură…
HÂREA: Se deşteaptă…
MOGÂRDICI: Haiti!
PETRU RAREŞ (se deşteaptă şi se uită în toate părţile): Unde sunt!
MOGÂRDICI: Stăpâne…
PETRU RAREŞ: Eu, stăpân?… O, nu mai stăpânesc nimic!… Ştiu unde sunt… Repede se-ntoarce faţa visului, de te prigoneşte urgia cerească!… Ce puţin dură arătările închipuirii ca şi domnia mea… Mi-e sete… o sete care nu se potoleşte…
OANA: Poftim, frate, căuşul cu apă proaspătă.
PETRU RAREŞ (făcându-se că glumeşte): Nu tu, Oană, paharnicul Mogârdici…
MOGÂRDICI: Mă făcuşi paharnic?… (Aparte.) S-a odihnit… Să vedem… Ţine, doamne, potirul săpat în argint, cu o mireasă adormită şi c-un drac de copilaş şiret săgetând-o, pe care ţi-l trimise Ferdinand, craiul Ungariei şi fratele chezarului Carol…
PETRU RAREŞ (ia căuşul şi soarbe): Apă rece, vorbe calde, inimă bună… Stai, Baloş…
LOGOFĂTUL BALOŞ: Să stau, măria-ta.
PETRU RAREŞ (supărat): Hî, măria-ta!… Nunea, ce frumoasă eşti!
NUNEA: Aş, zici, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Şi tu?
GENUNEA: Ce, măria-ta?
PETRU RAREŞ: Ce urâtă eşti, Nunea!
GENUNEA: Dacă, şi sunt roaba măriei-tale!
PETRU RAREŞ: Nu mai sunt robi de când m-am dezrobit de domnie…
MOGÂRDICI: Iar se-ncurcă iţele… Să m-amestec… Dormişi olecuţă…
PETRU RAREŞ: Dormii şi-mi pare rău că n-am adormit…
MOGÂRDICI: Hî-hî… cum nu? (Încet.) Ce uitătură are, şi ce glas, ca şi cum ar ieşi dintr-o peşteră… Mă zăpăceşte… (Tare.) Cerul fără pic de nori…
PETRU RAREŞ: Eu fără pic de putere şi tu fără pic de minte…
HÂREA: Cu Mogârdici ai dreptate, cu măria-ta…
PETRU RAREŞ: Măria-ta, Hâreo!
LOGOFĂTUL BALOŞ (lui Hârea): Dă-te la o parte…
OANA: Mai odihneşte-te, frate… Drum lung şi greu…
MOGÂRDICI: Şi opincile, sparte… De două zile mă rog să le schimbe cu ale mele…
PETRU RAREŞ: De mi le-ai da fără să le scoţi din picioare, bine…
MOGÂRDICI: Să ţi le dau cu picioarele…
PETRU RAREŞ: Şi mâinile, şi capul… Să fiu Mogârdici sadea… N-aş mai avea vedenii… Ce striga bătrâna Docla când părăsii castelul?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Nu ştiu, măria-ta.
MOGÂRDICI: O vraişte, că nu se mai auzea nimic… Eu, călare, cu sabia scoasă… Loc, loc, dobitoacelor, că trece vodă…
PETRU RAREŞ: Că fuge vodă… ah!
GENUNEA: Când trecui pe lângă ea, striga, ca scoasă din fire…
PETRU RAREŞ: E, e…
GENUNEA: …N-am să mor până nu s-o întoarce… Îl scapă pescarii, că e d-ai lor…
PETRU RAREŞ (repede): Să îngrijiţi de Docla… Să n-o doară nimic!
MOGÂRDICI: N-ai grijă, măria-ta… Ce s-o mai doară?
PETRU RAREŞ: N-a zis ea, acum patru ani, că mă voi întoarce şi biruitor şi biruit?
MOGÂRDICI: Aşa e…
PETRU RAREŞ: Tu nu erai acolo…
MOGÂRDICI: A… a… Aşa e…
OANA: Parc-a zis…
GENUNEA: Da… da…
PETRU RAREŞ: Voi eraţi acolo… Şi cum mă-ntoarsei de pe Cirimuş?… O! dar e mai uşor să ghiceşti nenorocirile celui ma norocos om decât o clipă de fericire a celui bătut de urgia soartei!… Sunt o amintire din ceea ce am fost, şi-n curând se va şterge din minte orice amintire… Nu sunt pe munte, ci în fund, la poalele muntelui… Nu-l urc, căci m-am rostogolit din vârful lui… Am fost om, şi norocul m-a făcut şi mai om… Mă dor mâinile, picioarele, fruntea… Mâinile îmi tremură, picioarele abia mă mai ţin şi sub frunte nu mai am nimic!
GENUNEA: D-atâtea zile de când umbli prin munţi…
PETRU RAREŞ (îl tremură frigurile): Mai mult voi simţiţi greutatea trupului meu… O! d-aţi cunoaşte şi pe aceea a sufletului meu!… Când pustiul mă împresură, eu nu mai eram!… Strângeţi-vă împrejurul meu, umpleţi golul, înmulţiţi-vă, că vin vedeniile deşarte şi mă turtesc fără milă!… Nunea, adu mâna ta…
GENUNEA: P-amândouă, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Şi tu, Oană…
OANA: Ţi-aş da fiinţa mea întreagă dacă aş şti că din nimicirea ei ai afla vro slabă mângâiere!
PETRU RAREŞ: Şi p-a ta, Mogârdici…
MOGÂRDICI: A mea? E cam roasă, şi cu bătături…
PETRU RAREŞ: De mult ce-ai bătut cu ea… (Îi cată în palmă.) Tu ai să mori de moarte bună…
MOGÂRDICI: Cu sabia-n mână şi pe cal… Hî-hî… Să mă slujească vlădica din Vad… Şi să mă plângă Maria din Feldioara, dacă n-or fi jelit-o alţii pe ea…
PETRU RAREŞ (Genunii): Tu ai să te măriţi c-un spătar…
GENUNEA: Ca Şandru?… Oh!…
PETRU RAREŞ: Ba nu… c-un miaş de viteji…
GENUNEA: O! bietul Corbea!
PETRU RAREŞ: O, biată Nunea! Şi l-ai fi iubit?
GENUNEA: L-aş fi iubit!
PETRU RAREŞ: Cât de mult?
GENUNEA: Cât iubea el pe domn şi pe ţară!
PETRU RAREŞ: O! l-ai fi iubit mult… Hârea, un căuş de apă…
HÂREA: Poftim, doamne…
PETRU RAREŞ (după ce bea): Mulţumim… şi să mulţumeşti şi tu maică-tei că te-a făcut om de credinţă… Eşti ca un paloş bun care nu cade din mâna pe care-a încăput… Baloş… (Îl tremură frigurile.)
LOGOFĂTUL BALOŞ: Măria-ta?
PETRU RAREŞ: Ce vrei?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ce vrea măria-ta.
PETRU RAREŞ (se ridică pe coasta din dreapta): Eu?… Nimic… Ce vreau nu se poate şi ce se poate nu vreau… Vezi tu colo, departe, departe… cât cuprinzi cu ochii… şi mai departe… unde joacă zarea şi s-amestecă faţa cerului cu a pământului… şi mai departe… dincolo de Siret şi de Prut, până-n malurile Nistrului?…
LOGOFĂTUL BALOŞ: Văd, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Ce vezi?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Trâmbe de dealuri şi câmpii ce se pierd în pustietăţi…
PETRU RAREŞ (îl zguduie frigurile): Eu văd cetăţi, oraşe şi sate, dealuri şi văi, şi păduri şi codri, şi livezi şi ape prinse în opusturi , şi râuri slobode curgând în mare… şi corăbii cu catarguri înalte şi ascuţite, şi furnicai de oameni… şi de vite… şi, peste toate, soarele, apunând, întinde poleiul său uşor şi nemărginit! (Oana şi Genunea pleacă capul şi plâng.) Văd Moldova, Baloş, pe care am iubit-o, am apărat-o, am slujito, am înţeles-o în ce-a fost şi ce va să fie, căci sunt copilul unui viteaz zămislit în clipele de iubire cu Maria, soţia majerului Rareş… În mine sunt spetele Muşatinilor şi spetele norodului topite întruna… În mine au fost… Nu vezi un mormânt? Încotro te uiţi?… La mine?… Aci e sicriul gol… Acolo e sufletul meu, şi peste el toarnă ţărână şi-l acoperă de veci!… Oh! daţi-mi-l pe el şi mă luaţi pe mine! Din el aţi mâncat, v-aţi adăpat şi v-aţi îmbogăţit, pentru ce vă lepădaţi de el şi pentru ce-l batjocoriţi?… Ce-a fost lumină, şi putere de jertfă, şi de nălţare, ce-a fost vecinic acolo a rămas, în prada năimiţilor, ce e slăbiciune, putregai şi trecător adusam cu mine pe vârfuri de piatră uscată… Şi nu mi-aţi lăsat decât amintirea frumoasă a vremurilor mari, pentru ca să simt cât e de cumplită ruşinea căderii!
OANA: Măria-ta!
GENUNEA: Măria-ta!
MOGÂRDICI (dându-şi cu pumnii în cap): Mai bine mă strângea de gât Maria…
LOGOFĂTUL BALOŞ: Olecuţă de apă, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Acum îmi dai apă? După ce m-am mistuit? Ce-a rămas din mine? Câteva grinzi negre… Încolo, scrum… Ţi se pare c-ar mai ieşi fum? E cenuşă învârtită de vânturi… Am cap ca să port pălărie, iar nu coroană; am ochi ca să plâng, nu ca să văd; am mâini ca să mi le frâng, iar nu să poruncesc; am picioare ca s-alunec, iar nu ca să-ncalec; am umeri ca să anin sucmanul acesta, iar nu să port mantia domnească; vorbesc ca să-mi povestesc nenorocirile, iar nu ca să cârmuiesc oştile şi norodul; şi am sabie nu ca s-o trag, ci ca să sprijin pe ea hoitul netrebnic al copilului lui Ştefan cel Mare.
MOGÂRDICI: Lasă-te jos puţintel, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Nu sunt destul de jos? Cât să mă pogor? Că d-ar încăleca munţii unii peste alţii şi eu aş încăleca pe deasupra lor, tot m-aş simţi adâncit în pământ, cât ar fi de la pământ până la vârful munţilor!
MOGÂRDICI: Să te odihneşti, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Să se odihnească cine trăieşte, morţii nau nevoie de odihnă!… (Genunea, plângând, îi sărută mâinile.) Tu?… Săruţi închipuirea ta sărutând mâinile care împărţeau pieirea şi binefacerile!
GENUNEA: Ş-acum mă mângâie ca şi altădată…
PETRU RAREŞ: Crezi tu?
GENUNEA: Cum cred într-unul Dumnezeu cel de o fiinţă şi nedespărţită!
PETRU RAREŞ (iluminat): Căci eu purced de la tatăl, şi cine e împotriva mea împotriva lui este, şi tatăl e viu, şi cine mă izbeşte, izbeşte pe tatăl, şi cine izbeşte pe tatăl ridică mâna împotriva neamului, şi mâna i se usucă şi cade-n ţărână…
LOGOFĂTUL BALOŞ (cu lacrimile în ochi): Stai, măriata!
PETRU RAREŞ: Cum de nu s-au uscat mâinile lor ridicate împotriva mea, şi-a tatălui meu, şi-a străbunilor mei?… Oh! am friguri, Oană… Friguri, Genunea… Aici ne vom despărţi…
MOGÂRDICI: Şi eu să rămân singur?
PETRU RAREŞ: Cine? tu sau eu?
MOGÂRDICI: Şi eu, şi măria-ta… Şi unde să mă duc şi un să te duci?
PETRU RAREŞ: Tu încolo şi eu încoace… Tu-n Moldova şi eu în secuime. Tu să mănânci azimă caldă, frământată cu apă de la fântâna din Suceava, şi eu, de-oi mai fi, să rod pâinica uscată a străinului, muiată cu lacrimile mele amari!
GENUNEA: Să mă despart? Niciodată!… Când te-i despărţi măria-ta de sabie…
(Petru Rareş o priveşte lung şi face o mişcare din cap ca şi cum ar zice bine.)
PETRU RAREŞ: Uf! mi-e cald!… Vă sunt domn or umbra caraghioasă a fostului domn?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ne-ai fost, ne eşti, ne vei fi!
PETRU RAREŞ: Aşa.. Suntem la sfat… Tu, Baloş, ce să fii? Ce eşti, afară dacă nu mi-ai lua locul… A! grozav te-ai păcăli!… Tu să-mi fii spătar…
MOGÂRDICI: Eu? Spătar şchiop?
PETRU RAREŞ: Tu, Oană, vornic… Tu, Genunea… logofăt e tat-tău… să fii hatman şi portar al Sucevei…
GENUNEA: În locul lui…
PETRU RAREŞ: Da…
GENUNEA: Mai bine ostaş ca hatman…
PETRU RAREŞ: Ostaşii nu intră-n Sfat…
GENUNEA: Paharnic…
PETRU RAREŞ: Prea bine, paharnic… Înainte de Sfat… Paharnice, dă-mi un pahar de Tokai…
GENUNEA (îi dă cu milă căuşul cu apă): Poftim, măria-ta!
PETRU RAREŞ (gustă): Vinul tău e apă goală, şi paharul tău e de lemn scobit ca jghiabul din care s-adapă vitele. Apa ta e vie şi răcoritoare şi căuşul miroase a brad proaspăt de lângă Suceava! Niciodată apa n-a fost mai bună ca cel mai bun vin, şi căuşul mai frumos lucrat ca cornul de aur al chezarului, căci nici un stăpânitor al pământului n-a fost slujit de un paharnic c-o inimă mai bună, c-un chip mai luminos şi c-o mână mai fermecătoare… Ah!… e cald… am căldură…
GENUNEA (rugător): Spală-te pe obraji, măria-ta… eu îţi torn…
PETRU RAREŞ: Tu?… Toarnă-mi… (Se spală.)
GENUNEA: Şi pe gât, pe după urechi… aşa…
PETRU RAREŞ: Dă-mi, paharnice, un ştergar cu marginile alese-n fir de aur…
GENUNEA (caută): Nu găsesc, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Nu e un ştergar în tot castelul Sucevii?
GENUNEA (îşi ia broboada de la gât): A! am găsit!
PETRU RAREŞ (se şterge): Nici smirna, nici tămâia din Arabia n-ar mirosi aşa de aromitor ca ştergarul tău, paharnice… Miroase a fân cosit… Ah! miroase a Moldova! (Îl trec lacrimile.)
(Toţi plâng.)
GENUNEA: Fie-ţi milă…
PETRU RAREŞ: Aş vrea să vă fac să râdeţi… O! mi-e milă de voi! Soarta nemiloasă mă face că oriunde m-oi întoarce să storc lacrimi… De n-aţi fi aici, din stâncile reci ar ţâşni lacrimi fierbinţi!… Să deschidem Sfatul… Despre ce e vorba?
OANA: Să fim cu tine, frate, ori să te lăsăm singur în pustietăţile acestea?
PETRU RAREŞ: A! da! Sfatul a început… V-aţi spus părerea… Să mi-o dau şi eu p-a mea… Baloş, ca mai mare şi mai vechi în Sfat, ce trage părerea domnului?
LOGOFĂTUL BALOŞ: E hotărâtoare.
PETRU RAREŞ: În orice pricină?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Totdeauna.
PETRU RAREŞ: Aţi auzit? (Toţi pleacă capul în jos.) S-apucaţi încolo şi încoa!… A! să mai văd Moldova o dată înainte d-a mă despărţi… (Se ridică mai sus.) Da, văd fumurile din hornurile colibelor înălţându-se spre cer, aud doina spusă din frunză şi talanca turmelor ce se întorc de la păşune, dar nici săbiile să lumineze ca fulgerul, nici săgeţile să piuie aruncate din arcuri, nici lăncile grele ale iunacilor, nici coasele gloatelor amorţite nu mai aud!… Peiştea s-a întins în locul strigătului de biruinţă!… Căci mi-aţi umilit Moldova să n-o mai cunosc!… Care din două mă zguduie aşa de straşnic: râvna de a domni, ori iubirea de ţară?… Ah! aş vrea să fiu vornic, spătar, căpitan, sutaş… ostaş să fiu, numai să fiu în Suceava!… Şi nu sunt nimic… nimic… nimic!… Un biet bătrân cerşind adăpost munţilor, o podoabă închipuită de om în care sălăşluia un suflet tare, ce rătăceşte pe trâmbele albăstrii şi se pierde-n pâclele pustietăţilor! …D-acum, Doamne, fă ce vrei cu mine! (Cade în genunchi, şi toţi ceilalţi. Se roagă încet.) Sculaţi-vă. Am zis rugăciunea, mulţumind Celui-De-sus de harurile ce-a trimis asupra noastră… Şi buzele au minţit, obişnuite să spuie adevărul… Şi tu (îşi ia sabia), care ai desfăcut calea biruinţei sub trei domnii (o sărută), piei în prăpastie, slugă credincioasă! (O aruncă în prăpastie.) Din negurile unde te-ai dus va ţâşni apa bolborosind poveştile trecutului, şi urmaşii, auzindule, vor crede c-aud basme!… S-a dus şi ziua de azi, şi nu ne-a fost mai uşoară ca ziua de ieri… Soarele a apus… Întunericul se lasă… Să-mi iau rămas bun de la voi… Să mă iertaţi… O! O! Oană! Nunea! Ce, plângeţi?… Ah! veniţi încoa… să vă sărut. (Îl trec lacrimile.) E, e… va trece… (Le sărută.)
OANA: Să te duci sănătos şi să te-ntorci sănătos, frate!
PETRU RAREŞ (sărutând pe Genunea): Cum, tu nu-mi spui nimic?
GENUNEA (o îneacă plânsul): Nu pot… oh! că nu pot…
PETRU RAREŞ (lăcrimând): Ar trebui să fiu de piatră… Baloş… (Îl sărută.) Să ne vedem sănătoşi dacă ne vom mai vedea…
LOGOFĂTUL BALOŞ (plângând): Ne vom vedea, ne vom vedea, măria-ta…
PETRU RAREŞ: Hârea… Mogârdici. (Îi sărută.)
MOGÂRDICI: (îşi şterge lacrimile): Poi, poi, pe mine nu mă iei?… Să se ducă ei încolo şi noi încoace… Da, da, măriata, că tot aruncaşi sabia în prăpastie… Să-ţi fiu eu sabie… De ce nu?… Că mie mi-a spus o ţigancă din ghioc… Ei, că tu ai s-ajungi sabia domnului…
PETRU RAREŞ: Ai s-ajungi, dar n-ai să fii, ai ajuns, dar nu eşti…
MOGÂRDICI: Noapte… scorburi… cerbi… urşi… şi ursul e-al dracului, deşi e fecior de popă…
PETRU RAREŞ: Ei, şi dacă ar fi urşi?
MOGÂRDICI: Măria-ta te-ai face mort şi eu viu… Ursul nu mănâncă mortăciuni…
PETRU RAREŞ: Mort sunt între vii… Destul, Mogârdici… (Îl sărută.)
MOGÂRDICI: Păi, păi, eu nu te-am sărutat…
PETRU RAREŞ: Sărută… Nu miros a pământ?… Vecinica mea pomenire!
GENUNEA (o podideşte plânsul): Ah! măria-ta…
PETRU RAREŞ: Nunea, ce e, Nunea?
GENUNEA: Când s-o crăpa de ziuă şi s-or stinge stelele, voi pândi luceafărul meu de dimineaţă şi-l voi ruga să nentoarcă printre stelele noastre pe luceafărul nostru dătător de viaţă şi de lumină…
PETRU RAREŞ: În genunea apelor întinse şi fără fund se frânge faţa luceafărului scânteietor… Vin vânturile, şi apa se încreţeşte, şi faţa luceafărului tremură, se rupe-n jos şi se duce, se duce nesfârşit… Apa se tulbură, talazurile cresc, şi luceafărul nu se mai vede… D-aş fi stat eu oglindit în inimile tuturor ca în inima ta, Genunea, nici o vijelie nu m-ar fi smuls din inima Moldovei (O sărută.) Du-te… Duceţi-vă… Şi luaţi seama la brazii pe care i-am însemnat eu… Să nu vă pierdeţi…
LOGOFĂTUL BALOŞ: De noi te îngrijeşti?
PETRU RAREŞ: Eu sunt pierdut.
(Se despart şi pleacă.)